nu i-ar fi dat crezare nici ei şi nici variantei de crimă în general, dacă

n-ar fi apărut o nouă mărturie, de data aceasta „din partea lui”.

Mărturia, singura de altfel, îi aparţinea unui vechi coleg de facultate. Discuţia avusese loc la Tirana, la clubul Davidoff, la etajul al doilea, într-o zi de sfârşit de iarnă, cu câteva luni înainte de accident.

Conform martorului, Besfort era supărat. La întrebarea de ce, la început răspunsese ambiguu. Avea probleme. Mai târziu se întorsese singur la răspunsul rostit pe jumătate. Era încurcat rău… Cu o femeie tânără.

Cunoscându-l bine, martorul nu insistase să afle mai multe.

Celălalt, contrar obiceiului, ţinea să se destăinuie. Făcuse, se pare, o mare greşeală. Din cât pricepuse martorul, însăşi relaţia cu tânăra aceea era o greşeală. Besfort pomenise cuvântul „frică”. Frica de relaţie sau de ea, de acea femeie.

După un moment de linişte, afirmase din nou că undeva greşise.

Fără să dea niciun detaliu, spusese apoi că va încerca să iasă singur din rahatul acela. Era sigur. Vorbele îi deveneau din ce în ce mai neclare. Era sigur că atunci când va fi momentul… adică la momentul potrivit, avea să ştie ce să facă.

Vorbele lui nu lăsau loc niciunei replici. Expresia feţei? Ochii?

Reci. O, nu. Nu avea nimic din privirea unui criminal. O privire rece.

De oţel.

Atunci anchetatorii se întoarseră din nou la bănuielile Lizei Blum,

— 15 —

ba chiar şi la cuvintele ei despre păpuşa găsită într-un tufiş sfâşiată

de câini, dar pianista, zăpăcită cum era sau poate regretând că o luase gura pe dinainte, nu mai voise să coopereze cu ei.

Dar asta nu ţinuse ancheta pe loc. Ba chiar, acum, de când pianista nu mai colabora, zelul lor se dublase inexplicabil. Rareori se întâmplase ca bănuielile într-o crimă să-i ducă la asemenea fineţuri, încât să uite chiar de unde plecaseră.

Tot ceea ce ştiau, împreună cu materialul nou scos acum la iveală, îi făcuse să-şi sporească eforturile mai mult decât le-o cerea datoria.

Se întoarseră aşadar la primele mărturii, aparţinând cuplului olandez şi şoferului de pe camionul Euromobil. La început li se păruse că ele coincid (uşile deschise ale maşinii, trupurile aruncate din habitaclu), dar pe urmă, după o analiză mai atentă, văzuseră că

nu e chiar aşa. Conform olandezilor, trupurile victimelor, în timpul căderii, păreau îmbrăţişate, ca şi când ar fi vrut să se sprijine unul de altul. Şoferul camionului susţinea cu tărie că trupurile, în zborul lor prin aer, erau despărţite.

Cele două variante puteau fi adevărate amândouă, dacă aveai în vedere locurile diferite în care se aflaseră martorii. Oricum, camionul trecuse la câteva secunde în urma limuzinei, ceea ce putea justifica de ce fiecare dintre martori văzuse altceva.

Şi totuşi, erau destule puncte slabe şi în scenariul acesta, întâmplări ciudate sau fraze misterioase descoperite pe ici-colo sau rostite cu glas gâfâit la telefon, după cum mărturisise prietena ei din Elveţia, aruncau din nou o umbră de îndoială peste toată construcţia.

S-ar părea că acum eşti mai puţin stresat, scria ea într-un mesaj din ultimul an. Eu prefer totuşi nervozitatea ta de până acum, cu care m-ai torturat atât de mult, acestei linişti macabre.

Într-un alt bilet, scris tot în zilele acelea, ea pomenea de convorbirea lui telefonică din noaptea precedentă: Ceea ce mi-ai spus aseară, deşi părea ceva firesc, normal, a fost totuşi, nu ştiu cum să

spun, groaznic, cumplit, de o răceală înspăimântătoare.

