Rovena încercă din nou să mai doarmă, câteva minute măcar, sperând că aşa va reuşi să înceapă altfel ziua aceea. Ca de obicei în zilele de criză, era întoarsă pe dos. Nu era uşor s-o iei cu binişorul, să-i aminteşti de clipele fericite. Cum fusese în prima dimineaţă, de pildă, când se trezise îndrăgostită până peste urechi de Besfort.

— 36 —

Partea cea mai frumoasă, fără îndoială, din orice relaţie. Dis-de-dimineaţă, faţă în faţă cu omul care te-a supus. Altfel spus, cu tiranul pe care singură l-ai înălţat pe piedestal. Perdelele camerei, părul tău pe pernă, dulceaţa sânilor, tot ceea ce intra pas cu pas sub stăpânirea lui, totul era diferit.

Avea impresia că, orice ar face, nu-şi va putea aminti ziua aceea.

Mai exact, nu voia. Unei zile ratate ca aceasta i se potrivea o altă

amintire. Una tensionată, cu gustul amar al răzbunării. Amintirea buzelor moi ale prietenei din Berna, când se sărutaseră prima dată în maşină, se confunda cu muzica sub al cărei efect trupul ei se dăruia mângâierilor studentului slovac, în timpul dansului. Era pentru prima oară în viaţă când se săruta cu o femeie şi tot prima oară când se ducea cu un alt bărbat, după Besfort.

Un sentiment tulbure de teamă nu-i dădea voie să se concentreze.

Gândul că evadarea aceasta în amintiri nu era un semn bun nu-i dădea pace. Se spune că înainte de o despărţire te năpădesc amintirile.

Ştia, dar nu avea ce face. Teama, ca tot ceea ce aduce nesiguranţă, era insuportabilă. Mai cumplită decât atunci când Lulu o prevenise pentru prima dată să se păzească de el. Ascultă-mă, sufleţelul meu, şi scoate-ţi din cap că ţi-aş spune-o din gelozie. Sunt geloasă, nu-ţi ascund, dar niciodată nu mi-ar trece prin cap să-ţi spun despre cineva că ar fi un ucigaş, din gelozie. Nu-ţi vine să crezi, ştiu, doar că

din ceea ce mi-ai povestit am realizat că el are toate tiparele criminalului. Aşa sunt ei azi, surprinzători. Cel despre care n-ai crede niciodată, consilierul tău bancar, reparatorul de piane sau preotul care slujeşte duminica, tocmai unul dintre aceştia poate fi ucigaşul tău. Să n-ai încredere în cămăşile lui albe, în cravate, în servieta cu emblema Consiliului Europei. Nu sunt paranoică, sufleţel, crede-mă.

Întâmplător, am putut afla mai multe despre natura lor. Trupul tău, cu albeaţa lui minunată, mă sperie. Este foarte incitant pentru ei.

Despre ultima afirmaţie, oricât ar fi descusut-o Rovena, cealaltă n-a mai făcut decât câteva aluzii foarte vagi. Era de o albeaţă şocantă

şi, după părerea ei, asta îi atrăgea pe oamenii cu un psihic labil.

Scârţâitul uşii o făcu să deschidă ochii. Plecase de la fereastră.

Coborâse, pesemne, la bar să bea o cafea, cum făcea adesea în ultima vreme.

Acum, când el nu mai era acolo, simţi că poate gândi mai liber.

Şi-l imagină stând în colţul barului, gânditor, aşa cum îl văzuse la cafeneaua din Palatul Culturii, cu ani în urmă. După ce îl cunoscuse

— 37 —

vag, pe coridoarele facultăţii, unde venea în legătură cu problema aceea ce părea că nu se mai termină, era pentru prima oară când îl vedea mai liniştit, cu ceaşca de cafea dinainte.

De data aceasta, Rovena era cea care îi povestea colegei împreună

cu care se oprise să mănânce o îngheţată despre tipul misterios care avusese probleme din cauza Israelului, mai exact din pricina unei partide de şah pe care n-ar fi trebuit s-o joace, sau n-ar fi trebuit s-o piardă, naiba ştie, a fost ceva complicat, ori poate că n-ar fi trebuit s-o câştige.

Mi-ai făcut capul pătrat. Da’ ce, e şahist? Mi-ai spus că trebuia să

predea dreptul internaţional. Uite-l cum priveşte în gol. Desigur, din cauza necazurilor prin care a trecut. Nu, nu cred să fie şahist profesionist, dar în şah se întâmplă să mai câştige şi amatorii. Se uită în gol? Mie tocmai pentru asta îmi place.

După cum se vede, ţi-a rămas gândul la el, îi spusese colega. Apoi venise răspunsul Rovenei: Nu ştiu. Poate că da. E atât de greu. Ce e atât de greu? Totul, fusese răspunsul, începând cu sosirea lui la facultate, unde îl aşteptaserăm cu toţii…

Sigur că a fost greu, imposibil, după chestia aia… greşeala aia, fuseseră cuvintele colegei.

Zornăitul lanţurilor cu care era târât monumentul dictatorului pe caldarâmul Tiranei îi domina din când în când amintirile. Era evenimentul care, mai puternic decât un cataclism, despicase totul în două. Şi toate lucrurile imposibile au devenit posibile, precum cuvintele lui la o săptămână după ce se cunoscuseră, la cină, într-un oraş din Europa Centrală, unde el o invitase pentru trei zile.

