O săptămână mai târziu, la telefon, cu un glas stăpânit, aproape rece, m-a anunţat că între timp cumpărase biletele. Fără a-mi da timp să răspund şi nici să mă supăr, omul acela îndrăznea, pe un ton aproape seniorial, să mă anunţe despre o călătorie, o călătorie ca între amanţi, fără a mă lăsa să spun da sau nu, şi să mă întrebe apoi
— 38 —
cum putea să-mi dea biletul de avion.
Toate izbucnirile mele, care începeau cu cuvintele „cum îndrăzneşti?”, păreau fără logică şi inutile. Convinsă, ascultătoare, eu, care mă credeam o tânără cu personalitate, am mers apoi la barul Europa, unde el mă aştepta pentru a-mi da biletul. Acceptarea călătoriei nu a fost atât de dificilă pe cât mi-o imaginasem. Ştii cât de numeroase sunt invitaţiile forurilor, ale fundaţiilor, sectelor şi minorităţilor, ale acelora care sunt altfel. Ai grijă să nu fie de la vreo asociaţie de lesbiene, mi-a spus logodnicul, cu un zâmbet şiret pe chip. O săptămână mai târziu, albă la faţă de nesomn, eram pe aeroportul Rinas. Ne-am salutat de la distanţă. Mi s-a părut foarte sobru şi asta mi-a plăcut. Ceea ce mi-ar fi displăcut într-o asemenea situaţie ar fi fost să-l văd jubilând.
Era o zi ceţoasă, cu ploaie. Avionul părea că despică cu greu norii.
Eram complet absentă. La un moment dat mi s-a părut că această
călătorie nu se va sfârşi niciodată… Ba chiar mi-a venit să mă ridic de pe scaunul meu, să merg să-mi pun capul pe umărul lui înainte de a ne prăbuşi…
Seara, după ce-am ajuns, ne-am trezit în sfârşit alături, doi oameni încă străini, în taxiul ce gonea spre marele oraş. Luminile maşinilor care treceau pe lângă noi îi luminau când şi când chipul, apoi i-l lăsau, ca pe o mască, în întuneric.
Nu vorbeam. Îmi cuprinsese umerii cu braţul, iar eu, dominată de el, aşteptam să mă sărute, lucru care nu se întâmpla. Părea absent, chiar mai absent decât mine.
Mi-am încrucişat o clipă privirea cu cea a şoferului în oglinda retrovizoare. Părea provocatoare, parcă îl interesam mai mult eu decât drumul. Ştiam că oboseala e de vină şi totuşi m-am mişcat puţin ca să ies din raza privirii lui. Besfort, care a simţit manevra, m-a tras mai aproape de el. Dar tot nu m-a luat în braţe. În camera de hotel, în timp ce despachetam, ne evitam privirile.
La restaurant, dar mai ales în barul de noapte, ne-am sărutat pentru prima oară. Am încercat să-i spun ceva, dar, fără să ştiu nici eu de ce, m-am trezit bâiguind altceva: Cu logodnicul meu nu m-am protejat niciodată…
M-am mirat şi eu, dar cuvintele nu le poţi lua înapoi. După cum mi-am amintit mai târziu, tocmai vorbele acestea au topit răceala care se instalase între noi.
Îmi privea cu insistenţa genunchii, ca şi când i-ar fi văzut pentru prima oară. Am avut senzaţia că privirea lui pătrunde prin stofa
— 39 —
fustei mele şi ajunge acolo unde îl invitasem să intre, fără să ne protejăm…
Mergem sus? m-a întrebat după aceea.
Eliberată de emoţie, cu obrajii în flăcări, nu mi-am ascuns deloc dorinţa. Să ajungem cât mai repede, în goană, la etajul, la cerul al şaptelea…
Ieşind de la baie şi întinzându-mă lângă el, înainte de a îndepărta prosopul cu care-mi acoperisem pieptul, l-am întrebat în şoaptă: nu sunt prea slabă?
Mi s-a părut că nu înţelesese vorbele mele sau doar se prefăcea. În timp ce ne mângâiam, mi-am amintit de cuvintele ţigăncii Zara, dar, oricât de mult aş fi vrut să i le spun, n-am îndrăznit. El, ca şi când le-ar fi auzit, m-a privit surprins. Ba chiar am avut impresia că o strălucire ciudată îi străbate privirea. O undă de duioşie şi mulţumire, care, chiar dacă nu fusese aşa, din cauza emoţiei şi fericirii aşa mi se păruse. Puţin după aceea a avut o şovăire, apoi totul s-a desfăşurat normal.
Îndoielile aveau să mă cuprindă mai târziu, când m-am întors în Albania. Mă însoţise la aeroport, după care îşi continuase călătoria spre Bruxelles, unde avea să rămână două săptămâni.
