Simplu la prima vedere, cu cât se concentra mai mult asupra lui, cu atât mai consistent devenea, sfârşind prin a fi chiar motivul principal: ultima săptămână nu era completă. O parte din ea, mai precis ultimele trei zile dinainte de sfârşitul tragic, se rupsese de şirul celorlalte. Era vorba despre cele trei zile pentru care Besfort Y. fusese învoit de şefii lui de la Consiliul Europei. Cu excepţia învoirii, cerută
verbal prin telefon, cele trei zile nu lăsaseră nicio urmă palpabilă.
Mărturiile chelnerilor şi ale recepţionerilor erau din ce în ce mai vagi.
Nu existase niciun apel telefonic, nici în camera de hotel şi nici pe telefoanele mobile, ambele dezactivate. Ai fi putut crede că cele trei zile nu fuseseră ale lor, ci ale nimănui, zile ce se învârt haotic prin spaţiu, rămase întâmplător în afara vieţilor omeneşti, şi care încercau acum să pătrundă într-o existenţă ce nu era a lor. De fapt chiar aşa au şi rămas, străine, rupte de orice, neînţelese chiar şi de cei în viaţa cărora intraseră.
— 121 —
Într-o altă însemnare, detectivul încerca să explice curgerea ciudată sau, cum spunea el, „inversă” a săptămânilor şi a zilelor. La această relatare inversă (patruzeci sau şapte, care se amestecau în timpul vieţii lor şi nu după moarte, ca la toată lumea) se ajunsese, spunea el, din dorinţa de a da, într-o oarecare măsură, viziunea neapărat răsturnată a timpului celor doi îndrăgostiţi, dacă puteau fi numiţi aşa.
Apropierea zilei zero, a celei care în această harababură nu se ştia bine ce este: sfârşit, început, ambele sau niciuna din ele, apropierea acesteia sporise panica omului nostru. Aflat dinaintea unui mister pe care nu-l stăpânea, el fusese obligat să se retragă chiar atunci când se aşteptase mai puţin.
Faptul că ultima săptămână îl solicitase la maximum se vedea clar din dosarul în care se aflau materialele despre ea. Erau acolo, puse la întâmplare, grămadă, fragmente de declaraţii şi mărturii, cereri, procese-verbale, două noi cereri de autopsie asupra cadavrului Rovenei şi refuzul răspicat al părinţilor ei, o solicitare de deshumare a lui Besfort Y. din cimitirul de la Tirana, aceasta aprobată, suspiciuni că Rovena fusese ucisă nu de serviciile secrete, ci de către Besfort Y., în dimineaţa lui 17 octombrie, ipoteză lansată de Liza Blumberg într-o mărturie ulterioară anchetei, o copie a buletinului meteo din aceeaşi dimineaţă care, conform ziarului Kurier, avea legătură cu ipoteza Lizei şi, în fine, declaraţia despre cele trei zile de concediu cerute de Besfort, ultima lui solicitare pe lumea aceasta.
Misteriosul nostru detectiv făcea ce făcea şi se întorcea la învoirea aceea, cu speranţa că de aici ar fi putut ieşi ceva. Nu-şi putea scoate din cap cuvintele unui coleg, căruia îi vorbise pentru întâia oară
despre anchetă. Dacă englezii, pentru a elucida un caz, deschid vechile cronici, musulmanii, Coranul, iar noile state africane, Enciclopedia Britanică, când vine vorba despre balcanici, aproape toate speţele le găseşti în baladele lor. Trei zile de învoire ca să faci ceva, ceva nemaifăcut? Vei găsi, cu siguranţă, o paradigmă
cunoscută.
Adevărul e că avea dreptate, exista un clişeu. Jumătate din baladele balcanice sunt pline cu aşa ceva. Se pare că toată lumea încearcă să obţină un termen. Unii i-l solicită morţii, alţii, mai târziu şi mai puţin măreţi, cer o învoire din temniţa în care se află şi aşa mai departe până în zilele noastre, ca în cazul lui Besfort Y., care a cerut o învoire şefilor săi de la Consiliul Europei. Nu seamănă un caz cu altul, dar, în esenţă, au ceva asemănător: un pact secret, căruia îi
— 122 —
cad victimă.
