O umbră de frică se strecurase şi prin oglinda retrovizoare a taxiului.

Detectivul anonim ajunsese în final nu numai s-o întâlnească pe Lulu Blum, ci şi s-o convingă să-şi continue colaborarea. Era greu s-o faci să renunţe la teoria ei cu crima. Dar nu era uşor nici s-o accepţi.

Femeia îşi ţinea cu greu în frâu iritarea. Sunteţi orbi sau vă

prefaceri? se răstea când şi când la detectiv. După ea, portretul psihologic al bărbatului avea toate datele unui criminal. Visul lui sau, mai exact, coşmarul cu Tribunalul de la Haga asta arăta.

Celălalt simţea nevoia s-o întrerupă, pentru a-i spune că Haga le producea multora coşmaruri anul acela. Sârbi, croaţi, albanezi, muntenegreni, aproape toată Peninsula Balcanică tremura de groaza ei. Dar până la urmă a reuşit să se stăpânească.

Ea continua, însă nu numai cu visul acela ciudat, ci şi cu altul, un vis din categoria celor ce le păreau tuturor imposibil de descifrat, misterios etc., dar care pentru ea nu era mare scofală. După cum ştiţi, cu siguranţă, domnule, în el este vorba despre o construcţie mortuară, ceva între un mausoleu şi un motel, în care omul vine să

caute pe cineva. Cineva care, după cum se vede mai apoi, este o femeie tânără. Care este închisă acolo, chiar imobilizată, într-un cuvânt, e moartă.

După cum reieşea din anchetă, Besfort Y. avusese acel vis cu o săptămână înainte de accident. Conform unei logici simple, el ar fi trebuit să aibă visul acela mai târziu, după moartea Rovenei. Dar, după cum ştia domnul anchetator (şi chiar mai bine decât ea), un asemenea transfer este mai mult decât obişnuit în vis. Mai clar decât

— 25 —

orice altceva, visul dovedea că, în conştiinţa lui Besfort Y., decizia legată de uciderea Rovenei fusese deja luată.

Bărbatul o privea pe pianistă cu egală curiozitate şi când o credea, şi când nu credea o iotă din vorbele ei. Femeia avea o calitate deosebită, datorată probabil muzicii, aceea de a crea o atmosferă

credibilă din întâmplări imaginare. Aşa, de exemplu, ori de câte ori venea vorba despre ultimul vis, nu uita să amintească lumina specială de la miezul nopţii, greu de imaginat, care învăluia întregul tablou.

Iar întâmplarea cealaltă, din 17 octombrie, când era abordată, crea în mintea detectivului un blocaj total, din care nu mai reuşea să se smulgă.

De zeci, de sute de ori îşi imaginase umbletul lui Besfort Y. prin ploaie, având strâns la piept un trup de femeie, despre care nu se ştia dacă era real sau nu.

Prins ca într-o capcană de această scenă, ajungea cu greu să se desprindă de ea, ca să-şi pună întrebarea: Dar după asta, ce crezi că

s-a întâmplat după asta?

Dar Lulu Blumb, la adăpostul ipotezei ei halucinante, părea că n-ar fi vrut să răspundă. El continua să-şi pună propriile întrebări şi gândea: Uite, ea se ambalează chiar fără să le audă, cine ştie ce reacţie ar avea dacă i le-aş pune cu voce tare. Deci, ce s-a întâmplat mai departe? doamnă Blumb, continua în sinea lui. Noi ştim că ea îl însoţea la aeroport şi că avea să se întoarcă în oraş. Deci, tot ceea ce urma să se întâmple trebuia să se întâmple în taxi, între hotel şi aeroport. Şi, într-adevăr, ceva s-a întâmplat, dar nu aşa cum plănuise el. Este mai mult sau mai puţin asemănător cu situaţia în care, în vreme ce două state se războiesc între ele, întreaga umanitate trece printr-un cataclism… Poate credeţi că o crimă săvârşită este acelaşi lucru cu una doar plănuită? Şi eu am momente când am această impresie. Dar, şi în această situaţie, încercăm să descifrăm scenariul criminalului, indiferent dacă nu el, ci un element din afară

îl pune în aplicare. După plecarea de la hotel cu taxiul, posibilităţile de a-l materializa sunt limitate. Doar dacă n-ar fi oprit undeva, întrun loc izolat, la marginea drumului… Şofer, opreşte, te rog, aici…

Avem o treabă la bisericuţa aia de colo…

Lulu Blumb oftase, dându-i celuilalt a înţelege că cei doi gândeau într-un mod diametral opus, ceea ce-i făcea să aibă frecvente neînţelegeri.

Aţi putea să-mi spuneţi motivul crimei, totuşi, spusese cu voce

— 26 —

tare detectivul, sigur că ea avea să-i întoarcă spatele.

Dar pianista nu numai că nu s-a simţit ofensată, ci brusc i s-a părut chiar mai cooperantă. Pe un ton complice, femeia începu să-i spună că dorea de mult să răspundă la această întrebare, dar că nu voise nimeni s-o asculte. Le amintise de telefoanele de la miezul nopţii, de serviciul secret israelian Shin Beth, de coşmarul cu Tribunalul de la Haga, dar anchetatorii se prefăceau că nu înţeleg. Le era teamă, era evident, căci Besfort Y. putea fi periculos pentru oricine s-ar fi apropiat prea mult de el. Cu atât mai mult pentru o fată care se culca cu el. Îi povestise, după cum s-ar părea, despre unele lucruri pe care ea n-ar fi trebuit să le ştie, iar mai târziu îi păruse rău. Şi e clar ce se întâmplă atunci când un tip periculos are regrete. Se ştie de o mie de ani: martorul dispare. Iar Rovena St. ştia lucruri îngrozitoare. Unul singur să vă spun şi vi s-ar face părul măciucă. Aţi crede, de exemplu, că ea ştia cu două zile înainte momentul declanşării bombardamentelor din Iugoslavia? Acum înţelegeţi de ce nu vreau să vorbesc despre lucrurile astea?

