În final, sunase şi telefonul. Izbânda fusese dublă: Besfort venea la Graz. Adresa hotelului, ora întâlnirii.

În vreme ce păşea grăbită pe strada îngheţată, simţise că i se învârte capul, ca şi când ar fi băut ceva. Un soi de regret pentru seara de la bar, unde ceilalţi aveau să se întâlnească, o făcu să se simtă extraordinar de bine. Chiar şi ezitarea din cursul dimineţii i se păruse că e un semn bun. Pentru prima dată într-un an şi jumătate se simţise, într-adevăr, dacă nu superioară, măcar egala lui.

Dependenţa de el dispărea, se pare, în mod firesc.

Sentimentul de siguranţă, pe care nu reuşise să i-l clatine nici tapetul luxos de pe coridorul care ducea spre camera lui, îi schimbase, în mod miraculos, şi trăsăturile feţei. Privirea goală, ce părea că nu se adresează nimănui, contribuise decisiv la această

transformare.

Stătură o bucată de vreme îmbrăţişaţi pe canapea. De ce nu bănuieşte nimic? se întrebă ea. Oare de ce este convins în continuare că-i aparţin?

Când şi când, strălucirea goală din ochii lui o neliniştea.

În baie, în vreme ce se pregătea, observă urma unei muşcături undeva, pe coapsă.

În sinea ei ar fi vrut să-i vadă şi el vânătaia. Te-ai convins acum că

nu sunt sclava ta? Ce prostie, îşi spuse. Din spatele uşii se auzi soneria telefonului.

Când ieşi din baie, el încă mai vorbea la telefon.

Ce e cu tine? îl întrebă ea, întinzându-se lângă el.

Dar Besfort o mângâie, fără să-i dea niciun răspuns. Se iubiră apoi fără o vorbă. În restaurant, răsfoind meniul cu preţuri piperate, îşi spuse că acolo, în barul de noapte, colegii ei se adunau la ora aceea.

Vor privi lung spre locul ei gol, încercând să înţeleagă de ce nu venise. Şi, chiar dacă vor afla adevărul, nu-l vor înţelege niciodată

până la capăt. Vor crede că între studentul sărac, cu aere de artist, cu care plătise pe din două pizza, ea preferase, după clişeul cunoscut, luxul şi un bărbat dominator.

Lasă-i să creadă ce vor, îşi spuse ea. Vinul roşu, împreună cu vişiniul manichiurii, o ameţeau uşor ca de fiecare dată şi-i dădeau un sentiment extraordinar înaintea nopţii de dragoste. După cină, merseră împreună la barul de noapte. Ia-ţi gândul de acolo, îi şoptise

— 53 —

ea, mângâindu-i mâna uşor. Iar când el o întrebase de unde, ea continuase: Ştii tu de unde, de acolo, de la veştile proaste.

După miezul nopţii, telefonul zbârnâi din nou. Ce coşmar, gemu ea. Nu reuşea deloc să se întindă şi să vadă ce oră e. Două noaptea.

Eşti în toate minţile? făcu. El vorbea. Sunt în toate minţile ăia care sună la ora asta? Inutil să-şi înfunde capul în pernă. Se auzea tot. El continua să răspundă în engleză. Cred că e o rebeliune comunistă…

Da, sunt sigur… Preluarea puterii cu forţa… E o nenorocire, fără

îndoială…

Deşi era nervoasă, vorbele lui îi treziră curiozitatea. Nu înţelegea chiar totul… Singura soluţie este o intervenţie… Imediată… Poate fi luată drept o ocupaţie?… Cine s-o ia?… Aha… înainte da, acum în niciun caz…

Când se întoarse în pat, văzu că ea îl aştepta sprijinită în cot. De la Bruxelles? întrebă. Da, zise el. Apoi adăugă: în Albania statul s-a prăbuşit.

Bănuiam eu. O bucată de vreme nu li s-a mai auzit decât respiraţia. Ai vrea o intervenţie militară? El făcu semn că da. Cred că

nu greşesc. Înainte asta se numea trădare, zise ea. La şcoală numai despre asta se vorbea. Da, ştiu.

Ea îi mângâie părul. Linişteşte-te, iubitule. E trecut de două.

