Auzise că era nevoie de patru zile pentru a recita Iliada. Pentru
— 29 —
povestea lui ar fi fost poate necesare tot atâtea. Şi, ca orice poveste, trebuia să treacă prin trei faze: construirea în imaginaţie, înveşmântarea în cuvinte şi transmiterea către ceilalţi.
Un presentiment ciudat îi spunea că nu este pregătit decât pentru prima.
Şi aşa, într-o noapte de sfârşit de august, începu într-adevăr să
depene în gând povestea celor doi. Dar scenele imaginare, în afară de faptul că-l chinuiau enorm, îi transmiteau un fior şi o undă de compasiune care-l epuizau mai mult decât orice pe lume.
— 30 —
PARTEA A DOUA
1 – A patruzecea săptămână. Hotel. Dimineaţă.
Cum i se întâmpla mereu când dormea la hotel, avu şi acum impresia că lumina care intra pe ferestre îi gonea somnul. Privi câteva clipe perdelele, ca şi când ar fi încercat să ghicească în ce hotel se afla. Dar nu reuşi să se dezmeticească, de fapt nu-şi amintea nici măcar în ce oraş era. Şi totuşi ar fi putut să reproducă în cele mai mici detalii visul cu care se trezise.
Întoarse capul. Părul Rovenei, împrăştiat pe pernă, făcea ca nu numai chipul ei, ci şi umerii dezveliţi să pară fragili şi lipsiţi de apărare.
Lui Besfort Y. i se păruse întotdeauna că gâtul şi braţele delicate ale femeilor, cu moliciunea lor înduioşătoare, fac parte din arsenalul de război pe care armatele îl folosesc pentru a-l induce în eroare pe inamic.
Aşa îi păruse şi Rovena, în urmă cu nouă ani, când ieşise pentru prima oară din baie şi se întinsese lângă el: fragilă, de parcă ai fi putut s-o frângi în braţe, uşor de supus. Mai jos era pieptul, micuţ şi el, ca de adolescentă, o altă parte din arsenalul ei, fireşte. Iar şi mai jos, pântecul, un alt spaţiu de manevră. Sub el, întunecată, ameninţătoare, mai mult bănuită sub semnul triunghiului sacru, se afla ultima capcană. Cea căreia îi căzuse şi el victimă.
Atent să n-o trezească, ridică pledul şi, cum făcea de fiecare dată, îi privi pântecul şi locul în care fusese supus. Era, fără îndoială, unicul moment din viaţă când înfrângerea aducea fericire.
O acoperi din nou, la fel de delicat, şi-şi privi ceasul. La ora aceasta se trezea de obicei şi ea. Poate că ar fi avut timp să-i povestească visul pe care-l avusese, înainte ca el să se dilueze şi să-i dispară din memorie.
Toate astea se repetaseră de sute de ori. Aşa îşi spunea în sinea sa, fără să ştie exact ce se înţelege în realitate prin „toate astea”.
În vis se făcea că ia prânzul împreună cu Stalin. Şi totul i se
— 31 —
păruse atât de natural, încât nici schimbarea acestuia la faţă, înlocuit din când în când de un fost coleg de liceu, un anume Thanas Redja, nu-l impresionase cine ştie ce. Mâna dreaptă mi-e amorţită, azi e ziua a patra, îi spusese Stalin, punându-i dinainte câteva hârtii.
Semnează tu tratatele astea două.
În vreme ce-l semna pe primul, intenţionase să întrebe despre ce era vorba, dar celălalt i-o luase înainte: Aruncă-ţi o privire peste ele, deşi sunt secrete. Nu ţinea morţiş, totuşi, mai mult ca să-i facă pe plac decât din curiozitate, îşi aruncase privirea peste al doilea tratat.
Era extrem de complicat, cu câteva articole care parcă se excludeau unul pe altul şi, în momentul acela, şi-a amintit din nou de Thanas Redja, care, după ce luase de două ori patru la istorie, chiar la ora la care se predase despre tratatul de neagresiune germano-sovietic, înainte de izbucnirea războiului, abandonase şcoala.
