Ea se juca cu şuviţele de păr, aşa cum fac de obicei liceenele îndrăgostite. E misterios, continuă, ca şi când ar fi vorbit singură.
Janek simţi o înţepătură în inimă când văzu lacrimi în ochii ei. Într-o noapte a strigat în somn pentru că a avut un coşmar, urmase ea. A, ia te uită, făcuse el. Dacă ar fi ştiut că lucrurile astea contează la femei, ar fi putut juca şi el rolul misteriosului. Aşa se grozăvise în sinea lui, dar ei nu îndrăznise să-i spună nimic. Ba chiar ascultase, cu ochii holbaţi, povestea coşmarului celuilalt, celebrul vis cu citaţiile la Tribunalul de la Haga lipite pe stâlpi, în staţiile de autobuz şi pe plopi.
„Văzându-ne cum stăteam la taclale, ceilalţi gândeau, fără doar şi
— 108 —
poate: Slavă Domnului, s-au împăcat!”
Câteva zile mai târziu, Janek avea să-şi înceapă însemnările cu cuvintele „descoperire” şi „ruşine”.
„Am făcut o descoperire. Care îmi trezeşte un sentiment de ruşine.
Sentiment care, culmea, nu mă deranjează. Şi cu care se spune că
poţi trăi fără probleme.”
Ciudata descoperire a slovacului era că musafirul misterios al Rovenei, pe care-l credea motivul despărţirii de ea, era tocmai cel care i-o trimitea acum în braţe.
Se predase, acceptase exact ceea ce orice bărbat ar fi considerat că
este cea mai mare ofensă pentru el: să iasă cu o femeie, cu condiţia să-i asculte aberaţiile despre un alt bărbat!
Condiţie ce nu-i fusese pusă niciodată clar, dar care era subînţeleasă. Nerăbdarea ei de a trece peste alte subiecte pentru a ajunge la celălalt era evidentă. Nu ascundea nici faptul că era o relaţie veche. Povestea despre călătoriile făcute împreună, despre hoteluri şi plimbări pe plaje pustii, iarna. Nu pomenea în schimb nimic despre criza prin care treceau, dar aceasta se putea bănui.
„Incredibilul s-a produs! Am făcut din nou dragoste.”
Şi mai de necrezut decât cedarea ei a fost faptul că, după
momentul acesta, între ei nu s-a schimbat nimic. Ba chiar se întâmplase contrariul: acum, după ce ea cedase, părea şi mai normal ca el să-i plătească „taxa”.
„Nu mai e nicio speranţă…”, notase în jurnal două zile mai târziu.
Şi nu mai exista, într-adevăr, nicio speranţă ca situaţia să se schimbe. Trupul ei avea să se întindă alături de el, pe pat, dar ea însăşi, niciodată. În vreme ce el avea să-i plătească preţul până la ultimul bănuţ. Voia sau nu, trebuia să respecte pactul: s-o asculte vorbind despre celălalt, despre omul pe care îl ura cel mai mult.
Sperase că, după trecerea crizei, ea nu va mai simţi nevoia de a povesti. Dar era evident ce urma să se întâmple atunci: pactul avea să fie rupt. Şi împreună cu el, totul.
În realitate, chiar aşa s-a şi întâmplat. Întâlnirile lor au devenit mai rare, până ce s-au întrerupt. El încerca să se obişnuiască cu asta. Se comportau ca nişte prieteni. V-aţi împăcat? îi întrebase cineva într-o zi. Ea dăduse din cap în semn că da. Totuşi, el avea speranţa că relaţia ei cu celălalt va intra într-o nouă criză, iar el, trecând peste orice, va profita din nou de ea.
Oarecum eliberat, cu un sentiment amar pe care i-l dădea noua situaţie, el adusese vorba într-o zi despre mafia albaneză. În ultima
— 109 —
vreme, ştirile despre activitatea ei se înmulţiseră. Ea ridicase din umeri cu indiferenţă.
Mult timp după aceea, pe terasa unei cafenele, venind din nou vorba despre Besfort Y., slovacul o întrebase deodată: De ce-i e frică
de Haga?
Dar ea răsese. Frică de Haga? Nu cred. Am vrut să spun frică de o călătorie la Haga. Şi dăduse din cap într-un mod semnificativ. Am vrut să spun altceva. Noi am intenţionat să facem un voiaj acolo, o călătorie de plăcere. Să vizităm Olanda, câmpiile cu lalele… Dar Haga, înainte de a fi grădină, e un mare tribunal… O sperietoare pentru conştiinţele încărcate. Da, acum înţeleg unde baţi, făcuse ea, fără a-şi ascunde nervozitatea. Ascultă-mă cu atenţie: noi trebuia să
mergem acolo ca turişti, pentru lalele… Ascultă-mă şi tu, strigase el: Nu erau reclame turistice acelea din coşmarul lui, ci convocări în instanţă…
Se priviră cu duşmănie, în linişte. De unde ştii tu? îl întrebă ea cu o voce de gheaţă. În locul unui răspuns, el îşi luă obrajii în palme.
Scuză-mă, zise, izbucnind în lacrimi. Scuză-mă, nu aveam dreptul să
fac asta.
Ea îl aşteptă să se liniştească, apoi, luându-i mâna cu delicateţe în mâinile ei, îl întrebă: De unde ştii tu ce a visat el?
După ce-şi şterse lacrimile, ochii lui păreau mai mari şi mai neajutoraţi.
Chiar tu mi-ai spus… când voiai să mă convingi cât de misterios e…
Ea tăcu. Îşi muşcă buza de jos şi-şi spuse: O, Doamne!
Acestea au fost însemnările lui Janek B., care au făcut-o, câţiva ani mai târziu, pe prietena din Elveţia să-şi amintească într-o lumină
nouă scurta discuţie telefonică avută cu Rovena, în vreme ce aceasta călătorea spre Danemarca. În realitate, un amănunt care i se păruse la început un simplu lapsus fusese cheia rezolvării încurcăturii cu Haga. Alo, scumpo, tu eşti? Ce bine că te aud. De unde vorbeşti? Îţi imaginezi? Din Danemarca, dintr-un tren. A, aşa? Mă duc la Besfort.
Uau, ce minune. Se văd morile de vânt, câmpiile cu lalele. Câmpiile cu lalele?… Am vrut să spun… câteva flori care seamănă cu ele… nu le ştiu numele. Nu contează. Deci sunteţi din nou împreună. Alo…
Nu se aude bine… La revedere, scumpo. La revedere.
Ce idioată sunt, îşi spusese Rovena, închizând telefonul.
— 110 —
