Nimic nu era ca mai-nainte… Cuvintele lui Besfort, care o răniseră

— 55 —

atât de tare, nici măcar nu erau ale lui, ea i le spusese prima. Iar acum era, pare-se, rândul lui.

Aşadar răzbună-te, ce mai aştepţi? Zgomotul asurzitor n-o lăsa să

se concentreze. Şi totuşi îşi spuse că el nu era dintre cei care-ţi răspund cu aceeaşi monedă.

Numai să nu fi trecut şi el de cealaltă parte a baricadei, îşi zise. Se spune că în Consiliul Europei sunt o mulţime de gay.

Când închise föhnul realiză că liniştea aceea era de două ori mai apăsătoare ca după duş.

Numai… să nu fi trecut şi el… de cealaltă parte… a…

Ultimele cuvinte se prelingeau lin, asemenea picăturilor de apă de pe frunzele ude.

În liniştea aceea se surprinse din nou lipsită de apărare. Dar privirea i se îndreptă spre obiectele de toaletă de sub oglinda din baie. Primul lucru care-i căzu în mână fu rujul. Îl apropie de buze, dar mişcarea bruscă o făcu să se mânjească pe obraz. Enervată de rateul acela, în loc să fie mai atentă, ajunse să se mâzgălească şi mai tare.

Şi eu pot poza în asasin… îşi spuse… La fel ca tine, stăpâne.

Pocnetul uşii o făcu să tresară. Odată cu strigătul interior „s-a întors”, jumătate din supărare i se topi într-o fracţiune de secundă.

Panicată, ca şi când ar fi vrut să şteargă nişte urme, îndepărtă de pe obraz semnele roşii.

Se mai linişti puţin când se apucă să-şi rimeleze genele. Ca de fiecare dată, ritualul fardatului îi limpezea gândurile mai mult ca orice altceva.

Încercă să zâmbească, dar constată că muşchii feţei nu-i dădeau ascultare.

Gândul că, cu cât era mai frumoasă, cu atât mai repede i-ar fi aflat secretul, i se transforma în convingere. Cu masca pe faţă oricine are un avantaj asupra celuilalt.

4 – În aceeaşi zi. Cei doi

Aşa cum prevăzuse, el făcu o grimasă de uimire când o văzu.

Acum înţeleg de ce ai întârziat atât.

Mă aştepţi demult?

El îşi privi ceasul. De douăzeci de minute.

A, da?

— 56 —

Băuse o cafea jos, apoi urcase în cameră, dar ea era încă sub duş.

Pe terasă era minunat. Dar tu ce ai?

Ea îşi duse palma la frunte. Nu ştiu ce mi-a venit… Îşi amintise, cine ştie de ce, de bătrâna ţigancă. Mai ţii minte? Ţi-am vorbit demult despre ea. Despre ţiganca aia care a fost arestată din cauza noastră, a elevelor.

Sigur că-şi amintea de bătrână. Se simţea chiar puţin vinovat. Îi promisese că va face ceva pentru ea. În asemenea cazuri există

despăgubiri, pensii speciale. Dă-mi numele ei şi adresa. De data asta n-am să mai uit.

Dacă o mai fi în viaţă, zise ea. O chema Zara Zyberi. Ştia şi strada, se numea Him Kolli; doar numărul de la poartă nu i-l ştia. Îşi amintea numai că avea un pom înflorit în curte.

Îl privea cum îşi notează totul şi-şi reţinu cu greu lacrimile.

După micul dejun, ieşiră în oraş. Era mereu acelaşi ritual: căutau o cafenea în care să se simtă bine. La Viena, acesta e lucrul cel mai uşor cu putinţă.

Sub zidurile catedralei, trăsurile aşteptau clienţi dornici să se plimbe. În urmă cu şapte ani închiriaseră şi ei una. Era în miezul iernii. Fulgii de zăpadă făceau statuile să pară că te roagă să te apropii. Ea remarcase că nicăieri pe lume nu există atâtea hoteluri şi străzi care să aibă în denumire cuvintele „prinţ” şi „coroană”. Fusese ultima ei tentativă de a-i aminti de căsătorie. Neatent, el remarcase ceva despre căderea Habsburgilor, singura dinastie care s-a prăbuşit fără prea multă zarvă.

În cafenea, în timp ce-şi priveau mâinile unul altuia, deveniră

tăcuţi şi gânditori. Micul rubin de pe degetul ei scânteia precum fulgii de afară.

Cine ştie de ce, el îşi aminti brusc de afişele din Tirana care anunţau alegerile locale şi de restaurantul Piazza, în care un preot arbăreş1 cânta cu voce de bariton: La pârâiaşul din sat, pe ultimul Jorgo l-au tăiat.

Vru să-i povestească şi ei despre afişele electorale în care candidaţii îşi făceau „complimente” reciproce, dar mai ales despre săteanul necunoscut Jorgo, poate al treilea sau al paisprezecelea, oricum, ultimul din dinastie, dar realiză pe loc că afişele şi preotul beat, aşa cum se întâmplă cu toate amintirile, nu se legau de niciun 1 Arbăreşi ( arbëresh, lb. alb.), populaţie de origine albaneză, stabilită în Evul Mediu în zona de sud a Italiei (Calabria, Sicilia etc.).

— 57 —

fel şi, în plus, văzu că pe chipul ei, radios până atunci, se aşternuse un văl de tristeţe. Şi nici visul cu Stalin nu găsi nimerit să i-l povestească.

Ea nu simţi nevoia să se prefacă veselă. Erau de nouă ani împreună. Îi dăruise tot ce avea mai de preţ. Iată de ce, chiar şi numai pentru asta, el nu mai avea dreptul s-o chinuie. Şi nu-i era permis, mai ales, s-o tortureze cu ambiguităţi.

El ştia că „ce ai” erau cele mai chinuitoare cuvinte pentru ea şi totuşi sosi clipa să i le spună.

Ea zâmbi ironic. Ar fi fost mai bine să-şi pună lui însuşi această

întrebare. Căci îi spusese că nimic nu mai era ca-nainte, iar ea avea dreptul să ştie ce însemna asta. Aşteptase o noapte întreagă.

El îşi muşcă buza de jos. Rovena îl privea fix.

Ai dreptate, îi spuse. Dar, iartă-mă, nu mi-e uşor să-ţi explic.

O bucată de vreme tăcură amândoi.

Nu-mi spune, vru să strige ea. Dar gura nu-i dădu ascultare şi făcu exact contrariul.

Există altcineva în viaţa ta?

O, Doamne, făcu în sinea ei. Ce cuvinte erau alea, parcă scoase de la naftalină? Uzate rău de tot. Şi folosite de el, nu de ea.

Şi le aminti şi el. Ba chiar la fel de bine ca afişele electorale, împreună cu cabina de telefon de lângă poştă, ploaia sâcâitoare şi lunga ei tăcere.

Foloseau aceleaşi cuvinte, ca şi când n-ar fi avut dreptul să