Vis nebunesc, îşi spuse el. Avea impresia că nu se terminase aşa, dar nu-şi mai amintea continuarea. De la perdele, privirea i se opri din nou pe obrazul Rovenei. I se păru că surprinde tremurul uşor, ca de rândunică, al pleoapelor ei închise, care anunţa trezirea. Pentru că, de regulă, se trezea înaintea ei, îi observase adesea chipul adormit, convins că o femeie îndrăgostită deschide ochii altfel decât celelalte femei.
Dar Rovena nu se trezi, iar el, după ce coborî din pat, ieşi din dormitor şi se apropie de fereastra livingului. Dădu perdeaua la o parte şi privi nemişcat strada, unde pomii îşi lepădau pe asfalt frunzele uscate.
Cine ştie de ce, prin cap începură să i se înşiruie numele hotelurilor în care dormiseră împreună. Plazza, Intercontinental, Pallace, Don Pepe, Sacher, Marriott. Luminile lor sclipeau slab în amintirea lui, albastre, oranj, roşii, iar el se întrebă de câteva ori: Cum se explică asaltul acesta neaşteptat, care-i agresa intimitatea, asemenea înecatului care strigă după ajutor?
Simţi că-i îngheaţă umerii şi se întoarse să intre la baie. Sub oglinda uriaşă surprinse din nou sclipirea domoală, de data aceasta a obiectelor ei de toaletă, parfumul, pieptenul, cutiile cu creme.
Împrumutaseră ceva din relaţia cu obrazul ei, fireşte, odată cu trecerea anilor.
Unul dintre momentele lor cele mai frumoase era acela în care el o privea făcând duş. Sub şuvoaiele de apă fierbinte, umbra pubisului ei îşi schimba mereu forma, devenea vagă şi amăgitoare.
La ce te gândeşti? îl întreba ea. Apoi, uitându-i-se în ochi, îi
— 32 —
spunea: Nu vrei să ieşi puţin până sunt gata? De pe pat, de unde o aştepta, el o auzea apoi cântând încet un refren cunoscut.
În ultima seară, acest ritual se desfăşurase aproape identic şi el îşi repetă în sinea sa cuvintele pe care i le spusese pe drum: Ceva nu mai este ca înainte.
Când ieşi de la duş, văzu că Rovena tot nu se trezise. Şi nici rumeneala de pe chip, cea care îi anunţa trezirea, nu i se ivise.
Fruntea şi obrajii îi erau opace. Îşi aminti prima lor întâlnire, cu ani în urmă. După noaptea de nesomn se aşezase pe scaun, cu pomeţii împodobiţi cu fărâme minuscule de sclipici, cum era la modă – aşa îi explicase mai apoi. Picăturile acelea de lumină păreau rămăşiţe de vis. Îl privise în ochi şi-i spusese ceea ce gândise tot drumul, cuvintele unui cântec franţuzesc: J’ai tont revé de toi.
Nimeni până atunci nu-i declarase atât de natural şi de direct dragostea.
Am să te iubesc toată viaţa. Sunt a ta cu disperare. Cuvinte care ştia că fuseseră spuse sau scrise după aceea, dar pe care le lăsa să
se lipească, asemenea fărâmelor de sclipici de pe pomeţii ei, pe prima lor întâlnire.
Şi din nou, ca pentru a cere ajutor, îşi lăsă gândul să colinde prin barurile de noapte, cu lumini şi nume scânteietoare: Kempinski, Prinţul Coroanei, Negresco. Cât de fericită sunt cu tine, o, Doamne.
Numai tu îmi dai această fericire. Avu impresia că nu apreciase suficient cuvintele ei de atunci, dar ideea că lucrurile astea se petrec la fel peste tot în lume îl aduse cu picioarele pe pământ.
O pală de vânt răvăşi din nou grămezile de frunze moarte din jurul stâlpului de pe trotuar. Nu doar ceva, ci nimic nu mai este ca înainte, gândi el.
