Nu avea niciun motiv să-şi ceară scuze. Fiecare geantă în care există asemenea poze poate trezi un coşmar. Iar ei îi era îngăduit să
gândească orice, inclusiv faptul că el, Besfort Y., ar putea fi un ucigaş
de copii. Adevărul e că pozele alea îi fuseseră trimise cu un scop precis. Pentru a-l învinui de crimă.
Îi luă mâna cu sfială. Degetele lui erau lungi şi subţiri. Acum vorbea ca şi când ea n-ar mai fi fost lângă el. Era greu de povestit ceea ce s-a întâmplat. Era ca un concurs sinistru de fotografii. Copii sârbi spulberaţi de bombe. Copii albanezi înjunghiaţi cu baioneta.
Poze trimise de ambele tabere în birouri, la comisii şi comitete.
— 115 —
Urmate de polemici încrâncenate. Moartea are sau nu o ierarhie?
Unii susţineau că fiecare copil ucis e o tragedie infinită, drept pentru care aici n-au loc ierarhiile. Alţii gândeau altfel. Un copil ucis într-un accident de maşină e altceva decât unul sfârtecat de bombe. Şi ambele cazuri sunt greu de comparat cu cel al copilului hăcuit cu baioneta. Hăcuit de mâna omului, pricepi? Nu de o bombă anonimă, ci de mână omenească. Opt sute de copii albanezi înjunghiaţi cu pumnalul, ca mieii, majoritatea sub ochii mamelor. Poţi înnebuni.
Sfârşitul lumii.
Sub răsuflarea lui, flacăra lumânărilor tremura uşor. Ea ar fi vrut acum să schimbe subiectul.
După cină, în barul de noapte, aduse vorba despre tatuajele ei şi despre curiozitatea celui care i le făcuse, de ce le vrea: de dorul cuiva, dintr-o promisiune sau din alt motiv.
De data aceasta el nu vru să ştie mai multe despre omul care-i atinsese ei trupul. S-ar fi părut că rămăsese cu gândul la discuţia din restaurant.
Rovena îşi spuse că, până nu va spune tot ce avea în gând, el nu va putea vorbi şi despre altceva. Îi aminti din nou de poze şi întrecerea aceea macabră, după care îl întrebă de ce, fără a se simţi el însuşi vinovat, dădea totuşi impresia că are o mare greutate pe conştiinţă?
El zâmbi strâmb.
Pentru că sunt un cetăţean… Ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă nu mă poate lăsa indiferent…
Rovena nu pricepu ce voise să zică, dar trecu cu vederea.
Ca pentru a încerca s-o lămurească, el continuă să-i explice în şoaptă că, indiferent ce-i spusese despre copiii albanezi, suferea la fel şi pentru cei sârbi. Însă, din păcate, la noi, în Balcani, nu se gândeşte aşa… Ea îl întrebase la restaurant de ce veniseră aici, la Haga, pe furiş, ca doi infractori. Trebuia să ştie că el nu primise niciun fel de citaţie, decât de două sau trei ori în vis. Şi chiar dacă ar primi, nu ar face decât ceea ce-i dictează propria conştiinţă. Toţi trebuie să vină aici, ca în adâncurile infernului. Fiecare pentru sufletul lui. În linişte şi în întuneric.
Rovena îşi aminti fără voie de bărbia şi ochii sticloşi ai austriacului, în cafeneaua aceea plină de albanezi.
În vreme ce vorbea, Besfort se uită după chelner, ca să-i comande al doilea şi ultimul pahar cu whisky.
De tatuaje îşi amintiră mai târziu, în pat, înainte de a face
— 116 —
dragoste. E un băiat respectuos, drăguţ, afemeiat? Puţin din fiecare, răspunse ea. Făcea greşeala fiecărui bărbat în asemenea ocazii: deşi ştia că tatuajul avea legătură cu o viitoare întâlnire de dragoste, el lua totul ca pe un avans care i se oferea chiar lui.
Ca de fiecare dată, Rovena îşi lăsă şi acum povestirea neterminată.
Cât timp ea se afla la baie, el deschise televizorul. Canalele se derulau unul după altul, majoritatea în olandeză. Avu impresia că pe un post fu amintită Albania. Căută din nou, până ce găsi ştiri în engleză. Regina a murit, îi spuse Rovenei, când aceasta ieşi din baie.
Ei i se păru că o înşală urechile. Nu cea a Olandei, cea a Albaniei a murit. Sprâncenele ei se arcuiră într-un gest de uimire. Asta s-a întâmplat cu câteva luni în urmă, nu-ţi aminteşti? Eram la motel, la Durrës. Sigur că-mi amintesc. Dar e vorba despre alta. Nu mama regelui, ci soţia. Aha, făcu ea. Ce ciudat.
Pe ecran, convoiul de maşini negre înainta încet în faţa catedralei din Tirana.
Acoperindu-i umerii goi, Besfort se arătă la fel de intrigat. Era prea mult… pentru o ţară mică, ex-stalinistă, să aibă una după alta, într-o perioadă scurtă, două regine moarte.
Tremurând, ea se strânse la pieptul lui.
13 – Şapte zile
Cu o săptămână înainte de accident, era greu de presupus dacă
vreunul din ei avusese o presimţire sumbră. Luni, îndată ce aflase de venirea lui, Rovena îşi făcuse controlul ginecologic. Sunteţi într-o stare perfectă, îi spusese medicul. Asta mă bucură, i-a răspuns ea.
Apoi, fără s-o întrebe nimeni, adăugase: Iubitul meu vine sâmbătă.
Medicul, deşi o avea de ani buni pacientă, se mirase de răspunsul ei. Iubitul dumneavoastră e foarte norocos, îi spusese în vreme ce ea se îmbrăca. (Era cel mai potrivit răspuns pentru a nu ofensa pacienta, atunci când aceasta făcea destăinuiri gratuite.) Pe stradă, a avut senzaţia că încă mai avea obrajii îmbujoraţi de ruşine. Peste oraş cernea o ploaie rece. Intră în primul bar care-i ieşi în cale şi ceru o cafea. Idioato, se gratula singură. Oare când se va învăţa minte să nu-i mai povestească primului venit cele mai tainice secrete ale ei?
Se consolă la gândul că, oricum, ginecologul face parte din cercul celor mai apropiate cunoştinţe ale unei femei. Cu câteva luni în urmă
— 117 —
se arătase încântară de competenţa lui, atunci când medicul o întrebase, după consultaţie, dacă a început să folosească
prezervativul.
Curiozitatea lui o tulburase. Întrebarea, care în orice altă situaţie i-ar fi părut banală, luase acum alte dimensiuni în mintea ei.
Înţelegeţi, doctore, eu… El o asculta mirat, neînţelegând mare lucru.
Într-o germană şchioapă, ea încercase să-i explice că era încă cu iubitul ei, cel pe care doctorul îl ştia… adică… cum să explice… îl cunoştea… intim… şi nu folosea nicio protecţie… Dar întâlnirile cu el erau rare… foarte rare… şi tocmai de asta avea şi o altă relaţie…
