La urma-urmei, toate aşteptăm acelaşi lucru de la viaţă: să ne îndrăgostim, să cădem în mrejele lui. Chiar cuvintele astea au ceva necurat pentru cineva din afară. A cădea în mrejele cuiva. Ca şi când ai cădea într-o groapă, într-o cursă, adică, într-un fel, a cădea în robie. Să-l înfrunţi dacă se poartă rău cu tine, pentru că ai dreptatea de partea ta. Dar să-l înfrunţi pentru că te-a făcut să-l iubeşti, asta n-ai dreptul. Pentru asta trebuie să-i mulţumeşti. Şi dacă o să crezi într-o zi că relaţia asta a voastră e una falsă, vina va fi a ta, nu a lui.
Rovena, sufleţelul meu, nu înţeleg nimic din toate câte-mi spui. Doar dacă nu sunt şi altele, pe care eu nu le ştiu. Am impresia că nici tu nu ştii ce vrei.
Adevărul era că nici Rovena nu ştia ce vrea. Se enerva când el dădea semne că ar fi gelos, dar mai mult decât asta o supăra indiferenţa lui. Cu prilejul uneia dintre ieşirile ei nervoase, după
cuvintele lui tăioase: „Aha, te gândeşti la vreo aventură”, urmau frazele otrăvite: „Fă ce vrei, doar n-avem vreo clauză de fidelitate”.
A, aşa? răbufnea în sinea ei. Deci nu-ţi pasă? Stai atunci să mă
vezi.
Şi zile întregi nu-i trecea supărarea în urma disputei de la telefon.
O să vezi tu, îşi repeta în gând. O să vină ziua în care o să-ţi lepezi masca.
Şi tot atunci se întreba cum va fi ziua aceea, şi masca aceea, şi dacă dorea într-adevăr ca lucrul acela să se întâmple.
El stătea în continuare nemişcat în cadrul ferestrei. Mai exact, nu i se vedea decât spinarea.
Rovena încercă din nou să mai doarmă, câteva minute măcar, sperând că aşa va reuşi să înceapă altfel ziua aceea. Ca de obicei în zilele de criză, era întoarsă pe dos. Nu era uşor s-o iei cu binişorul, să-i aminteşti de clipele fericite. Cum fusese în prima dimineaţă, de pildă, când se trezise îndrăgostită până peste urechi de Besfort.
— 36 —
Partea cea mai frumoasă, fără îndoială, din orice relaţie. Dis-de-dimineaţă, faţă în faţă cu omul care te-a supus. Altfel spus, cu tiranul pe care singură l-ai înălţat pe piedestal. Perdelele camerei, părul tău pe pernă, dulceaţa sânilor, tot ceea ce intra pas cu pas sub stăpânirea lui, totul era diferit.
Avea impresia că, orice ar face, nu-şi va putea aminti ziua aceea.
Mai exact, nu voia. Unei zile ratate ca aceasta i se potrivea o altă
amintire. Una tensionată, cu gustul amar al răzbunării. Amintirea buzelor moi ale prietenei din Berna, când se sărutaseră prima dată în maşină, se confunda cu muzica sub al cărei efect trupul ei se dăruia mângâierilor studentului slovac, în timpul dansului. Era pentru prima oară în viaţă când se săruta cu o femeie şi tot prima oară când se ducea cu un alt bărbat, după Besfort.
Un sentiment tulbure de teamă nu-i dădea voie să se concentreze.
Gândul că evadarea aceasta în amintiri nu era un semn bun nu-i dădea pace. Se spune că înainte de o despărţire te năpădesc amintirile.
