cunoască, după multe rătăciri, iubirea aşa cum e ea astăzi. Deşi foarte târzie (poate cu trei-patru mii de ani înainte de ridicarea piramidelor), această nouă formă de iubire, rebelă şi pasională ca ultima secundă a vieţii, a reuşit să concureze cu iubirea cea veche, cea de milioane de ani. Legăturii vechi, dar trainice, a sângelui, îi fusese opusă nesiguranţa aprigă şi lipsa de logică a celei noi. În încleştarea pe viaţă şi pe moarte ce urmase, niciuna din ele nu ieşise biruitoare. Ba chiar, uneori, bătrânul mamut adormit ajungea să

domine tânăra jivină într-o asemenea măsură, încât să-i pună sub semnul întrebării însăşi existenţa.

Târziu de tot, Lulu Bumb reuşise să priceapă motivul atracţiei pe care o simţea pentru asemenea teme. Amândoi, la început Besfort Y.

şi mai târziu şi ea, căutau de mult noua iubire, altfel spus o variantă

a ei, cea de-a treia, rezultatul combinării primelor două. Cel puţin aşa a crezut până în ziua când începuse să aibă îndoieli. Lulu Blumb bănuia, deci, că ei doi, căutând o nouă întruchipare a iubirii, încă

nedescoperită, semănau cu nişte pacienţi voluntari, care acceptă ca asupra lor să se experimenteze tratamente noi şi riscante.

După cum explicase şi înainte, Besfort Y., ca orice tip dificil, se

— 129 —

simţea foarte singur pe lume. Căutarea unei formule noi de iubire tot de la asta venea. O formulă din care să fie exclusă trădarea, la fel ca-n vechea dragoste, cea în cercul sângelui. Ca şi despărţirea, care era şi ea exclusă. Tiranii, după cum se ştie, nu acceptă să piardă. În acelaşi timp, el ştia cu siguranţă că orice relaţie pasională dintre o femeie şi un bărbat nu putea să nu fie ameninţată de pericolul pierderii. Acesta era, probabil, motivul pentru care el, pentru a preîntâmpina acest risc, hotărâse să-şi împartă iubirea în două

jumătăţi: prima, cea sigură, fără riscul trădării, sfârşită deja, şi faza a doua, cea în care Rovena nu mai era iubita lui, ci simplu, o call girl.

După cum mi-aţi povestit chiar dumneavoastră, pentru această a doua etapă ei foloseau expresia post mortem. O foloseau amândoi, dar, în realitate, post mortem era ea, nu el. Cu vorbele acelea a început ea de fapt să moară. Ideea de crimă, prima scânteiere a ei, s-a aflat, poate involuntar, în vorbele acestea.

Era normal ca el să se gândească la asta. Naturile tiranice preferă

rezolvările radicale. Pentru a se obişnui cu ideea că ea ar putea să-l înşele, folosise toate metodele. Apoi, văzând că nu reuşeşte să treacă

peste gândul că pierduse partida, hotărâse să facă ceea ce mii de oameni au făcut pe acest pământ: să scape de ea.

De natura lui violentă Lulu se convinsese singură, încă înainte ca serviciile secrete să-i confirme acest lucru. Obsesia cu citaţia Tribunalului de la Haga, fotografiile copiilor ucişi din geanta lui, tatuajele Rovenei, care nu erau decât expresia dorinţelor lui, toate acestea erau semne sigure. Natura lui distructivă se dezvăluia ori de câte ori în faţă îi apărea vreun obstacol: o idee, un stat, cum era Iugoslavia, o cruciadă, o credinţă, o femeie, poate chiar propriul lui popor.

Rovena a intrat în viaţa lui când avea doar douăzeci şi trei de ani şi nu avea cum să nu-i devină victimă.

Se chinuiau să priceapă de ce o adusese în situaţia aceea de prostituată. Şi credeau că găsiseră motivul, dar de fapt erau departe de o explicaţie logică. Proxeneţii, cei care pentru a câştiga ceva parale îşi scoteau nevestele la produs, erau mai uşor de înţeles. El era impenetrabil. Ea însăşi găsise de curând câteva argumente greu de crezut. Dar dacă lucrurile ar fi avut totuşi o explicaţie simplă şi transformarea ei în call girl să fi fost doar preludiul crimei? La urma urmei, în zilele noastre, când este vorba despre uciderea unei femei, te gândeşti în primul rând la o prostituată.

Poate că argumentaţia ei părea extrem de complicată, cusută cu

— 130 —

aţă albă, cum se zice, ceva ce nu se putea naşte decât într-o minte de artist.

Ea n-ar fi vrut să se piardă în multe amănunte. Nu putea, de exemplu, să despice firul în patru în problema visului, celebru de-acum, cu mausoleul de calcar, un vis tipic de criminal.

Dar dacă domnului detectiv, din motive personale sau profesionale, nu-i plac fineţurile psihologice, poate să ignore complet tot ce auzise până atunci, cu o singură excepţie: concluzia ei principală, ceea ce-i spusese încă de la început: Besfort Y. îşi ucisese iubita pentru că aceasta îi descoperise viaţa secretă…

4

Aici, pianista trăsese cu putere aer în piept. Experienţa sa de artistă îi spunea exact când a sosit momentul în care auditoriul, după câteva clipe de linişte, îi urma exemplul şi respira greu de emoţie.

Secretele lui au fost îngrozitoare, urmă ea îndată. E vorba despre conflictele interne din NATO, care ar fi putut învrăjbi Occidentul.

Chiar şi ofiţerii-anchetatori se temeau. Şi dacă lor le era teamă, ei, o pianistă lipsită de apărare, cum să nu-i fie?