La fel ca frazele pianistei, ancheta se prelungea, se umfla şi se lăbărţa. Erau evidente, când şi când, tentativele detectivului de a ieşi din ceaţă, şi tot la fel de evidentă era dorinţa lui de a se afunda din nou în ea.

Întrebarea legată de cine ar fi putut să fie personajele principale al tragediei, Besfort Y. şi Rovena St., se punea în cele din urmă clar, undeva la mijlocul dosarului. Doi oameni obişnuiţi, care jucau teatru prefăcându-se că sunt amanţi, conform tuturor modelelor cunoscute, dar nefiind de fapt decât o pereche vulgară, clientul şi prostituata sa sau, dimpotrivă, doi amanţi de lux, care, asemenea capetelor încoronate de odinioară ce umblau incognito prin oraş, îmbrăcate în zdrenţe, încercau să-şi ascundă iubirea sub măşti de împrumut?

La o privire mai atentă, detectivul avu bănuiala că Besfort Y. şi iubita lui nu erau decât doi oameni ieşiţi din rânduiala firească a lucrurilor.

Tocmai în secţiunea aceasta a dosarului, ca omul care, păşind pe cărări necunoscute, are tendinţa să lase în urmă câteva semne de orientare, un pumn de pietricele sau de cenuşă, detectivul misterios încerca pentru prima oară să atragă atenţia asupra lui însuşi. După

cuvintele „Dar eu, cine sunt eu, de încerc să pătrund acolo unde nu se pătrunde?”, veneau celelalte: „Căutaţi-mă şi mă veţi găsi”.

Conştient, se pare, că după prima cercetare va urma o alta, şi apoi

— 27 —

încă una, pentru că e nesfârşită şi repetabilă ispita de a scormoni un asemenea caz, anchetatorul de la poliţie i se adresa viitorului său omolog. Cuvintele lui, cu cât le citeai mai atent, cu atât îţi evocau mai tare urletele celui care, după ce a intrat cu picioarele într-o capcană

sau într-o groapă adâncă, se roagă de ceilalţi să-l scoată de acolo.

9

În încheierea primei părţi a anchetei, detectivul misterios s-a întors din nou la ceea ce numise „nucleul nebunesc” al întregii poveşti.

Nu doar exprimarea, frazele din discuţii sau din mesaje care sunau ciudat, cu alte cuvinte, nu doar materialul lingvistic suferise o deformare în urma unei lovituri neaşteptate, a unui şoc brusc, ci însuşi nucleul, logica sa interioară părea profund afectată. Chiar şi după ce recitise textul, după „traducerea” lui în limbajul cotidian, urmele maladiei misterioase de care fusese contaminat erau încă

prezente, ceea ce demonstra că rănile erau profunde.

La fel ca muncitorul care sapă şanţuri ca să găsească cablurile rupte, detectivul încercase ani la rând să se apropie de esenţa lucrurilor.

Din însemnările lui se vedea clar efortul de a dezlega misterul celor doi dispăruţi, dar în egală măsură şi suferinţa pe care şi-o provocase singur. Trecând în revistă întâmplările acelea ciudate, avea când un sentiment de eliberare, de biruinţă asupra banalului, când simţea că

este victima unui blocaj total.

Oare ce îi făcuse pe cei doi amanţi să accepte o asemenea nebunie?

Când, în dragoste, se vorbeşte despre moarte, se subînţelege răceală. Dar aceasta nu este percepută la fel de ambii parteneri.

Întotdeauna unul din ei suferă mai mult la început.

În cazul acesta totul era diferit. Iată de ce şi întrebarea se punea aici altfel: erau amândoi în starea post mortem, sau numai unul?

Fireşte că trebuie să fi fost numai unul. Altfel spus, unul reuşise să-l lovească de moarte pe celălalt. Ceea ce nu se ştia, însă, era cine pe cine lovise de fapt?

De zeci, de sute de ori detectivul misterios se reîntorsese la întrebarea: Ce îi făcuse pe cei doi să considere normal un lucru care nu avea nimic în comun cu lumea aceasta? Ce ştiau, ce viziuni

— 28 —

străine celorlalţi aveau? Ce legi secrete descoperiseră, ce tărâm enigmatic, ce legi răsturnate ale timpului? Era aproape de tot de zidul despărţitor, încă un pas şi s-ar fi aflat dincolo, într-o nouă zonă

a logicii, dar pasul acesta era cel mai greu de făcut.

Zile întregi îşi frământase mintea întrebându-se ce fel de lanţ era acela care îi ţinea logica închisă în spatele unui ţarc, aşa cum ţii legată o fiară sălbatică. Bănuiala că cei doi amanţi reuşiseră, chiar pentru o scurtă bucată de timp, să dezlege fiara, începuse să i se nască în minte. Încercaseră să iasă din ţarc şi tocmai acolo eşuaseră.