— 99 —
Ceea ce s-a şi întâmplat.
Lothario a bănuit ceva, drept pentru care a început să aibă
îndoieli. Îndoieli care-l fac să stea la pândă nopţi întregi în faţa casei prietenului său. Până ce descoperă adevărul.
În punctul acesta cade cortina dramei. Şi, odată cu ea, se face întuneric. Are loc ceva cumplit, ceva care-i duce pe toţi trei la moarte, dar care, din motive necunoscute, rămâne o enigmă.
Obosit, Besfort tăcu câteva minute. Ca de fiecare dată când vorbea după un moment de tăcere, Rovena clipi puţin nedumerită.
O poveste ciudată, zise ea, fără să-l privească. Tu n-ai vrea să ştii ce s-a întâmplat acolo, la Lorelei? reluă imediat.
El îi răspunse cu întârziere.
N-am făcut nicio aluzie, crede-mă.
Te cred. Totuşi, aş vrea să-ţi povestesc.
Besfort simţi în inimă înţepătura cunoscută.
Ea începu să vorbească cu privirea fixată în plafon, ca şi când ar fi povestit cuiva necunoscut.
La Lorelei nu te-am înşelat, spuse cu glas potolit.
Nu puteau să se privească. Cu aceeaşi voce domoală, de povestitor neimplicat, Rovena istorisi ce se întâmplase acolo. La fel de indiferent o asculta şi el, în vreme ce-şi spunea că orice curiozitate îşi are limita ei, iar celei legate de Lorelei îi expirase termenul. Paşii ei către masa de masaj, maseurul, „corespunzător”, cum l-ar fi categorisit amândoi, ea şi Besfort… Camilla şi Anselmo atunci… diferenţa vagă dintre masaj şi mângâierile pătimaşe, gândurile, îndoielile, abandonul trupului şi, în final, cine ştie de ce, retragerea, ea i le povesti cu o claritate uluitoare.
Uite, asta a fost tot, zise. Îţi pare rău?
El nu-i răspunse imediat. Îşi potrivi glasul, tuşi.
Să-mi pară rău? De ce?
Liniştea deveni enervantă.
Pentru ceea ce s-a petrecut acolo… Deşi, în realitate, n-a fost nimic…
Şi? făcu el.
Ea simţi un nod în gât.
Pot să te întreb şi altfel: Îţi pare rău că nu s-a întâmplat nimic?
Nu, zise el scurt. Nici pentru asta.
Rovena se simţi dezamăgită. Vechea întrebare, unde greşise?, îi reveni brusc în minte, împreună cu amintirea faptului că acum relaţia dintre ei era diferită. Şi, aşa cum se întâmplă adesea atunci
— 100 —
când oamenii, vrând să îndrepte o greşeală, o „comit” şi mai tare, întrebă cu o voce sfârşită:
Ţie nu-ţi pasă?
Îi venea să plângă.
Uite, Rovena, îi zise el calm. Eu nu mai ştiu cum să procedez cu tine. Până mai ieri te plângeai că din cauza mea ţi-ai pierdut libertatea. Acum te văicăreşti că ai prea multă. Şi toate numai din cauza mea.
Iartă-mă, îl întrerupse ea. Ştiu, ştiu. Te rog, iartă-mă. Acum alta e relaţia noastră. Am făcut o înţelegere. Tu eşti clientul, eu prosti… call girl. Nu am dreptul… Eu…
Destul, zise el. Nu ai de ce să dramatizezi. E şi aşa destul dramatism.
Cu ani în urmă, după un „destul” ca acesta, vânăt de furie, el o apucase tremurând de păr, chiar în faţa ferestrei, iar ea îşi spusese cu groază: Uite că a venit şi ziua să fiu tratată ca o desfrânată chiar în mijlocul Europei.
Dar n-o lovise. Se lăsase brusc pe canapea, cu o privire pustie, ca şi când cel lovit ar fi fost chiar el.
Acum, toate astea aparţineau trecutului. Nu i-a trebuit decât o fărâmă de timp pentru a recunoaşte că, între cele două situaţii, o preferă pe cea veche şi, brusc, lacrimile începură să-i curgă şiroaie.
Un tiran, îşi spuse. Te prefaci învins, dar de fapt eşti acelaşi.
E trei dimineaţa, îi auzi glasul. Ne culcăm?
Da, răspunse ea cu o fărâmă de voce.
Îşi spuseră noapte bună şi, câteva minute mai apoi, spre uimirea ei, Rovena îşi dădu seama că Besfort adormise.
Era poate pentru prima oară când adormea înaintea ei. Liniştea din cameră era insuportabilă. Degeaba, îi trecu prin cap. Pe el nu-l poţi învinge niciodată. Pierduse momentul favorabil, iar acum era imposibil. Nu-şi folosise singura ei armă decisivă, tinereţea. O
ignorase ca pe o armă interzisă.
