Complet tulburată, ca şi când ar fi îndeplinit un ritual, Rovena îşi

— 46 —

scoase puloverul, apoi îşi lepădă lenjeria pentru ca bătrâna să-i vadă

pântecul. Rămase apoi minute în şir nemişcată în picioare, aşteptând parcă decizia unui juriu asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei ei.

Îndreptându-se spre casă, în timp ce se lăsa seara, gestul ei de adineauri i se păru inexplicabil, dar şi de neevitat. Îl făcuse firesc, ca şi când ar fi răspuns unei comenzi.

Tulbure, încerca să înţeleagă ceva ce părea de neînţeles. Fusese, se pare, o altă trăsătură misterioasă a sexului feminin, care venea din adâncul sufletului ţigănesc, din afundul a milioane de ani, cum spunea Besfort, ceva ce noi, ceilalţi, am pierdut. Ceva indestructibil, ca o emblemă lipită trupului de femeie, conform unui pact secret, ceva ce ea păzea cu străşnicie. Mii de decrete şi interdicţii încercaseră

s-o curme. Inchiziţie, arestări, noi doctrine şi regimuri dure. De zile întregi Rovena simţea că, de acolo de unde se ascunsese, ceva-ul acela e gata s-o înăbuşe.

Ajunsă acasă, picioarele o purtaseră singure spre canapea.

Ostenită, începuse să socotească zilele până la întoarcerea lui Besfort.

Întâlnirea cu el fusese cu totul altfel decât îşi închipuise. Era neatent, frământat de gânduri, ca şi când ar fi purtat cu el toate necazurile continentului.

Vag, ea îi simţise neliniştea. Omul acesta, care îi dăruise libertatea, cum îi plăcea ei să creadă, ar fi putut, involuntar, să i-o ia înapoi.

Eşti un tip periculos, gândea, în timp ce la ureche îi şoptea cuvinte duioase despre cât de dor îi fusese, despre bătrâna ţigancă şi, fireşte, despre întâlnirea cu diplomatul, căruia ea îi spunea „bidiplomatul”.

Şi totuşi, din întâlnirea cu el la cafea ieşise şi ceva bun. Aflase că

poate aplica pentru o bursă la Graz, în Austria. O să ne fie mai uşor să ne întâlnim prin hotelurile Europei, acolo unde vei fi tu… Nu te bucuri?

Sigur că mă bucur. Cine spune că nu mă bucur? Nu pari. Poate pentru că, în timp ce vorbeai, mi-a trecut prin cap că pentru o chestie din asta, o viză sau o bursă, fetele din ziua de azi nu refuză o partidă de sex…

Ea rămăsese interzisă. El i-a atins obrajii, ca şi când i-ar fi şters lacrimile. Ce ochi frumoşi ai atunci când te frământă un gând. A, da?

îi replicase ea, fără să ştie de ce. Te-am întrebat serios, continuase el.

Ai s-o faci?

O, Doamne, îşi spusese ea. Şi-i răspunsese imediat: nu cred…

— 47 —

El o fixa obsesiv cu privirea şi ea adăugase: nu ştiu…

El îi sărutase apoi părul cu delicateţe. Încerci să-mi spui ceva, Besfort, nu? El dădu din cap în semn că da. Nu ştiu dacă trebuie spus tot ce-ţi trece prin cap. De ce nu? zise Rovena. În mod normal, poate nu, dar noi suntem, cum să zic… îndrăgostiţi…

El râse tare. Păi uite, acum un minut, când ai fost sinceră cu mine, gândul că sinceritatea face mai frumoasă o femeie mi-a venit odată cu contrariul lui: că o femeie nesinceră poate fi, din păcate, la fel de frumoasă.

Ce vrei să spui cu asta? Hai, nu te mai încrunta aşa. Am vrut să

spun că necinstea, în general, îl urâţeşte pe om, nu se spune degeaba

„ochi mincinoşi”. Dar, culmea, o femeie necinstită poate fi extrem de atrăgătoare. Suntem îndrăgostiţi sau nu? Chiar tu ai spus că totul este diferit… în dragoste.

În mod miraculos, acum părea binedispus, totuşi ea îşi spusese din nou: Un tip periculos.

Avea comportamentul celui care nu se teme de surprize. Oare de ce pare atât de sigur pe el şi eu nu? Gândul acesta o enervă. Voise să-l întrebe direct: De unde-ţi vine siguranţa asta? De ce ţi se pare că-ţi aparţin?