Detectivul asculta uimit. Uite, învoirea lui Besfort Y. seamănă, conform unor experţi, cu cea de trei zile a unui anume Ago Ymeri, chiar dacă aceasta din urmă provenea dintr-o temniţă medievală, iar cealaltă de la Departamentul pentru Situaţii de Criză de la Bruxelles.
Şi-l imagina pe Ago Ymeri gonind călare pentru a ajunge la biserica în care logodnica lui se căsătorea cu altul… Un nonsens mai mare nu exista. Nu se înţelege de ce i se acordă învoire eroului baladei, şi mai ales de ce, după expirarea ei, el se întoarce din nou în temniţă. Poate doar dacă avem de-a face cu un final încifrat.
Îşi simţea gâtul uscat. Ce nevoie avea de toate elucubraţiile astea, câtă vreme existau şoferul şi oglinda retrovizoare a taxiului, în care enigma se dezvăluise, chiar pentru o fracţiune de secundă?
Ultima oară se concentrase numai pe aspectul acesta. Ce ai văzut în oglindă? Ce te-a şocat atât de groaznic? Ce ţi s-a înfăţişat, om viu sau umbră?
Astfel începuse una dintre discuţiile lor, atât de asemănătoare cu toate celelalte.
Om viu sau umbră? Nu ştiu ce să spun, răspundea celălalt.
Ai o fiică aproape de vârsta tinerei necunoscute pe care ai dus-o cu taxiul. Ai avut vreo problemă cu ea? Vreun impuls tulbure, pe care să
nu-l poţi mărturisi nimănui? Pe care să-l mărturiseşti doar mormântului? Poate că ai auzit expresia asta. Dar, chiar dacă o ştii, probabil că nu ai analizat-o prea bine. Adică să încerci să-ţi închipui ce înseamnă să fii realmente în mormânt, între cei patru pereţi înguşti ai lui, şi nu câteva nopţi, săptămâni sau ani, ci secole la rând, milenii, mii de milenii. Singuri, tu şi mormântul. Mormântul şi tu.
Povestitor şi ascultător. Ascultător şi povestitor. Istoriile pe care noi le povestim pe pământ nu sunt decât fragmente, fărâme din marea poveste a celor morţi. Sunt miliarde, în mii de ani, în sute de limbi, ce ţes povestea aceea. Dar ea va rămâne acolo în vecii vecilor. Până la sfârşitul sfârşitului, neauzită nicicând de vreun om viu. Acolo, în pământ. Între mormânt şi tine. Între tine şi el. Imaginează-te, deci, acolo, fără avocat, fără martori, fără teamă de nimic, pentru că
nimicul eşti chiar tu. Imaginează-te, deci, aşa şi spune-mi numai o fărâmă, numai un crâmpei din ceea ce vei spune mormântului.
Numai atât îţi cer, omule, prietene, fă-mi această onoare, ia-mă o clipă drept fratele tău. Adică drept mormântul tău.
Nu înţeleg. Sunt obosit. Mi-e somn. Nu ştiu ce vrei.
La nişte adevăruri intangibile te-ai gândit? Tabuuri se numesc în
— 123 —
lumea noastră. Dincolo nu ştiu cum le zice. Nu-mi cer scuze pentru întrebarea asta dificilă. Mormântul nu-şi cere iertare.
Mi-e somn. Lasă-mă în pace. Medicul mi-a spus că vizitele astea prelungite îmi fac rău.
Ai dreptate, calmează-te. Am să te întreb două chestii simple. Este vorba despre ultimele clipe, puţin înainte de accident. Cum era chipul fetei? Dar al lui?
Erau apatici amândoi. Sau aşa mi s-a părut mie. Galbeni la faţă ca turta de ceară, cum se spune.
Lucrul ăsta te-a speriat, te-a şocat?
Probabil.
Altceva? Ce s-a mai întâmplat?
Nimic. S-a lăsat o linişte de mormânt. Doar de afară venea o lumină puternică. Din cauza ei nu vedeam bine drumul. Taxiul parcă
zbura prin cer.
Ai declarat că în momentul acela încercau să se sărute. Scuză-mă
că-ţi pun o întrebare pe care ţi-au mai pus-o şi alţii. Lucrul acesta te-a şocat? Te-a îngrozit?
Cum s-ar zice… Păi chiar ei păreau îngroziţi. Sau măcar ochii ei. I-am citit în ei groaza.
