Zâmbetul vinovat de pe faţa femeii s-a transformat într-un rictus.

Dacă acest cuvânt vă supără, vă rog să-l uitaţi. Se referea la ceva cu care Rovena fusese înlocuită, o dublură sau cam aşa ceva.

Doamnă, nu are rost să ne minţim. Aţi pomenit cuvântul „păpuşă”

sau nu? Aţi spus clar ein mannequin. Liza Blumberg ar fi vrut să-şi ceară iertare pentru germana ei, dar, între timp, el o prinsese de mână. Ea se sperie. Aşteptă ca el să-i adreseze cuvinte jignitoare, cuvinte pe care le gândiseră şi ceilalţi, dar nu le rostiseră. În locul lor, spre uimirea ei, ţinându-i mâna în continuare, el spuse: Distinsă

doamnă.

Acum fu rândul ei să întrebe dacă acele cuvinte fuseseră

pronunţate într-adevăr sau doar i se păruse.

Dar ochii lui erau goi, ca şi când s-ar fi întors să privească în interiorul craniului.

7

În realitate, în mintea detectivului începeau să aibă loc nişte clarificări pe care el le aştepta demult. Enigma la care trudea de luni de zile se limpezea încetul cu încetul. Ar fi vrut să-i spună: Doamnă, mi-aţi dat cheia misterului, dar simţea că nu are energia necesară să

deschidă gura.

Amănuntele cazului ieşeau cu repeziciune din ceaţă. Ceea ce

— 137 —

văzuse şoferul de taxi în oglinda maşinii nu era altceva decât o iluzie.

Deci pasagerul său, omul, încerca să se sărute cu o formă fără suflet, sau, invers, forma încerca să se sărute cu bărbatul.

Acesta era misterul, celelalte, unde a fost ucisă Rovena, dacă

fusese într-adevăr o crimă, din ce motive (secretele NATO, de pildă, motivul cel mai credibil), unde fusese abandonată ea sau trupul ei, ce se întâmplase apoi cu păpuşa gonflabilă, toate acestea erau amănunte de mâna a doua.

O, Doamne, zise în şoaptă. Acum îşi amintea bine că undeva în cercetarea lui se vorbea chiar despre o păpuşă de plastic. O păpuşa-femeie sfâşiată de câini.

Acolo era explicaţia, şi nu în altă parte. Secretul care-i băgase pe toţi în ceaţă. Împreună cu exprimarea vagă, venită parcă din lumea de dincolo: Sie versuchten gerade sich zu küssen. Încercau să se sărute.

Deci la originea misterului se afla o păpuşă. Un obiect neînsufleţit, util doar ca să iasă cu el din hotel. Apoi, pe drumul spre aeroport avea să se petreacă finalul poveştii. Opreşte puţin în parcarea aia de pe marginea şoselei, să arunc ceva. Sau: Ia banii ăştia ca să mă scapi de ea.

Dar sărutul din maşină a făcut imposibilă această ipoteză. El şi numai el, şocându-l pe şofer, pusese punct întregii poveşti. În loc să

arunce păpuşa, căzuseră cu toţii în gol.

Îşi cuprinse fruntea cu palmele. Dar poliţia? În primul proces-verbal ar fi scris cu siguranţă despre păpuşa de plastic găsită

împreună cu trupul lui Besfort Y.

Detectivul oftă. „Idiotule”, îşi spuse. Chiar dacă ultima ipoteză

părea să şchioapete, esenţa enigmei acolo era. Ceva nu mergea, desigur. Exista o neconcordanţă între trupurile vii, plastic, idei şi, mai ales, timpul trecut şi cel viitor. Dar era ceva trecător. Semănau cu o poză de grup: doi amanţi, o păpuşă, un sărut imposibil şi, cel mai important, o crimă. Se respingeau reciproc, nu se legau una cu alta. Era firesc. Asemenea nepotriviri, cea între ideea de crimă şi realitatea ei, erau ceva normal. Se întâmpla să stea o vreme separate, crima şi trupul care avea să fie ucis, până ce se găseau, aşa cum se întâmplă cu cei care încurcă ora întâlnirii, dar până la urmă tot se întâlnesc.