Multă vreme nu şi-a mai făcut simţită prezenţa. M-au năpădit toate gândurile negre care o bântuie pe orice femeie după ce s-a dăruit pentru prima oară şi ar vrea să-i placă bărbatului cât mai mult cu putinţă. Oare îi plăcuse cu mine, cum se spune, sau simţise o vagă dezamăgire? Au fost adevărate cuvintele de alint pe care mi le-a spus? Dar momentul acela de ezitare de la început fusese din pricina stresului obişnuit al bărbaţilor de azi, care nu-i mai stânjeneşte, ca pe vremuri, ci li se pare şic, sau, dimpotrivă, a fost rezultatul dezamăgirii?
Ideea că poate întâlnirea aceea a fost o greşeală mă obseda zi şi noapte. Şi, împreună cu obsesia, mă chinuia şi gândul de a face orice pentru a-mi repara greşeala.
Junghiul din piept, uşor la început, apoi din ce în ce mai dureros, când pe partea inimii, când în cealaltă parte, l-am interpretat ca pe un semn din partea lui. Nu eram atât de naivă încât să cred că
suferinţa din dragoste se poate traduce printr-o durere a sânilor. Şi totuşi, voiam să cred mai mult în asta decât în posibilitatea de a fi rămas gravidă, de care eram din ce în ce mai conştientă, dar tot aşa, cu indiferenţă, de parcă ar fi fost vorba de trupul altcuiva.
— 40 —
Fără el, camera părea pustie. Rovena ar fi vrut să se ridice din pat, să facă duş, să se machieze şi aşa, proaspătă ca o zi de primăvară, să-l aştepte pe canapea. Şi făcu toate astea în gând, în vreme ce trupul ei, moleşit de somn, se întoarse pe partea cealaltă. Dar nu adormi din nou, ci se lăsă purtată leneş de imaginea străzii de lângă
şcoală, cu gardurile mâzgălite cu sloganuri comuniste, unde se afla căsuţa scundă, cu un smochin în curte, a ţigăncii Zara. În recreaţia mare, dar mai mult după-amiezile, fetele intrau, fără să atragă prea mult atenţia, pe uşa dărăpănată a casei ţigăncii. Totul era altfel aici, mirosul cenuşii din sobă, pozele de pe pereţi, dar mai ales cuvintele care se rosteau. Şi pe care nu le auzeai în altă parte. Cu obrajii îmbujoraţi de ruşine, întrebau tot felul de lucruri legate de dragoste.
Ea răspundea domol, fără să se pripească, şi răspunsurile ei le produceau frisoane în tot corpul. Sânii şi coapsele? Dorinţa le face să
se înfioare. Iar tu, care te crezi încă necoaptă pentru plăcere, ascultă-mă pe mine. Bărbaţii care se pricep la treburi din astea o să moară
după tine. Rovenei i se înmuiaseră genunchii. Nu pierde vremea, susurau vorbele celeilalte, cu privirea aţintită spre locul acela, nu pierde vremea, toate ajung în pământ.
Cuvintele ţigăncii îi răsturnaseră cu susul în jos tot ceea ce auzise şi citise în şcoală. Câteva săptămâni mai târziu, cu mişcări sigure, altfel decât prima oară, o îmbrăţişase şi-i şoptise ceva la ureche.
Femeia închisese ochii de plăcere. Apoi îi făcuse semn să se dea mai aproape. Poate că ar fi vrut ca Rovena să-i povestească toate acestea cu alte cuvinte. Iar fata a făcut întocmai. Învingându-şi ruşinea, i-a destăinuit totul cu nişte vorbe pe care nu le mai folosise niciodată.
Sunt… Eşti steaua mea de pe cer, a murmurat ţiganca, iar ochii şi ridurile de pe faţă i s-au luminat deodată.
Era cu două luni înainte ca Zara să fie arestată, într-o zi de decembrie. Partidul declanşase o campanie de combatere a liberalismului. Împreună cu femeile considerate de moravuri uşoare, au fost ridicaţi homosexualii şi cartoforii, precum şi cei care înlesneau depravarea. Bătrâna Zara a intrat în această categorie. Pe coridoarele liceului, anchetatorii, în costume bej, se plimbau de colo-colo. Panicată, Rovena a acceptat imediat propunerea de logodnă a unui coleg pe care-l cunoscuse cu puţin timp în urmă. Credea că aşa se va simţi mai protejată. Nu sunt virgină, îi şoptise la ureche în seara în care i s-a dat. Băiatul se făcuse că nu aude.
Căderea regimului o găsise logodită. În fiecare zi ieşeau la lumină
lucruri considerate uitate. Cuvintele doamnă, domnişoară, eminenţă,
— 41 —
formule de botez şi rugăciuni. Logodna, din contră, intra în categoria celor care dispăreau. Logodită? întrebau colegele la facultate, fără a-şi ascunde mirarea. Chiar şi ei logodna i se părea acum o haină
veche, pe care o porţi din ce în ce mai rar înainte de a o arunca.
Acum, într-adevăr, s-a schimbat totul, nimic nu mai e ca înainte, îşi spusese ea la un moment dat.
