cunoscută.

Adevărul e că avea dreptate, exista un clişeu. Jumătate din baladele balcanice sunt pline cu aşa ceva. Se pare că toată lumea încearcă să obţină un termen. Unii i-l solicită morţii, alţii, mai târziu şi mai puţin măreţi, cer o învoire din temniţa în care se află şi aşa mai departe până în zilele noastre, ca în cazul lui Besfort Y., care a cerut o învoire şefilor săi de la Consiliul Europei. Nu seamănă un caz cu altul, dar, în esenţă, au ceva asemănător: un pact secret, căruia îi

— 122 —

cad victimă.

Detectivul asculta uimit. Uite, învoirea lui Besfort Y. seamănă, conform unor experţi, cu cea de trei zile a unui anume Ago Ymeri, chiar dacă aceasta din urmă provenea dintr-o temniţă medievală, iar cealaltă de la Departamentul pentru Situaţii de Criză de la Bruxelles.

Şi-l imagina pe Ago Ymeri gonind călare pentru a ajunge la biserica în care logodnica lui se căsătorea cu altul… Un nonsens mai mare nu exista. Nu se înţelege de ce i se acordă învoire eroului baladei, şi mai ales de ce, după expirarea ei, el se întoarce din nou în temniţă. Poate doar dacă avem de-a face cu un final încifrat.

Îşi simţea gâtul uscat. Ce nevoie avea de toate elucubraţiile astea, câtă vreme existau şoferul şi oglinda retrovizoare a taxiului, în care enigma se dezvăluise, chiar pentru o fracţiune de secundă?

Ultima oară se concentrase numai pe aspectul acesta. Ce ai văzut în oglindă? Ce te-a şocat atât de groaznic? Ce ţi s-a înfăţişat, om viu sau umbră?

Astfel începuse una dintre discuţiile lor, atât de asemănătoare cu toate celelalte.

Om viu sau umbră? Nu ştiu ce să spun, răspundea celălalt.

Ai o fiică aproape de vârsta tinerei necunoscute pe care ai dus-o cu taxiul. Ai avut vreo problemă cu ea? Vreun impuls tulbure, pe care să

nu-l poţi mărturisi nimănui? Pe care să-l mărturiseşti doar mormântului? Poate că ai auzit expresia asta. Dar, chiar dacă o ştii, probabil că nu ai analizat-o prea bine. Adică să încerci să-ţi închipui ce înseamnă să fii realmente în mormânt, între cei patru pereţi înguşti ai lui, şi nu câteva nopţi, săptămâni sau ani, ci secole la rând, milenii, mii de milenii. Singuri, tu şi mormântul. Mormântul şi tu.

Povestitor şi ascultător. Ascultător şi povestitor. Istoriile pe care noi le povestim pe pământ nu sunt decât fragmente, fărâme din marea poveste a celor morţi. Sunt miliarde, în mii de ani, în sute de limbi, ce ţes povestea aceea. Dar ea va rămâne acolo în vecii vecilor. Până la sfârşitul sfârşitului, neauzită nicicând de vreun om viu. Acolo, în pământ. Între mormânt şi tine. Între tine şi el. Imaginează-te, deci, acolo, fără avocat, fără martori, fără teamă de nimic, pentru că

nimicul eşti chiar tu. Imaginează-te, deci, aşa şi spune-mi numai o fărâmă, numai un crâmpei din ceea ce vei spune mormântului.

Numai atât îţi cer, omule, prietene, fă-mi această onoare, ia-mă o clipă drept fratele tău. Adică drept mormântul tău.

Nu înţeleg. Sunt obosit. Mi-e somn. Nu ştiu ce vrei.

La nişte adevăruri intangibile te-ai gândit? Tabuuri se numesc în

— 123 —

lumea noastră. Dincolo nu ştiu cum le zice. Nu-mi cer scuze pentru întrebarea asta dificilă. Mormântul nu-şi cere iertare.

Mi-e somn. Lasă-mă în pace. Medicul mi-a spus că vizitele astea prelungite îmi fac rău.