Detectivul încercă să reconstituie evenimentele cât mai simplu, ca pe o întâmplare pe care o povesteşti unui amic la o cafea. La puţină

vreme după ce taxiul a părăsit hotelul, şoferul a observat că femeia,

— 138 —

ghemuită în palton, semăna mai mult cu o păpuşă gonflabilă decât cu o fiinţă vie. După primul şoc, pricinuit de o teamă inexplicabilă, omul şi-a revenit. Parcă puţini sunt maniacii care călătoresc cu violoncele sparte, cutii de conserve goale sau broaşte, învelite cu multă grijă? El nu le ia în seamă, nici chiar atunci când creaturile de plastic par fiinţe vii. Şi asta din pricina zgâlţâiturilor maşinii sau a oboselii. Doar mai apoi, când bărbatul a încercat să sărute păpuşa, taximetristul s-a pierdut cu firea.

Pentru că în orice crimă se obişnuieşte să se lucreze cu mai multe variante, detectivul trecu şi el în revistă câteva. Într-una dintre ipoteze, taximetristul ar şti că pe drumul spre aeroport clientul va arunca o păpuşă, iar el va câştiga nişte bani ca să-şi ţină gura. În alta, lucrurile se complică, deoarece clientul va arunca din maşină

nu o păpuşă, ci un cadavru. În ambele cazuri, clientul acela ciudat încearcă să sărute femeia, păpuşă sau cadavru, după care se întâmplă nenorocirea.

În ultima variantă, cea mai teribilă, şoferul devine complice la crimă. Pe drumul către aeroport, el îl va ajuta pe Besfort Y. să

îngroape cadavrul tinerei femei în vreo viroagă pustie. Se pare că

încercarea lui Besfort Y. de a-i da ultimul sărut moartei provocase catastrofa.

8

Era duminică dimineaţa, când, în dangătul clopotelor de Paşti, nedormit ca de obicei, o porni spre casa taximetristului. Iarna făcea ca oraşul să pară cenuşiu. Nu e nicio speranţă, îşi spuse, fără să ştie nici el la ce se referea.

Femeia care-i deschise avea o expresie arţăgoasă, dar şoferul îi spuse: Te aşteptam. Faţă de ultimele întâlniri, dorinţa de a vorbi îl făcuse mult mai cooperant.

Toţi vor să se elibereze, îşi spuse detectivul. Cine ştie de ce, avea senzaţia că eliberarea asta se va face pe spinarea lui.

O să te întreb un singur lucru, îi spuse aproape în şoaptă. Aş vrea să fii mai exact ca până acum.

Celălalt oftă. Îl ascultă pe detectiv fără să clipească. Apoi privi în jos câteva minute bune. Era o femeie, sau o păpuşă de plastic?

repetă încet, ca şi când ar fi vorbit singur, cuvintele detectivului.

Întrebările tale devin din ce în ce mai ciudate.

— 139 —

Celălalt îl privi cu recunoştinţă. Nu uriaşe: Ce sunt porcăriile astea, la ce te-a dus mintea, omule?, ci îi reproşase doar că

întrebările lui sunt ciudate.

Pe un ton liniştit, ca şi adineauri, începu să povestească despre cât de mohorâtă fusese dimineaţa aceea, despre burniţa ce nu se mai oprea şi murmurul motorului maşinii, în care el îi aştepta pe cei doi clienţi. Apăruseră în cele din urmă la intrarea hotelului şi, aşa strâns lipiţi unul de altul, cu gulerele ridicate, alergaseră în direcţia maşinii.

Fără a-l aştepta să coboare, bărbatul deschisese portiera de pe partea stângă a taxiului pentru însoţitoarea lui, după care se urcase pe partea cealaltă şi comandase cu un puternic accent străin: Flughafen! Aeroport!

După cum mai spusese de zeci de ori, de un asemenea blocaj pe şosea nu-şi mai amintea demult. Prin ceaţa umedă opreau, porneau din nou, rămâneau blocate şi demarau iar fel de fel de maşini, camioane frigorifice, motociclete, autobuze, ude toate de ploaie, cu inscripţii de firme, agenţii turistice, numere de telefon, apărând, din cauza îmbulzelii, când pe stânga, când pe dreapta, ca într-un coşmar. În nopţile petrecute în spital fusese terorizat de mulţimea aceea de denumiri scrise în limbi necunoscute şi stranii. Nume şi cuvinte franceze, spaniole, flamande. Jumătate de Europă unită, plus Turnul Babel se aflau acolo.

Din privirea detectivului dispăruse blândeţea de mai-nainte. Cât o s-o mai lungeşti cu descrierea asta? se întrebă în gând. Vrei sau nu vrei, o să răspunzi până la urmă la întrebarea mea.