Vorbi o bucată de vreme despre frica aceea, până când celălalt o întrerupse cu blândeţe. Lulu Blumb, îi spuse. Mi-aţi vorbit despre două motive de crimă foarte diferite unul de altul. Primul, cel pe care l-aţi numit de natură psihică, şi al doilea, acesta din urmă, legat de evenimente contemporane, politice, ca să le spun aşa. Permiteţi-mi să

vă întreb, în care din ele credeţi cu adevărat?

Înainte de a răspunde, pianista a stat mai mult pe gânduri: în amândouă. Ea adăugă apoi că cel decisiv a fost primul, cel de natură

psihică, în vreme ce al doilea a fost doar o anexă a lui, evocat numai pentru a-i întări hotărârea.

Frazele ei deveniră din nou vagi în clipa în care se întoarse la cele două feluri de iubire şi mai ales la relaţia lor cu moartea. Pentru prima, cea din interiorul cercului familial, moartea fusese inamicul cel mai mare. Pentru a doua, dimpotrivă… Se întâmpla ca, atunci când se simţea slabă în confruntarea cu iubirea străveche, cea de milioane de ani, iubirea cea nouă apela la un aliat puternic, la moarte. Şi aşa se întâmpla un lucru incredibil: graţie acestei alianţe neaşteptate, moartea, de care membrii clanului se temeau atât de

— 131 —

mult, era altfel trăită de cei doi îndrăgostiţi. Şi lucrul acesta e atât de real, încât e imposibil ca într-o poveste de dragoste să nu existe cel puţin un moment în care unul din cei doi să nu-i dorească moartea celuilalt.

Detectivul asculta uluit. Auzise destul de frecvent vorbindu-se despre relaţia thanatos-amor, dar niciodată atât de concret şi de palpabil, ca şi când moartea ar fi fost un grup bancar, o companie de asigurări sau un stat.

Ea cobora mereu glasul, dar asta nu-l împiedica să-i audă fiecare cuvânt. Important era ca el să-şi alunge din minte capcanele în care căzuseră toţi. În dimineaţa de 17 octombrie, Rovena St. nu mai era în viaţă. Aşa că, în taxiul care mergea la aeroport, lângă Besfort Y. se afla altă femeie.

Susţineţi că crima se petrecuse înainte, spuse el în şoaptă. Dar unde e cadavrul? De ce n-a fost găsit?

Cadavrul, găsit, negăsit, e treaba poliţiei, credea ea. E altceva. Era important ca el să creadă în vorbele ei. Aproape că îl implora să

creadă. Că fusese o crimă. Era gata să-i cadă în genunchi cu umilinţă. Să nu-i sfideze memoria moartei… Fusese o crimă, fără

îndoială, deşi ea n-ar fi putut preciza unde…

Bărbatul o urmărea cu dificultate. În final i se păru că prinsese ideea. Dar era ceva iluzoriu, uşor de demontat. Necrezând în crimă, el credea, de fapt, că între cei doi nu existase nici dragoste. Pentru că, după cum se ştie deja, cele două, dragostea şi crima, se confirmă

reciproc. Şi câtă vreme una dintre ele, dragostea, este demonstrată, nu există motiv s-o negi pe cealaltă.

Fusese suficient un zâmbet ironic al bărbatului pentru ca Lulu Blumb să uite unde rămăsese.

După un alt interval de tăcere, cel mai lung dintre toate, femeia începu să spună că este normal ca domnul detectiv să dea o explicaţie greşită încăpăţânării cu care ea, Lulu Blumb, susţine că în dimineaţa de 17 octombrie Rovena St. şi Besfort Y. nu se aflau împreună în „taxiul morţii”. El ar fi putut interpreta asta ca pe o ultimă încercare a pianistei ca, aşa cum dorise să-i despartă în timpul vieţii, să încerce s-o facă măcar acum, după moarte. Era dreptul lui să gândească aşa, dar ea avea să fie sinceră până în ultimul moment. Pentru a-l convinge că fusese o crimă, ea avea să-i destăinuie cel mai mare secret al vieţii ei. Pe care nu-l dezvăluise nimănui şi dorise să-l ia cu sine în mormânt. Îi încredinţa, aşadar, secretul îngrozitor că ea… Liza Blumberg voise, de asemenea, s-o

— 132 —

ucidă pe Rovena…

Dorinţa aceasta avea legătură cu bisericuţa aceea mică de pe ţărmul Mării Ionice. Ea auzise încă de la început despre grozăviile care se petreceau acolo, despre femeile aruncate în mare şi barcagiii nebuni, care se distrau aşa. Dar nu-i fusese frică. Visase până în ultima clipă la asta, poate pentru că din călătorie nici ea, nici Rovena nu s-ar mai fi întors în viaţă. Dacă barcagiii nu le-ar fi aruncat în mare, ea însăşi ar fi luat-o pe Rovena în braţe şi s-ar fi aruncat în vârtej… Dar, după cum s-ar părea, ceea ce trebuia să se întâmple pe mare, în barcă, a fost scris să se petreacă pe uscat, într-un taxi. Ca şi până atunci, Lulu Blumb ajunsese târziu. După povestea asta, ea credea că domnul detectiv va înţelege că toată ura ei împotriva lui Besfort Y., aidoma celei faţă de fratele ucigaş din baladă, nu putea fi decât una simbolică. Sperase ca, în clipele în care sufletul caută

pacea, ea să se roage pentru moartă cu aceeaşi abnegaţie ca pentru propria-i persoană.

5

După zguduitoarea ei destăinuire, detectivul rămăsese convins că

Lulu Blumb nu va reveni. Fusese ceva definitiv în mărturisirea ei, ca un capăt de drum, după care era greu să mai speri într-o continuare.