Multă vreme nu şi-a mai făcut simţită prezenţa. M-au năpădit toate gândurile negre care o bântuie pe orice femeie după ce s-a dăruit pentru prima oară şi ar vrea să-i placă bărbatului cât mai mult cu putinţă. Oare îi plăcuse cu mine, cum se spune, sau simţise o vagă dezamăgire? Au fost adevărate cuvintele de alint pe care mi le-a spus? Dar momentul acela de ezitare de la început fusese din pricina stresului obişnuit al bărbaţilor de azi, care nu-i mai stânjeneşte, ca pe vremuri, ci li se pare şic, sau, dimpotrivă, a fost rezultatul dezamăgirii?

Ideea că poate întâlnirea aceea a fost o greşeală mă obseda zi şi noapte. Şi, împreună cu obsesia, mă chinuia şi gândul de a face orice pentru a-mi repara greşeala.

Junghiul din piept, uşor la început, apoi din ce în ce mai dureros, când pe partea inimii, când în cealaltă parte, l-am interpretat ca pe un semn din partea lui. Nu eram atât de naivă încât să cred că

suferinţa din dragoste se poate traduce printr-o durere a sânilor. Şi totuşi, voiam să cred mai mult în asta decât în posibilitatea de a fi rămas gravidă, de care eram din ce în ce mai conştientă, dar tot aşa, cu indiferenţă, de parcă ar fi fost vorba de trupul altcuiva.

— 40 —

Fără el, camera părea pustie. Rovena ar fi vrut să se ridice din pat, să facă duş, să se machieze şi aşa, proaspătă ca o zi de primăvară, să-l aştepte pe canapea. Şi făcu toate astea în gând, în vreme ce trupul ei, moleşit de somn, se întoarse pe partea cealaltă. Dar nu adormi din nou, ci se lăsă purtată leneş de imaginea străzii de lângă

şcoală, cu gardurile mâzgălite cu sloganuri comuniste, unde se afla căsuţa scundă, cu un smochin în curte, a ţigăncii Zara. În recreaţia mare, dar mai mult după-amiezile, fetele intrau, fără să atragă prea mult atenţia, pe uşa dărăpănată a casei ţigăncii. Totul era altfel aici, mirosul cenuşii din sobă, pozele de pe pereţi, dar mai ales cuvintele care se rosteau. Şi pe care nu le auzeai în altă parte. Cu obrajii îmbujoraţi de ruşine, întrebau tot felul de lucruri legate de dragoste.

Ea răspundea domol, fără să se pripească, şi răspunsurile ei le produceau frisoane în tot corpul. Sânii şi coapsele? Dorinţa le face să

se înfioare. Iar tu, care te crezi încă necoaptă pentru plăcere, ascultă-mă pe mine. Bărbaţii care se pricep la treburi din astea o să moară

după tine. Rovenei i se înmuiaseră genunchii. Nu pierde vremea, susurau vorbele celeilalte, cu privirea aţintită spre locul acela, nu pierde vremea, toate ajung în pământ.

Cuvintele ţigăncii îi răsturnaseră cu susul în jos tot ceea ce auzise şi citise în şcoală. Câteva săptămâni mai târziu, cu mişcări sigure, altfel decât prima oară, o îmbrăţişase şi-i şoptise ceva la ureche.

Femeia închisese ochii de plăcere. Apoi îi făcuse semn să se dea mai aproape. Poate că ar fi vrut ca Rovena să-i povestească toate acestea cu alte cuvinte. Iar fata a făcut întocmai. Învingându-şi ruşinea, i-a destăinuit totul cu nişte vorbe pe care nu le mai folosise niciodată.

Sunt… Eşti steaua mea de pe cer, a murmurat ţiganca, iar ochii şi ridurile de pe faţă i s-au luminat deodată.

Era cu două luni înainte ca Zara să fie arestată, într-o zi de decembrie. Partidul declanşase o campanie de combatere a liberalismului. Împreună cu femeile considerate de moravuri uşoare, au fost ridicaţi homosexualii şi cartoforii, precum şi cei care înlesneau depravarea. Bătrâna Zara a intrat în această categorie. Pe coridoarele liceului, anchetatorii, în costume bej, se plimbau de colo-colo. Panicată, Rovena a acceptat imediat propunerea de logodnă a unui coleg pe care-l cunoscuse cu puţin timp în urmă. Credea că aşa se va simţi mai protejată. Nu sunt virgină, îi şoptise la ureche în seara în care i s-a dat. Băiatul se făcuse că nu aude.

Căderea regimului o găsise logodită. În fiecare zi ieşeau la lumină

lucruri considerate uitate. Cuvintele doamnă, domnişoară, eminenţă,

— 41 —

formule de botez şi rugăciuni. Logodna, din contră, intra în categoria celor care dispăreau. Logodită? întrebau colegele la facultate, fără a-şi ascunde mirarea. Chiar şi ei logodna i se părea acum o haină

veche, pe care o porţi din ce în ce mai rar înainte de a o arunca.

Acum, într-adevăr, s-a schimbat totul, nimic nu mai e ca înainte, îşi spusese ea la un moment dat.