Cam tot în aceeaşi perioadă, prietenei din Elveţia i se destăinuise că este teribil de tristă. Din cauza „lui”? o iscodise cealaltă, iar Rovena răspunsese afirmativ, adăugând că nu-i poate spune mai multe la telefon. E foarte greu de explicat. Poate chiar imposibil. O să

încerc, în orice caz, atunci când ne vom vedea.

Dar nu se mai întâlniseră, pentru că două luni mai târziu avusese loc accidentul.

La întrebarea anchetatorilor că poate ceva-ceva tot auzise, prietena

— 16 —

din Elveţia tăcuse o bună bucată de timp înainte de a răspunde.

Desigur că înţelesese ceva, dar nu era sigură de nimic. Am probleme cu Besfort, îi repetase Rovena de câteva ori, dar nu-i spusese nimic precis, ca şi când aceasta ar fi fost doar introducerea unei discuţii banale. La întrebarea despre ce fel de probleme era vorba, cealaltă

răspunsese că nu e uşor de explicat. Iar după un moment de linişte, continuase: B. încearcă să mă convingă că noi doi nu ne iubim. Ce vorbă e asta? întrebase prietena. Dar Rovena tăcuse. Şi ce dacă? o provocase cealaltă. Vrea să vă despărţiţi? Nu, răspunsese Rovena. Nu pricep deloc; în cazul ăsta ce vrea? Altceva, fusese răspunsul de la capătul celălalt al firului. Nu te înţeleg, insistase prietena. De la o vreme chiar nu te mai înţeleg, repetase ea. Pe el, pe amicul tău, nu l-am înţeles niciodată, dar acum nu te mai înţeleg nici pe tine. Mai vorbim când o să ne vedem, încheiase Rovena.

Printre însemnările zilnice sau frazele lăsate în suspensie pe ciorna vreunei scrisori, anchetatorii găseau referiri la convorbirile dintre cele două femei.

Speranţă de revigorare? era notat pe o pagină nedatată. Mă faci să

sper că într-o zi vei fi din nou ca înainte. Şi-mi spui că, înainte de a renaşte, sentimentele trebuie să moară mai întâi. Dar, în loc să-mi dea o speranţă, toate astea mă afundă şi mai mult în disperare.

În carneţelul cu numere de telefon, cu trei luni înainte de accident, alături de adresa hotelului, scrisese: „Prima noastră întâlnire… după

despărţire. Se pare că el mă face părtaş la nebunia lui”.

Anchetatorii nu mai înţelegeau nimic.

Cu o săptămână înainte de accident, în calendarul de buzunar fusese scris un mesaj asemănător: Vineri, hotel Miramax, a treia noastră întâlnire post mortem.

Din dorinţa de a avea în mână ceva palpabil şi sigur, anchetatorii se întorceau mereu şi mereu la ultima noapte din barul hotelului Miramax, moment reconstituit fragment cu fragment din mărturiile chelnerilor. Discuţia celor doi, ochi în ochi, în colţul cel mai întunecos. Ea, cu părul despletit. După ce plecaseră la miezul nopţii, el coborâse din nou după o oră. Pe chipul lui se putea citi liniştea aceea senină a bărbaţilor, care, după ce au făcut dragoste, coboară

din nou la bar pentru a-i da timp partenerei să adoarmă.

Apoi, ca dintr-o altă poveste, paharul cu whisky irlandez, micul dejun, comanda de taxi şi fraza neobişnuit de enigmatică a şoferului: Sie versuchten gerade sich zu küssen.

— 17 —

6

Peste tot în lume, zarva iscată la suprafaţă de un eveniment este în contradicţie totală cu liniştea din profunzimea lui, dar în Peninsula Balcanică acest fenomen este mai evident ca oriunde.

Vântul vuia peste piscurile peninsulei, încovoindu-i brazii şi plopii uriaşi, făcând-o să pară rodul imaginaţiei unui alienat mintal.

În timpul acesta, cele ce se petreceau în străfunduri, în lumea zvonurilor şi a anchetelor secrete, puteau fi considerate, de asemenea, o umbră de nebunie, chiar mai apăsătoare decât cea de la suprafaţă.

Astfel putea părea, pentru un martor din afară, zelul celor două

servicii secrete, care continuau să se învârtă haotic în jurul a ceva ce aducea cu o poveste horror.

Cei care au dat primele semne de extenuare au fost agenţii sârbi.