atât de târziu, după ce războiul din Iugoslavia luase sfârşit, se risipise într-o clipă. Chiar după război, odată cu primele remuşcări ale opiniei publice legate de pedepsirea şi dezagregarea Iugoslaviei, apăruseră şi cele dintâi tentative de reconsiderare a evenimentelor.
Întrebarea dacă bombardamentele fuseseră utile sau nu frământa mii şi mii de oameni.
În acest context, care devenea pe zi ce trece tot mai agitat, denigrarea lui Besfort Y., la fel ca şi a multor altora, consideraţi responsabili de distrugerea Iugoslaviei, părea normală, împins parcă
de un duh necurat, după cum reieşea din scrisoarea amantei sale, omul acesta nu-şi găsise liniştea decât după prăbuşirea statului vecin. Şi, în plus, prietena sau poate inspiratoarea sa nu era decât o banală femeie de moravuri uşoare.
Oricât ar fi respins această variantă, agenţii albanezi bănuiau că o parte din raţionamentul sârbilor era, din păcate, corect. Mai ales în ceea ce o privea pe iubita lui Besfort Y. Ca pentru a demonstra contrariul, agenţii şi-au reluat periplul pe la companiile aeriene, barurile şi piscinele hotelurilor, până la locuinţa modestă în a cărei debara găsiseră câteva dintre scrisorile defunctei.
După care, buimăceala din capul lor, în loc să se mai limpezească, ajunsese la o asemenea dimensiune, încât începură să creadă la unison că nu fusese vorba doar de o femeie, ci de două, confundate din greşeală de detectivii locali.
Poate că ar fi şi vrut să creadă asta, dar, spre disperarea lor, se convingeau din ce în ce mai mult că, în spatele tinerei femei cu un fizic încântător, pe care deja o cunoşteau din scrisori, din mărturiile celorlalţi şi mai ales din fotografiile intime, nu se ascundea nimeni altcineva decât a doua natură a ei.
5
Apariţia la rampă a pianistei Liza Blumberg, prietena Rovenei, pusese din nou pe tapet ideea unei crime.
Până atunci fusese uşor s-o infirmi, câtă vreme era legată de serviciile secrete sârbe. Nu era exclusă eliminarea fizică a lui Besfort Y., ca implicat în prăbuşirea Iugoslaviei, şi, împreună cu a lui şi a iubitei, aflată întâmplător acolo în momentul fatal. Dar, oricum ar fi fost, părea ilogic ca acest lucru să se întâmple la atâta timp de la evenimente. Dacă eliminarea lui în timpul conflictului ar fi folosit la
— 13 —
ceva, acum, când cortina căzuse peste finalul dramei, nu mai era de folos nimănui.
Reevaluarea ulterioară a evenimentelor din Iugoslavia nu necesita uciderea lui Besfort Y., ci discreditarea lui. Iar discreditarea nu avea nimic de câştigat prin uciderea lui. Dimpotrivă, moartea lui o putea face inutilă. Pentru că se ştie că un personaj viu e mai uşor de discreditat decât unul mort. Iar Besfort Y. nu făcea excepţie, şi nici iubita lui.
Ceea ce fusese nou şi şocant în mărturia lui Lulu Blumb, aşa cum o strigau prietenii pe pianistă, era legătura pe care o făcea între moartea Rovenei nu cu serviciile secrete sârbe, ci cu partenerul ei.
După cum spunea ea, era la modă în ultima vreme ca accidentele să
ascundă o crimă, şi ea era convinsă că tocmai în felul acesta reuşise Besfort Y. să scape de iubită, chiar dacă îşi găsise şi el sfârşitul împreună cu ea.
Ajunşi în acest punct, anchetatorii, fără excepţie, o întrerupeau pe pianistă pentru a-i spune, cu o uşoară ironie, că nu e logic ca ucigaşul să-şi fi luat în calcul propria moarte atunci când plănuise uciderea amantei sale. Doar dacă nu cumva şi-ar putea imagina cineva că Besfort Y., în momentul accidentului, din motive absolut de neînţeles, ar fi profitat de ocazie pentru a comite crima!