Ştia, dar nu avea ce face. Teama, ca tot ceea ce aduce nesiguranţă, era insuportabilă. Mai cumplită decât atunci când Lulu o prevenise pentru prima dată să se păzească de el. Ascultă-mă, sufleţelul meu, şi scoate-ţi din cap că ţi-aş spune-o din gelozie. Sunt geloasă, nu-ţi ascund, dar niciodată nu mi-ar trece prin cap să-ţi spun despre cineva că ar fi un ucigaş, din gelozie. Nu-ţi vine să crezi, ştiu, doar că
din ceea ce mi-ai povestit am realizat că el are toate tiparele criminalului. Aşa sunt ei azi, surprinzători. Cel despre care n-ai crede niciodată, consilierul tău bancar, reparatorul de piane sau preotul care slujeşte duminica, tocmai unul dintre aceştia poate fi ucigaşul tău. Să n-ai încredere în cămăşile lui albe, în cravate, în servieta cu emblema Consiliului Europei. Nu sunt paranoică, sufleţel, crede-mă.
Întâmplător, am putut afla mai multe despre natura lor. Trupul tău, cu albeaţa lui minunată, mă sperie. Este foarte incitant pentru ei.
Despre ultima afirmaţie, oricât ar fi descusut-o Rovena, cealaltă n-a mai făcut decât câteva aluzii foarte vagi. Era de o albeaţă şocantă
şi, după părerea ei, asta îi atrăgea pe oamenii cu un psihic labil.
Scârţâitul uşii o făcu să deschidă ochii. Plecase de la fereastră.
Coborâse, pesemne, la bar să bea o cafea, cum făcea adesea în ultima vreme.
Acum, când el nu mai era acolo, simţi că poate gândi mai liber.
Şi-l imagină stând în colţul barului, gânditor, aşa cum îl văzuse la cafeneaua din Palatul Culturii, cu ani în urmă. După ce îl cunoscuse
— 37 —
vag, pe coridoarele facultăţii, unde venea în legătură cu problema aceea ce părea că nu se mai termină, era pentru prima oară când îl vedea mai liniştit, cu ceaşca de cafea dinainte.
De data aceasta, Rovena era cea care îi povestea colegei împreună
cu care se oprise să mănânce o îngheţată despre tipul misterios care avusese probleme din cauza Israelului, mai exact din pricina unei partide de şah pe care n-ar fi trebuit s-o joace, sau n-ar fi trebuit s-o piardă, naiba ştie, a fost ceva complicat, ori poate că n-ar fi trebuit s-o câştige.
Mi-ai făcut capul pătrat. Da’ ce, e şahist? Mi-ai spus că trebuia să
predea dreptul internaţional. Uite-l cum priveşte în gol. Desigur, din cauza necazurilor prin care a trecut. Nu, nu cred să fie şahist profesionist, dar în şah se întâmplă să mai câştige şi amatorii. Se uită în gol? Mie tocmai pentru asta îmi place.
După cum se vede, ţi-a rămas gândul la el, îi spusese colega. Apoi venise răspunsul Rovenei: Nu ştiu. Poate că da. E atât de greu. Ce e atât de greu? Totul, fusese răspunsul, începând cu sosirea lui la facultate, unde îl aşteptaserăm cu toţii…
Sigur că a fost greu, imposibil, după chestia aia… greşeala aia, fuseseră cuvintele colegei.
Zornăitul lanţurilor cu care era târât monumentul dictatorului pe caldarâmul Tiranei îi domina din când în când amintirile. Era evenimentul care, mai puternic decât un cataclism, despicase totul în două. Şi toate lucrurile imposibile au devenit posibile, precum cuvintele lui la o săptămână după ce se cunoscuseră, la cină, într-un oraş din Europa Centrală, unde el o invitase pentru trei zile.
Ea nu spusese nimic. Doar îşi plecase ochii ca o păcătoasă, şi seara aceea, noaptea, întreaga lume, toate se cufundaseră în ceaţă.
Întreaga noapte se zbătuse în aşternut, chinuită de aceleaşi şi aceleaşi întrebări. Ce e cu invitaţia asta? S-ar putea numi o întâlnire de dragoste? Sigur că da. Ce altceva ar fi putut fi? Singuri, la hotel.
Trei zile, adică trei nopţi. Cu un bărbat care nici măcar n-o îmbrăţişase. O, Doamne, n-avea cum să fie altfel. Şi totul începea cu începutul: şi dacă n-ar fi fost aşa? Camera să nu fi fost comună?
Sigur că nu putea fi decât comună. Şi patul, la fel.
