Pentru că în orice crimă se obişnuieşte să se lucreze cu mai multe variante, detectivul trecu şi el în revistă câteva. Într-una dintre ipoteze, taximetristul ar şti că pe drumul spre aeroport clientul va arunca o păpuşă, iar el va câştiga nişte bani ca să-şi ţină gura. În alta, lucrurile se complică, deoarece clientul va arunca din maşină
nu o păpuşă, ci un cadavru. În ambele cazuri, clientul acela ciudat încearcă să sărute femeia, păpuşă sau cadavru, după care se întâmplă nenorocirea.
În ultima variantă, cea mai teribilă, şoferul devine complice la crimă. Pe drumul către aeroport, el îl va ajuta pe Besfort Y. să
îngroape cadavrul tinerei femei în vreo viroagă pustie. Se pare că
încercarea lui Besfort Y. de a-i da ultimul sărut moartei provocase catastrofa.
8
Era duminică dimineaţa, când, în dangătul clopotelor de Paşti, nedormit ca de obicei, o porni spre casa taximetristului. Iarna făcea ca oraşul să pară cenuşiu. Nu e nicio speranţă, îşi spuse, fără să ştie nici el la ce se referea.
Femeia care-i deschise avea o expresie arţăgoasă, dar şoferul îi spuse: Te aşteptam. Faţă de ultimele întâlniri, dorinţa de a vorbi îl făcuse mult mai cooperant.
Toţi vor să se elibereze, îşi spuse detectivul. Cine ştie de ce, avea senzaţia că eliberarea asta se va face pe spinarea lui.
O să te întreb un singur lucru, îi spuse aproape în şoaptă. Aş vrea să fii mai exact ca până acum.
Celălalt oftă. Îl ascultă pe detectiv fără să clipească. Apoi privi în jos câteva minute bune. Era o femeie, sau o păpuşă de plastic?
repetă încet, ca şi când ar fi vorbit singur, cuvintele detectivului.
Întrebările tale devin din ce în ce mai ciudate.
— 139 —
Celălalt îl privi cu recunoştinţă. Nu uriaşe: Ce sunt porcăriile astea, la ce te-a dus mintea, omule?, ci îi reproşase doar că
întrebările lui sunt ciudate.
Pe un ton liniştit, ca şi adineauri, începu să povestească despre cât de mohorâtă fusese dimineaţa aceea, despre burniţa ce nu se mai oprea şi murmurul motorului maşinii, în care el îi aştepta pe cei doi clienţi. Apăruseră în cele din urmă la intrarea hotelului şi, aşa strâns lipiţi unul de altul, cu gulerele ridicate, alergaseră în direcţia maşinii.
Fără a-l aştepta să coboare, bărbatul deschisese portiera de pe partea stângă a taxiului pentru însoţitoarea lui, după care se urcase pe partea cealaltă şi comandase cu un puternic accent străin: Flughafen! Aeroport!
După cum mai spusese de zeci de ori, de un asemenea blocaj pe şosea nu-şi mai amintea demult. Prin ceaţa umedă opreau, porneau din nou, rămâneau blocate şi demarau iar fel de fel de maşini, camioane frigorifice, motociclete, autobuze, ude toate de ploaie, cu inscripţii de firme, agenţii turistice, numere de telefon, apărând, din cauza îmbulzelii, când pe stânga, când pe dreapta, ca într-un coşmar. În nopţile petrecute în spital fusese terorizat de mulţimea aceea de denumiri scrise în limbi necunoscute şi stranii. Nume şi cuvinte franceze, spaniole, flamande. Jumătate de Europă unită, plus Turnul Babel se aflau acolo.
Din privirea detectivului dispăruse blândeţea de mai-nainte. Cât o s-o mai lungeşti cu descrierea asta? se întrebă în gând. Vrei sau nu vrei, o să răspunzi până la urmă la întrebarea mea.
Răbdă cât răbdă, după care îi repetă întrebarea. Celălalt tăcu doar câteva clipe.
A, povestea cu păpuşa de plastic. Dacă semăna sau nu femeia cu o păpuşă… Sigur că semăna. Mai ales acum, când mi-ai spus tu. Când ea, când el aşa păreau. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Din spatele geamurilor aburite ale maşinii majoritatea oamenilor aşa îţi par, ciudaţi, străini, ca de ceară.
Detectivul simţi că nu mai suportă.
Eu te-am rugat să nu mă duci cu preşul, strigă deodată, cel puţin de data asta. Te-am rugat, te-am implorat, ţi-am căzut în genunchi.
O, Doamne, iar începe, gândi celălalt.
Vocea detectivului era răguşită şi omul respira sacadat.
Asta e ultima ocazie să-ţi uşurezi sufletul. Să scapi de câinii, de pisicile şi de temerile care te sfâşie pe dinăuntru. Să spui până la urmă ce a fost lucrul acela care te-a îngrozit atât de mult. Că un om
— 140 —
încerca să sărute un trup de plastic? Că o păpuşă gonflabilă încerca să sărute un om? Că asta era ceva imposibil pentru ei doi, fiindcă de acolo lipsea ceva? Hai, vorbeşte!
Nu ştiu ce să spun. Nu sunt în stare. Nu pot.
Eliberează-te de povară.
Nu pot. Nu ştiu.
Pentru că nu vrei. Pentru că şi tu, la fel ca el, eşti suspect.
Vorbeşte! Cum aveaţi să scăpaţi de cadavru, după crimă? Unde voiaţi să aruncaţi păpuşa? Nu te mai preface. Ştiai tot. Ai văzut totul în oglindă.
După ultimele strigăte, glasul detectivului a revenit la normal.
Sosise plin de speranţă la şofer acasă, crezând că o să-l facă părtaş la descoperirea sa. Dar celălalt nu voia să colaboreze. Nu te vor, îşi zise, adresându-i-se păpuşii de plastic. Nimeni nu te vede, cu excepţia mea.
În liniştea care s-a lăsat, scoase din geantă pozele celor două
victime. Să le mai vadă o dată şi să se convingă că, de fapt, chipul moartei nu apărea în niciuna.
Şoferul căscă ochii. Tremura, se bâlbâia. De ce-l teroriza numai pe el? Dacă fusese aşa, păpuşă, şi nu femeie, atunci poliţia de ce tăcea?
Diavol, îşi zise detectivul. Era aceeaşi întrebare, prima chiar, pe care el însuşi i-o pusese Lizei Blumberg. După care, ca o ciudăţenie, fără a asculta răspunsul ei, în mintea lui s-a lăsat întunericul.