Staţi puţin, nu vă grăbiţi să faceţi haz, se precipita Lulu Blumb.
Nu sunt nebună să-mi imaginez aşa ceva. După care continua să-şi expună ipoteza.
Era convinsă că Besfort Y. îşi ucisese iubita. Fireşte că nu putea şti în ce împrejurări, dar asta nu o împiedica nicio clipă să creadă că
avea dreptate. Cu câteva luni în urmă, aflându-se în Albania, într-un motel de mâna a doua unde o dusese B.Y., Rovena tremurase pentru viaţa ei. Cât despre motiv, prefera să-şi ţină gura. Ei ar fi putut să-l afle mai repede decât ea, care era o simplă pianistă, iar afacerile tulburi din politică o lăsau rece. Besfort Y. era un om dificil. Tot Rovena îi povestise, absolut întâmplător, despre telefoanele lui misterioase de după miezul nopţii. Despre o problemă din Israel sau din cauza Israelului, nu-şi amintea prea bine. Ea, după cum a mai spus, nu dorea să se bage în chestii de genul ăsta. Şi dacă fusese împotriva bombardării Iugoslaviei, asta nu venea din vreo convingere politică, ci pur şi simplu pentru că făcea parte din „Mişcarea Verzilor”, aşa că nu era de acord nici cu poluarea fonică şi nici cu plantele modificate genetic sau cu alte chestii asemănătoare.
Între timp, dezvăluirea naturii relaţiilor dintre Rovena şi pianistă
— 14 —
dăduse o lovitură mortală credibilităţii acesteia. Nu era greu de priceput, dar nici ea nu făcuse un secret din faptul că cele două
avuseseră o aventură prelungită, ceea ce explica perfect gelozia ei faţă
de Besfort Y.
Acesta a fost motivul pentru care, după primele explicaţii ale domnişoarei Blumberg, anchetatorii n-au mai dat mare atenţie argumentelor ei, mai cu seamă spre sfârşit, atunci când pianista, vorbind despre o păpuşă mare sfâşiată de câini, le atrăsese atenţia să
nu pună mare preţ pe cuvintele ei, pentru că era groaznic de obosită.
Normal că anchetatorii reveniseră la păpuşă, numai că ea le mărturisise că citise despre asta la anunţurile mortuare şi că este, într-adevăr, absolut extenuată; singurul lucru pe care putea să-l mai adauge era că în taxi nu se aflase Rovena St., ci o altă femeie, asta era convingerea ei.
Chiar dacă ultima frază fusese menţionată în toate procesele-verbale, anchetatorii nu credeau o iotă din spusele femeii, şi poate că
nu i-ar fi dat crezare nici ei şi nici variantei de crimă în general, dacă
n-ar fi apărut o nouă mărturie, de data aceasta „din partea lui”.
Mărturia, singura de altfel, îi aparţinea unui vechi coleg de facultate. Discuţia avusese loc la Tirana, la clubul Davidoff, la etajul al doilea, într-o zi de sfârşit de iarnă, cu câteva luni înainte de accident.
Conform martorului, Besfort era supărat. La întrebarea de ce, la început răspunsese ambiguu. Avea probleme. Mai târziu se întorsese singur la răspunsul rostit pe jumătate. Era încurcat rău… Cu o femeie tânără.
Cunoscându-l bine, martorul nu insistase să afle mai multe.
Celălalt, contrar obiceiului, ţinea să se destăinuie. Făcuse, se pare, o mare greşeală. Din cât pricepuse martorul, însăşi relaţia cu tânăra aceea era o greşeală. Besfort pomenise cuvântul „frică”. Frica de relaţie sau de ea, de acea femeie.
După un moment de linişte, afirmase din nou că undeva greşise.
Fără să dea niciun detaliu, spusese apoi că va încerca să iasă singur din rahatul acela. Era sigur. Vorbele îi deveneau din ce în ce mai neclare. Era sigur că atunci când va fi momentul… adică la momentul potrivit, avea să ştie ce să facă.
Vorbele lui nu lăsau loc niciunei replici. Expresia feţei? Ochii?
Reci. O, nu. Nu avea nimic din privirea unui criminal. O privire rece.