În barul de noapte, colegii îşi urau acum unul altuia noapte bună.

Şi-ar fi putut închipui orice, în afară de faptul că ea era acum în pat cu un bărbat care abia vorbise la telefon despre nişte evenimente care mâine vor umple paginile ziarelor.

Mâine, chiar şi ei i se va părea totul incredibil… E uşor să spui că

schimbase pizza aia sărăcăcioasă cu un meniu de lux. Adevărul era altul. El o transformase într-o femeie rasată, într-o femeie frumoasă, plină de mister, aşa cum visase să fie încă din adolescenţă.

O duioşie cum nu simţise de multe ori până atunci îi cuprinse sufletul. Îl îmbrăţişă tandru şi-i susură la ureche cuvinte de dragoste. Să nu se mai gândească la asta. Avusese o presimţire că

totul va merge bine. Şi că nimeni n-o va mai considera proprietatea sa. Dar nu putea fără el. Nu putea, pur şi simplu.

Imediat după ce s-au iubit, cu o claritate pe care ţi-o dă relaxarea trupului, simţi din nou, cu o acuitate rară, regretul că el nu este bărbatul ei. Odată cu apropierea somnului, sentimentul de cădere inevitabilă, fără întoarcere, i se mai atenuă, iar la gândul că, chiar dacă nu legal, el este totuşi bărbatul ei, i se păru plauzibil.

După micul dejun, îi spusese că va merge doar aşa, de ochii lumii,

— 54 —

la seminar şi că se va întoarce cât va putea de repede.

Întrebările celorlalţi, unde ai fost aseară, te-am căutat peste tot, te-am aşteptat, au fost mai agasante decât îşi imaginase. Să ne fi anunţat măcar, o certase slovacul. Nu am putut, a fost răspunsul ei.

A sosit cineva pe neaşteptate din Albania. Acolo situaţia e gravă de tot. Aha, făcuse celălalt, eşti îngrijorată pentru asta. Desigur. El ridicase din umeri: de când a plecat, nu-l mai interesa Slovacia. Nici numele nu voia să i-l mai audă.

Ea mai auzise cuvintele acestea. Mulţi albanezi le rosteau şi ei.

O oră mai târziu, când aproape că alerga spre hotel, vântul de primăvară parcă încerca s-o facă să lăcrimeze. Privirea celor două

recepţionere nu avea nimic neobişnuit. Una din ele îi întinsese un plic minuscul. Scumpa mea. Trebuie să plec urgent. Bănuieşti de ce.

Te sărut, B.

Lacrimile îi porniseră şuvoi.

Cu o mişcare bruscă, de parcă ar fi descoperit, în fine, butonul cu care putea întrerupe fluxul amintirilor, Rovena opri apa.

Dar liniştea era şi mai enervantă. Era convinsă că el nu se întorsese încă în cameră. Ca pentru a încerca să acopere golul acela, smulse föhnul din suport. După ce scăpase de plescăitul apei, acum, curentul de aer cald, care o lovea nebuneşte, se potrivea cel mai bine cu nervozitatea ei.

Nu te las până nu-mi spui ce nu mai este ca până acum, îşi zise supărată.

Erau de atâţia ani împreună, dar cuvintele acestea i le spusese pentru prima oară. Nici în zilele de coşmar de la Haga, dinaintea marelui proces. Şi nici în perioada cea mai cumplită, aceea a idilei ei cu Lulu.

În iarna aceea, privirea rece a psihiatrului o pândea când din dreapta, când din stânga oglinzii. Criza dumneavoastră, domnişoară, deşi e ceva rar, nu e o noutate. Sunteţi în pragul unei încercări, a unei schimbări. Şi, pentru că e prima experienţă de acest fel, o credeţi nedureroasă. Uitaţi că şi schimbarea locuinţei este traumatizantă pentru om, ca să nu mai vorbim despre ceea ce faceţi acum. Este similar cu a te muta pe o altă planetă.

După consultaţie, pe stradă, înainte de a ajunge acasă, îşi deşertase tot necazul la telefon. Deja m-am schimbat, înţelegi? Tu nu mai eşti ceea ce erai pentru mine. Nu mai eşti stăpânul meu, înţelegi? Nici chiar atât de puternic cum te credeam nu eşti.