Viena, şi cuvintele lui: La Viena? El călătorea des acolo, aşa că ar fi putut să se întâlnească. Şi aşa, în glumă, ca şi când ar fi jucat un joc de copii, făcuseră schimb de telefoane.

La Viena, după ce se cazaseră, colega Rovenei a rămas cu gura căscată când fata i-a spus fără nicio tresărire pe chip: Am un iubit aici, peste o oră o să vină să mă ia.

Şi tot atunci, cu aceeaşi nepăsare, a început să se fardeze.

3 – Aceeaşi dimineaţă. Din nou Rovena

Rovena se sperie, ca şi când în cameră ar fi intrat un om străin.

Apoi îşi veni în fire. Nu era nimeni, nici măcar Besfort. După cât de tare îi zvâcneau tâmplele înţelese că toropeala de adineauri o extenuase din cale-afară.

E nebun de legat, îşi zise.

În drumul spre baie se întrebă de ce îi spusese aşa. Îşi aruncaseră

de atâtea ori cuvintele acelea unul altuia, încât acum sunau ca un compliment.

La duş, sub şuvoaiele de apă, fraza „nimic nu mai este ca înainte”

sclipea ca un diamant înşelător. Părea că se duce luată de apă, dar apărea apoi din nou.

Era ceva ce nu se lega în gândurile ei de adineauri. Ceva atât de surprinzător, încât avu impresia că făcuse o descoperire: chiar dacă

omul este treaz, e destul să se prefacă adormită pentru ca totul să ia o altă turnură.

Robinetul duşului părea că nu-i dă ascultare. La fel i se întâmplase şi după întoarcerea de la Viena. Avea senzaţia că trupul acela nu mai era al ei. Că albeaţa lui se ascunsese undeva sub piele, iar sânii aceia feciorelnici păreau străini de lumea reală. Era convinsă

că după întâlnirea cu el îi înfloriseră. Sentimentul acela minunat era umbrit de îndoiala că el n-o să-i mai telefoneze şi nu i-i va mai putea arăta. Îşi imagina vocea lui la telefon, într-o după-amiază de martie, fuga la întâlnire şi graba de a se dezbrăca. Apoi, uimirea lui, remarca despre hormoni şi răspunsul ei că nu era vorba despre niciun hormon. Tu şi numai tu eşti vinovat.

Sub privirea lui neîncrezătoare, cuvintele ei vor acoperi ca o ceaţă

nedumerirea lui. Tu şi numai tu. Neliniştea mea. Dorinţa uriaşă, inumană de a-ţi plăcea. Strigătul interior. Rugăciunea pe altarul tău.

Iar el va continua, poate, s-o privească uimit. Se va bucura,

— 44 —

probabil, mai puţin decât ar trebui. Şi, sub tirul cuvintelor ei frumoase, dumnezeieşti, va rămâne indiferent.

O motiva într-un fel, pentru că ea nu voia să se trezească la realitate. Tu mi-ai redat libertatea. Gânduri şi iar gânduri i se învălmăşeau prin cap, când nestăpânite, când abia târându-se. Cine să-i vadă schimbarea? Repede, chiar foarte repede. Începând cu logodnicul ei. De când se întorsese de afară nu se mai culcase cu el.

Îl amâna cu tot felul de pretexte. În cele din urmă s-au întâlnit. Nu ţi se pare că m-am schimbat? l-a întrebat ea. Ca fermecat, el o privea, atingând-o cu teamă. Ea îi răspundea cu gândul aiurea. Dar ce, poate crezi că am făcut operaţie estetică? De ce să nu cred? Doar e la modă acum. Iar plecarea asta a ta mi s-a părut ciudată. Şi primul gând care mi-a venit când ţi-am văzut sânii a fost: uite pentru ce s-a dus.

Dar cum poţi fi atât de naiv, omule? Nu vezi că n-am niciun semn de operaţie? Nu crezi că ar putea fi altceva la mijloc? De exemplu, că

aş putea fi îndrăgostită?

El o privise uimit, ca şi când ar fi auzit o mare tâmpenie.

Îşi închipuia că nimeni nu mai crede în ea. Erau trei sau patru bărbaţi care acum i se amestecau în memorie ca nişte umbre.