Ai dreptate, calmează-te. Am să te întreb două chestii simple. Este vorba despre ultimele clipe, puţin înainte de accident. Cum era chipul fetei? Dar al lui?

Erau apatici amândoi. Sau aşa mi s-a părut mie. Galbeni la faţă ca turta de ceară, cum se spune.

Lucrul ăsta te-a speriat, te-a şocat?

Probabil.

Altceva? Ce s-a mai întâmplat?

Nimic. S-a lăsat o linişte de mormânt. Doar de afară venea o lumină puternică. Din cauza ei nu vedeam bine drumul. Taxiul parcă

zbura prin cer.

Ai declarat că în momentul acela încercau să se sărute. Scuză-mă

că-ţi pun o întrebare pe care ţi-au mai pus-o şi alţii. Lucrul acesta te-a şocat? Te-a îngrozit?

Cum s-ar zice… Păi chiar ei păreau îngroziţi. Sau măcar ochii ei. I-am citit în ei groaza.

Le-ai văzut în oglindă groaza… Dar a ta, groaza ta?

Nu te înţeleg.

Am spus groaza ta. Nu crezi că puteai fi mai îngrozit tu decât ei?

Că voiai să depăşeşti un tabu asemănător? Pe care ei ţi l-au amintit.

Şi aşa ai pierdut direcţia şi v-aţi prăbuşit?

Nu te înţeleg. Am obosit.

Linişteşte-te… Şi pe urmă? Ce s-a mai întâmplat? Au reuşit să se sărute?

Nu sunt sigur. Mai degrabă nu. Era în momentul când am căzut.

Totul s-a sfărâmat acolo. Lumina te orbea. Te mistuia.

2

Ori de câte ori pleca de lângă taximetrist, simţea că ceva rămăsese nespus. Rezista cu greu tentaţiei de a se întoarce. Data viitoare, îşi spunea. Data viitoare n-o să mai uite nimic. Cheia enigmei se afla la şofer. Trebuia să renunţe la bla-blaurile filosofice, cum e povestea aceea veche de milioane de ani despre cele două feluri de iubire, cea din interiorul clanului, şi cea nouă, rebelă, care depăşise cercul

— 124 —

familial. N-aveau decât să se ocupe alţii de rivalitatea sau alianţa dintre ele şi să constate că nu aveau alt scop decât pe acela de a se trăda una pe cealaltă, la momentul potrivit. Era o negură

primordială, în care se făuriseră vechile unelte ale omenirii, cele care, mileniu după mileniu, fabricaseră în întuneric sălbăticia tigrului, dorinţele, mila, ruşinea sau momentele de pace ale sufletului… El nu voia să aibă de-a face cu ele, aşa cum nu voia să evoce baladele, oricât de vechi sau de noi ar fi fost. Ţinta lui era şoferul, cel care răsufla uşurat crezând poate că scăpase de insistenţele lui. Şi avea tot dreptul să creadă asta, câtă vreme el nu ajunsese la întrebarea fatală: Colaborase sau nu cu ucigaşii?

Va veni, va veni ea şi întrebarea asta. Numai să lămurească câteva chestiuni marginale. Va uita de balade. Aşa îşi promitea, până în momentul în care, cu sau fără voie, se întreba de ce oare îi zboară

gândul la ele.

Călăreţul cu mireasa în spatele lui, pe cal, este ceva uşor de imaginat. Şi tot astfel dialogul dintre cei doi. Unde mergem? Acolo…

La închisoare? Fireşte că la închisoare, unde altundeva? Dar eu ce am să fac acolo? Şi, în plus, legea ne permite? La asta nu m-am gândit. Dar de ce? Ce pact ai făcut cu ei, cum te-au lăsat, ce le-ai promis?

Tropotul de copite a umplut pentru moment liniştea. Apoi, din nou vorbe. De ce eşti obligat să te întorci? Am plecat amândoi, suntem liberi. Nu pot. De ce? Ce te ţine legat?

Din nou linişte şi pulbere ridicându-se sub copite.