Ea nu spusese nimic. Doar îşi plecase ochii ca o păcătoasă, şi seara aceea, noaptea, întreaga lume, toate se cufundaseră în ceaţă.

Întreaga noapte se zbătuse în aşternut, chinuită de aceleaşi şi aceleaşi întrebări. Ce e cu invitaţia asta? S-ar putea numi o întâlnire de dragoste? Sigur că da. Ce altceva ar fi putut fi? Singuri, la hotel.

Trei zile, adică trei nopţi. Cu un bărbat care nici măcar n-o îmbrăţişase. O, Doamne, n-avea cum să fie altfel. Şi totul începea cu începutul: şi dacă n-ar fi fost aşa? Camera să nu fi fost comună?

Sigur că nu putea fi decât comună. Şi patul, la fel.

O săptămână mai târziu, la telefon, cu un glas stăpânit, aproape rece, m-a anunţat că între timp cumpărase biletele. Fără a-mi da timp să răspund şi nici să mă supăr, omul acela îndrăznea, pe un ton aproape seniorial, să mă anunţe despre o călătorie, o călătorie ca între amanţi, fără a mă lăsa să spun da sau nu, şi să mă întrebe apoi

— 38 —

cum putea să-mi dea biletul de avion.

Toate izbucnirile mele, care începeau cu cuvintele „cum îndrăzneşti?”, păreau fără logică şi inutile. Convinsă, ascultătoare, eu, care mă credeam o tânără cu personalitate, am mers apoi la barul Europa, unde el mă aştepta pentru a-mi da biletul. Acceptarea călătoriei nu a fost atât de dificilă pe cât mi-o imaginasem. Ştii cât de numeroase sunt invitaţiile forurilor, ale fundaţiilor, sectelor şi minorităţilor, ale acelora care sunt altfel. Ai grijă să nu fie de la vreo asociaţie de lesbiene, mi-a spus logodnicul, cu un zâmbet şiret pe chip. O săptămână mai târziu, albă la faţă de nesomn, eram pe aeroportul Rinas. Ne-am salutat de la distanţă. Mi s-a părut foarte sobru şi asta mi-a plăcut. Ceea ce mi-ar fi displăcut într-o asemenea situaţie ar fi fost să-l văd jubilând.

Era o zi ceţoasă, cu ploaie. Avionul părea că despică cu greu norii.

Eram complet absentă. La un moment dat mi s-a părut că această

călătorie nu se va sfârşi niciodată… Ba chiar mi-a venit să mă ridic de pe scaunul meu, să merg să-mi pun capul pe umărul lui înainte de a ne prăbuşi…

Seara, după ce-am ajuns, ne-am trezit în sfârşit alături, doi oameni încă străini, în taxiul ce gonea spre marele oraş. Luminile maşinilor care treceau pe lângă noi îi luminau când şi când chipul, apoi i-l lăsau, ca pe o mască, în întuneric.

Nu vorbeam. Îmi cuprinsese umerii cu braţul, iar eu, dominată de el, aşteptam să mă sărute, lucru care nu se întâmpla. Părea absent, chiar mai absent decât mine.

Mi-am încrucişat o clipă privirea cu cea a şoferului în oglinda retrovizoare. Părea provocatoare, parcă îl interesam mai mult eu decât drumul. Ştiam că oboseala e de vină şi totuşi m-am mişcat puţin ca să ies din raza privirii lui. Besfort, care a simţit manevra, m-a tras mai aproape de el. Dar tot nu m-a luat în braţe. În camera de hotel, în timp ce despachetam, ne evitam privirile.

La restaurant, dar mai ales în barul de noapte, ne-am sărutat pentru prima oară. Am încercat să-i spun ceva, dar, fără să ştiu nici eu de ce, m-am trezit bâiguind altceva: Cu logodnicul meu nu m-am protejat niciodată…

M-am mirat şi eu, dar cuvintele nu le poţi lua înapoi. După cum mi-am amintit mai târziu, tocmai vorbele acestea au topit răceala care se instalase între noi.

Îmi privea cu insistenţa genunchii, ca şi când i-ar fi văzut pentru prima oară. Am avut senzaţia că privirea lui pătrunde prin stofa

— 39 —

fustei mele şi ajunge acolo unde îl invitasem să intre, fără să ne protejăm…

Mergem sus? m-a întrebat după aceea.

Eliberată de emoţie, cu obrajii în flăcări, nu mi-am ascuns deloc dorinţa. Să ajungem cât mai repede, în goană, la etajul, la cerul al şaptelea…

Ieşind de la baie şi întinzându-mă lângă el, înainte de a îndepărta prosopul cu care-mi acoperisem pieptul, l-am întrebat în şoaptă: nu sunt prea slabă?

Mi s-a părut că nu înţelesese vorbele mele sau doar se prefăcea. În timp ce ne mângâiam, mi-am amintit de cuvintele ţigăncii Zara, dar, oricât de mult aş fi vrut să i le spun, n-am îndrăznit. El, ca şi când le-ar fi auzit, m-a privit surprins. Ba chiar am avut impresia că o strălucire ciudată îi străbate privirea. O undă de duioşie şi mulţumire, care, chiar dacă nu fusese aşa, din cauza emoţiei şi fericirii aşa mi se păruse. Puţin după aceea a avut o şovăire, apoi totul s-a desfăşurat normal.

Îndoielile aveau să mă cuprindă mai târziu, când m-am întors în Albania. Mă însoţise la aeroport, după care îşi continuase călătoria spre Bruxelles, unde avea să rămână două săptămâni.