Amintindu-şi sfatul ţigăncii, cum că „niciun bărbat nu seamănă cu altul, iar ce nu face scula unuia face scula altuia”, se încurcase pentru scurt timp cu ei. Şi-i amintea pe rând, cu intenţia de a găsi vreunul cât de cât diferit de ceilalţi. Primul, cel care o dezvirginase, emigrase în Italia. Celălalt era, probabil, în închisoare, iar al treilea fusese adjunct de ministru. Al patrulea fusese un diplomat străin.

Besfort era încă la Strasbourg. Mai insuportabile decât serile erau după-amiezile. Cu privirea lipită de geamul ferestrei se întreba de ce?

De ce voia să facă neapărat asta? Împinsă din nou de vorbele ţigăncii: Fă-o, căci toate se duc în pământ, sau din alte motive? Uneori i se părea că e un fel de adio spus lumii. Înainte de a se închide într-o mănăstire.

După-amiezile treceau îngrozitor de monoton. Într-una din ele merse cu diplomatul străin la o cafea, la Rogner. Vorbele lui, care la început i se păruseră interesante, acum o lăsau rece. Ea aduse vorba despre singura lor întâlnire din apartamentul lui. Ah, ce minunat a fost! făcu el. Repetă aceste cuvinte, dar ea, în loc să se simtă fericită, simţea că se întristează. Ele nu-i mai spuneau nimic. În final, privind-o fix, el îi mărturisi că este „bi”. În ultima vreme Albania se schimbase şi nu mai era nicio nenorocire să fii „bi”. Ei i se păruse

— 45 —

ceva suspect chiar atunci, dar foarte vag. Când se despărţiră, el îi spuse că speră să se reîntâlnească. O privi din nou fix în timp ce rosti cuvintele „experienţe noi” şi „minunat”. Ea dădu din cap că da, dar în sinea ei îşi spuse: Niciodată!

Mergând spre casă, îşi aminti că locuinţa ţigăncii era pe undeva pe aproape. Erau câteva construcţii noi în jur, dar smochinul din curte o ajută să găsească portiţa dărăpănată.

O împinse cu inima cât un purice. Se întorsese, oare, din puşcărie? Înainte de a deschide uşa casei simţi din nou mirosul acela cunoscut, de paie şi fum, ca odinioară.

Bătrâna era acasă. Avea aceiaşi ochi mici pe faţa smochinită.

Mamă Zara, sunt Rovena, mă mai ţii minte? Ridurile se mişcară

imperceptibil. Rovena… te ţin minte, cum să nu. Vă ţin minte pe toate. (Pe toate, îngerii mamei, singura mea bucurie.) Rovena s-ar fi aşteptat să audă din gura ei: pe toate, curviştinile mici, care m-aţi trădat. Dar bătrâna nu spuse nici una, nici alta.

Rovena nu ştia ce cuvinte ar fi putut rosti. Ai suferit mult acolo?

Ne-ai blestemat? Poate că nu te-a trădat niciuna dintre noi şi nenorocirea a venit din naivitatea noastră.

Privirea Zarei dădu în timpul acesta primul semn de iertare.

Eşti prima care vine… Numai atât a spus, dar din cuvintele acestea părea că se nasc alte cuvinte. Ştiam eu, te-am simţit. Eşti altfel decât celelalte.

Rovenei îi venea să-i cadă în genunchi şi să-i ceară iertare.

Chipul bătrânei se descreţea, arătându-i ochii jucăuşi, ca atunci când o cunoscuse. Îşi revine, Doamne, îşi spuse Rovena. E tot ea…

Acolo, toate erau… începu bătrâna în şoaptă. Dar aici? Cum ţi-a fost ţie, scumpa mamei?… Ţi-a fost bine?

Rovena dădu din cap că da. Da, mamă Zara, da… Dar acum sunt îndrăgostită.

Cealaltă o fixă o bucată de vreme cu atenţie, aşa încât Rovena avu impresia că nu o auzise. Sunt îndrăgostită, repetă.

Este acelaşi lucru, făcu femeia tot în şoaptă.

Rovena simţi că pătrunsese în lumea misterioasă a celeilalte. Întruna dintre nopţile lor de dragoste, Besfort îi spusese că, în urmă cu milioane de ani, dragostea nu era altceva decât dorinţă, poftă

animalică.

Aşa se explica tonul enigmatic al ţigăncii, care nu făcea altceva decât s-o ia din lumea ei şi s-o ducă în cea a iubirii-dorinţă.