Dar simţea că îi va lipsi curajul. Ea se temuse, el, nu: aceasta era diferenţa dintre ei. Şi, până când situaţia nu avea să se schimbe, ea va rămâne la fel de temătoare.

În timp ce-i mângâia sânii şi ea torcea ca o pisicuţă, el o rugă să-i repete cuvintele ţigăncii. Vrei să râzi de mine, e clar. Deloc, răspunse el. Dacă există un loc pe lume unde ţiganii sau romii sunt respectaţi pe deplin, asta se întâmplă la noi, la Consiliul Europei.

Speriată de liniştea care se lăsase, ea continua să vorbească, în vreme ce se pieptăna la oglindă. El stătea în picioare, la uşă, urmărindu-i mişcările deja cunoscute.

În vreme ce se ruja, întoarse capul să-i spună ceva, cu o voce schimbată, despre logodnicul ei. Bursa în Austria avea s-o ţină

departe de el, după care, în mod firesc, avea să vină şi despărţirea.

Îl privi fix, ca pentru a afla ce avea de gând. Dar el, atent la orice gest, nu spuse nimic, ci se apropie de ea şi o sărută pe ceafă. O să

fim fericiţi împreună, şopti Rovena.

Mai târziu a regretat că-i spusese cuvintele acelea. Adevărul e că el ar fi trebuit să i le spună. Dar ea, ca de fiecare dată, se pripea.

Ce-mi trebuie mie toate astea? se întreba cu tristeţe. Crezuse că le uitase, dar nu era aşa. Erau tot acolo, la locul lor, mai ales în

— 48 —

ultimele momente ale întâlnirilor. Ceva neaşteptat se întâmpla atunci. Când nu mai era timp să se repare nimic. El credea că de vină e nervozitatea despărţirii. Iar ea nu ştia ce e mai bine: să

vorbească mai puţin, ca să evite confuziile, sau, din contră, să

vorbească, să vorbească mult, cât mai mult, pentru a nu da timp însingurării să se instaleze între ei. Ştia acum că momentul despărţirii era cel fatal, cel în care avea să se hotărască de partea cui va rămâne suferinţa până la viitoarea întâlnire.

Dar toate acestea aparţineau trecutului. Şi totuşi, îşi trimiteau de departe tentaculele. Îi venea să le spună: Uite, mi-am amintit de voi, acum plecaţi!

La Graz ajunsese pe la sfârşitul iernii. Norii de februarie cerneau o ploaie duşmănoasă. Negurile pândeau din fiecare colţ, ca hienele.

Cartierul în care locuise Lasgush Poradeci era de negăsit. Ea crezuse că la Graz se va afla, dacă nu în poziţie de superioritate, măcar pe picior de egalitate cu Besfort Y. Fusese exact invers. Doar sânii îi deveniseră mai catifelaţi. În monotonia iernii, telefonul de la el îi păruse atunci singura salvare. Nu era departe. O aştepta sâmbătă la hotel. După ce va coborî din tren, va trebui să ia un taxi. Să nu-şi facă griji cu cheltuielile.

În cele două nopţi petrecute cu el nu încetase să spună: Ce fericită

sunt cu tine. Apoi, întoarcerea la Graz, în plictiseala iernii şi a căminului studenţesc.

O bucată de vreme a rămas nemişcată, cu duşul şiroindu-i deasupra capului. Apa se scurgea susurând încet, când fierbinte, când rece ca gheaţa. Era poate pentru prima oară când duşul, în loc s-o liniştească, o irita. Pentru o clipă crezu că ştie de ce: cabina de duş îi amintea de cea a telefonului.

Certurile lor aveau mereu legătură cu el. Scena cea mai dură

avusese loc astă-primăvară. Totul era schimbat la Graz. Pentru întâia oară simţea o nelinişte ciudată. Şi, împreună cu ea, o nervozitate dublată de curiozitate când se gândea la el. I se părea că Besfort o ţine încătuşată. Acesta a fost primul cuvânt pe care i l-a spus la telefon, după ceartă. Tu mă împiedici să trăiesc. Cum? întrebase el cu o voce ca de gheaţă. Eu te împiedic? Întocmai, răspunsese ea. Mi-ai spus că m-ai căutat aseară de două ori la telefon. Şi ce-i cu asta?

făcuse el. Ea îi simţi dispreţul din ton şi, în loc să se supere pe ea însăşi pentru gafa de adineauri, strigase la el: Da, mă ţii prizonieră.