Cunoştinţa cu Besfort, în timpul unei recepţii, îi răsturnase într-adevăr lumea, mai ceva decât schimbarea regimului. Fără a-i ascunde că o place, el a invitat-o la un banchet, unul dintre acelea care aveau loc seară de seară la Tirana.

Fiind din nou faţă în faţă, el a deschis iarăşi discuţia despre femeile frumoase. Nu a ascuns faptul că se gândea la mine, şi nici eu nu m-am prefăcut că nu înţeleg. Acceptasem de mult că e aşa.

Fermecată de cuvintele lui, îl ascultam spunând că femeile frumoase, spre deosebire de cele atrăgătoare, sunt foarte rare. Şi asta pentru că se deosebesc cu totul de celelalte. Gândesc altfel, iubesc altfel, ba chiar şi suferă altfel.

Nu-mi dezlipeam privirea de pe buzele lui, până când, după ce m-a fixat îndelung – ceea ce făcea parte din stilul lui –, mi-a spus: Tu ştii să suferi.

E un vrăjitor, mi-am zis. Cum de ştie?

Trebuie că mă schimbasem la faţă, pentru că s-a grăbit să adauge: Ori ai luat-o în serios?

Adevărul e că aşa o şi luasem, ca pe o ofensă. Eram o femeie frumoasă, n-aveam de ce să sufăr, cel puţin privită din afară. Poate că altele sufereau.

Ca şi când mi-ar fi citit gândurile, precum un vrăjitor adevărat, a adăugat că suferinţa nu e ceva de care să te ruşinezi. Apoi, pe un ton ce mi s-a părut distant, mi-a spus că adineauri încercase să-mi facă

un compliment, având convingerea că nu există femei frumoase care să nu sufere.

Mi-a părut rău de cuvintele pe care le spusesem. Mi s-au părut idioate, dar, încercând să le atenuez, am rostit o altă idioţenie: Eu nu sunt aşa.

El a zâmbit cu subînţeles şi a clătinat de câteva ori din cap, ca omul care renunţă la explicaţii, fără să înţeleagă ce vrea celălalt.

După un moment de linişte şi câteva scuze, „iartă-mă, n-am vrut să te jignesc”, ca şi când şi-ar fi amintit brusc că eram foarte tânără

şi lipsită de experienţă în comparaţie cu el, serios şi fără niciun pic de ironie mi-a zis că suferinţa, la urma-urmei, este considerată ceva

— 42 —

nobil, mai ales în cazul femeilor frumoase.

Recunoscătoare pentru că destinsese atmosfera, i-am spus zâmbind: Mă îndemnaţi să sufăr? Şi imediat după aceasta, privindu-l direct în ochi cu un aer plin de subînţelesuri, am adăugat: Poate că

n-am nevoie…

N-am nevoie de îndemnuri, eu oricum sufăr pentru tine. Asta am vrut să-i spun, chiar dacă am lăsat fraza la jumătate.

El şi-a ţinut privirea plecată şi eu am simţit că a luat cuvintele mele aşa cum erau: o declaraţie sinceră de iubire.

Înainte de a ne despărţi, pe un ton jucăuş, aproape vesel, mi-a spus că, dacă aş fi de acord, mi-ar putea oferi un sejur de trei zile într-un oraş din Europa Centrală. O bucată de vreme am discutat jumătate în glumă, jumătate în serios despre propunerea lui, râzând de faptul că ceea ce era interzis cu desăvârşire în Albania comunistă, acum, după prăbuşirea regimului acela, era pe deplin posibil. În vreme ce ne despărţeam, m-a privit adânc în ochi, după care mi-a spus: n-am glumit, nu te grăbi să spui nu.

Eu n-am spus nimic. Am privit în jos cu vinovăţie şi în după-amiaza aceea totul a devenit confuz.

Două săptămâni mai târziu, ceea ce părea imposibil devenise realitate.

Era o zi ceţoasă, cu o ploaie măruntă. Avionul pe ruta Tirana-Viena părea înţepenit pe cer. Rovena se simţea complet amorţită…

Călătoria părea interminabilă. La un moment dat chiar a vrut să se ridice de pe scaun, să-şi pună capul pe umărul lui, măcar să se prăbuşească împreună…

Aşa arăta povestirea ei mai târziu. Dar, în realitate, fusese singură

în avion. Adevărul e că, în timpul zborului, ar fi vrut atât de mult să

fie cu el, încât încetul cu încetul, în imaginaţia ei au avut loc schimbările necesare pentru ca momentul să devină credibil şi pentru ea, şi pentru ceilalţi, după aceea.

De fapt, lucrurile se desfăşuraseră cam la fel: mergea să se întâlnească cu Besfort Y. la Viena şi, în timpul zborului, pe când avionul se zgâlţâia din toate încheieturile, ea îşi imagina iar şi iar că

stă cu capul sprijinit de umărul lui. Pe scaunul de alături, unde ar fi trebuit să fie el, stătea o altă femeie, membră a aceluiaşi ONG din care făcea parte şi Rovena. Nu se dusese, aşadar, grăbită la barul Europa pentru a lua biletul de la el şi nu existase vreo propunere de a călători împreună. Dimpotrivă, ea fusese cea care, aflând despre misiunea lui la Bruxelles, îi spusese că şi ea trebuie să meargă la

— 43 —