Acum, el depăşise pericolul. O convinsese că-l vor depăşi împreună
şi că toate îndoielile, ezitările, ne despărţim, nu ne despărţim, unde am greşit, unde n-am greşit etc., vor rămâne în urmă, într-o lume paralelă. În nuvela lui Cervantes, în filmele vechi ori în teatrul grec.
Naivă ca întotdeauna, ea îl crezuse. El se salvase, ea, nu.
Respiraţia lui regulată, nemiloasă, asta mărturisea: era sub stăpânirea lui.
Un tiran, îşi repetă. Înainte de a se prăbuşi, îşi lepădase singură
— 101 —
coroana. Abdic, uite, mă înjosesc singură, nimeni n-o face mai bine ca mine.
Tu prăbuşeşte-te, ridică-te, fă ce vrei. Eu n-am să încerc să te împiedic. Nici pe tine, nici umbra ta. Nu-mi pasă. Am fost a ta. Îţi recunosc puterea şi nu mi-e ruşine. Eu însămi mi-am lepădat coroana. Pentru că vreau altceva: să fiu femeie. Femeie şi atât. Să
sufăr. Iar dacă-mi va fi dat să fiu supusă cuiva, prin asta să fiu: prin suferinţă.
Femeie, îşi spuse ea din nou.
Simţea cum somnul e tot mai departe. Coborî în linişte din pat şi se apropie de noptiera lui. Pe ea, lângă paharul cu apă, se afla flaconul cu somnifere. Stilnox, citi. Noapte liniştită.
Îl luă în mână cu duioşie. Era elixirul lui. Leacul care-i tempera neastâmpărul.
În vreme ce întindea mâna să ia paharul cu apă, în sertarul pe jumătate tras al noptierei zări un obiect negru. Era un revolver.
Pentru o secundă rămase ca paralizată. Apoi îşi aminti, într-un talmeş-balmeş aiuritor, de secretomania din jurul acestor întâlniri, de numele false spuse la recepţie şi de cuvintele lui „ridică-ţi gulerul paltonului”. Ce-i asta? se întrebă. Dar tot atunci îşi aduse aminte ceea ce-i spusese el odată, că în Albania umblă permanent înarmat, şi asta o mai linişti.
Întinse aşadar mâna spre flaconul cu somnifere, luă o pastilă şi o înghiţi.
Pe pat, întinsă cu faţa în sus, aşteptă să adoarmă. Cum de s-a ajuns aici, se întrebă. Să nu aibă nici măcar dreptul să-i spună
„iubitule”.
Încercă să-şi ia gândul de la asta. Poate că cerea de la viaţă mai mult decât trebuie. O femeie ca ea nu avea dreptul ăsta.
Până la urmă tot avea să adoarmă. O frământa un soi de curiozitate, ar fi vrut să simtă ea însăşi ce simţea el în momentul când aluneca în braţele somnului. Ca şi când clipele acelea aveau să-i dezvăluie multe dintre cele mai ascunse secrete ale lui.
Şi poate că nici de asta n-ar fi avut nevoie. În situaţia de faţă, unei femei ca ea i-ar fi fost de ajuns să ştie un singur lucru. Să ştie, de exemplu, dacă el, Besfort, avusese nopţi în care luase somniferul din pricina ei… Doar atât.
Ascultându-i respiraţia grea, gândurile îi zburau involuntar la somnifer. Avea impresia că, folosindu-se de el, pătrunsese în cele din urmă în gândurile lui. Acum, oricât de iscusit ar fi fost, nu se mai
— 102 —
putea ascunde.
Respiraţia bărbatului îşi schimbase ritmul, iar ea îşi spuse că
trebuie să fie atentă. Acum era rândul ei să-l păcălească, prefăcându-se adormită.
Cu siguranţă că el atâta aşteptase. Se mişca încet, să n-o trezească. Apoi întinse mâna în direcţia sertarului, iar ea se întrebă: Nu cumva a înnebunit de tot?
Era clar ce avea de gând să facă. Şi n-avea rost să pretindă că nu ştie. Auzi zgomotul sertarului şi mişcarea braţului spre revolver.
Doamne, se rugă în linişte. După cum se părea, ceea ce o terorizase în ultima vreme, să fie ucisă într-un motel, tocmai avea să se întâmple. Între timp, în loc să facă ceva pentru a se salva, în urechi îi răsuna întruna un cântecel anonim:
Dacă n-ai să mă găseşti vreodată
La motel pe plajă să mă cauţi, moartă.
Ţeava rece a armei îi atinse coşul pieptului, sub sânul drept, şi, cu toate că revolverul avea amortizor, auzi pocnitura şi simţi plumbul pătrunzându-i în carne.
Asta ai vrut, îşi spuse.
Din mişcările lui îşi dădu seama că braţul descrisese acelaşi arc de cerc pentru a pune arma la locul ei. Apoi, nu mai auzi nimic şi-şi zise: Incredibil! Bărbatul adormise într-adevăr, imediat după crimă, ca şi până atunci, întors pe-o parte.
Rovena îşi puse palma pe rană, pentru a opri sângele. El continua să respire profund. Atât de mult l-a obosit ultima mişcare, îşi spuse Rovena, ca pentru a-i găsi circumstanţe atenuante.
Se ridică şi o porni în linişte spre baie. Îşi privi rana. Părea curată, ca o floare cu petale roşii. Sub oglindă, printre obiectele de toaletă, găsi o rolă de leucoplast, pe care o avea de obicei la ea. Îşi acoperi rana şi se mai linişti. Cel puţin n-avea să dea colţul ca o târfă de hotel.
Incredibil, îşi spuse din nou când se întoarse în pat. El continua să doarmă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ea, la fel ca în urmă cu o mie de ani, se întinse alături.
11 – Ziua următoare. Dimineaţa
Nu avea dreptul să procedeze aşa. Majoritatea dimineţilor ei erau
— 103 —
fără el. Prin urmare, în dimineaţa aceea el nu trebuia să fie lângă ea.
