Cunoştinţa cu Besfort, în timpul unei recepţii, îi răsturnase într-adevăr lumea, mai ceva decât schimbarea regimului. Fără a-i ascunde că o place, el a invitat-o la un banchet, unul dintre acelea care aveau loc seară de seară la Tirana.
Fiind din nou faţă în faţă, el a deschis iarăşi discuţia despre femeile frumoase. Nu a ascuns faptul că se gândea la mine, şi nici eu nu m-am prefăcut că nu înţeleg. Acceptasem de mult că e aşa.
Fermecată de cuvintele lui, îl ascultam spunând că femeile frumoase, spre deosebire de cele atrăgătoare, sunt foarte rare. Şi asta pentru că se deosebesc cu totul de celelalte. Gândesc altfel, iubesc altfel, ba chiar şi suferă altfel.
Nu-mi dezlipeam privirea de pe buzele lui, până când, după ce m-a fixat îndelung – ceea ce făcea parte din stilul lui –, mi-a spus: Tu ştii să suferi.
E un vrăjitor, mi-am zis. Cum de ştie?
Trebuie că mă schimbasem la faţă, pentru că s-a grăbit să adauge: Ori ai luat-o în serios?
Adevărul e că aşa o şi luasem, ca pe o ofensă. Eram o femeie frumoasă, n-aveam de ce să sufăr, cel puţin privită din afară. Poate că altele sufereau.
Ca şi când mi-ar fi citit gândurile, precum un vrăjitor adevărat, a adăugat că suferinţa nu e ceva de care să te ruşinezi. Apoi, pe un ton ce mi s-a părut distant, mi-a spus că adineauri încercase să-mi facă
un compliment, având convingerea că nu există femei frumoase care să nu sufere.
Mi-a părut rău de cuvintele pe care le spusesem. Mi s-au părut idioate, dar, încercând să le atenuez, am rostit o altă idioţenie: Eu nu sunt aşa.
El a zâmbit cu subînţeles şi a clătinat de câteva ori din cap, ca omul care renunţă la explicaţii, fără să înţeleagă ce vrea celălalt.
După un moment de linişte şi câteva scuze, „iartă-mă, n-am vrut să te jignesc”, ca şi când şi-ar fi amintit brusc că eram foarte tânără
şi lipsită de experienţă în comparaţie cu el, serios şi fără niciun pic de ironie mi-a zis că suferinţa, la urma-urmei, este considerată ceva
— 42 —
nobil, mai ales în cazul femeilor frumoase.
Recunoscătoare pentru că destinsese atmosfera, i-am spus zâmbind: Mă îndemnaţi să sufăr? Şi imediat după aceasta, privindu-l direct în ochi cu un aer plin de subînţelesuri, am adăugat: Poate că
n-am nevoie…
N-am nevoie de îndemnuri, eu oricum sufăr pentru tine. Asta am vrut să-i spun, chiar dacă am lăsat fraza la jumătate.
El şi-a ţinut privirea plecată şi eu am simţit că a luat cuvintele mele aşa cum erau: o declaraţie sinceră de iubire.
Înainte de a ne despărţi, pe un ton jucăuş, aproape vesel, mi-a spus că, dacă aş fi de acord, mi-ar putea oferi un sejur de trei zile într-un oraş din Europa Centrală. O bucată de vreme am discutat jumătate în glumă, jumătate în serios despre propunerea lui, râzând de faptul că ceea ce era interzis cu desăvârşire în Albania comunistă, acum, după prăbuşirea regimului acela, era pe deplin posibil. În vreme ce ne despărţeam, m-a privit adânc în ochi, după care mi-a spus: n-am glumit, nu te grăbi să spui nu.
Eu n-am spus nimic. Am privit în jos cu vinovăţie şi în după-amiaza aceea totul a devenit confuz.
Două săptămâni mai târziu, ceea ce părea imposibil devenise realitate.
Era o zi ceţoasă, cu o ploaie măruntă. Avionul pe ruta Tirana-Viena părea înţepenit pe cer. Rovena se simţea complet amorţită…
Călătoria părea interminabilă. La un moment dat chiar a vrut să se ridice de pe scaun, să-şi pună capul pe umărul lui, măcar să se prăbuşească împreună…
Aşa arăta povestirea ei mai târziu. Dar, în realitate, fusese singură
în avion. Adevărul e că, în timpul zborului, ar fi vrut atât de mult să
fie cu el, încât încetul cu încetul, în imaginaţia ei au avut loc schimbările necesare pentru ca momentul să devină credibil şi pentru ea, şi pentru ceilalţi, după aceea.
De fapt, lucrurile se desfăşuraseră cam la fel: mergea să se întâlnească cu Besfort Y. la Viena şi, în timpul zborului, pe când avionul se zgâlţâia din toate încheieturile, ea îşi imagina iar şi iar că
stă cu capul sprijinit de umărul lui. Pe scaunul de alături, unde ar fi trebuit să fie el, stătea o altă femeie, membră a aceluiaşi ONG din care făcea parte şi Rovena. Nu se dusese, aşadar, grăbită la barul Europa pentru a lua biletul de la el şi nu existase vreo propunere de a călători împreună. Dimpotrivă, ea fusese cea care, aflând despre misiunea lui la Bruxelles, îi spusese că şi ea trebuie să meargă la
— 43 —
Viena, şi cuvintele lui: La Viena? El călătorea des acolo, aşa că ar fi putut să se întâlnească. Şi aşa, în glumă, ca şi când ar fi jucat un joc de copii, făcuseră schimb de telefoane.
La Viena, după ce se cazaseră, colega Rovenei a rămas cu gura căscată când fata i-a spus fără nicio tresărire pe chip: Am un iubit aici, peste o oră o să vină să mă ia.
Şi tot atunci, cu aceeaşi nepăsare, a început să se fardeze.
3 – Aceeaşi dimineaţă. Din nou Rovena
Rovena se sperie, ca şi când în cameră ar fi intrat un om străin.
Apoi îşi veni în fire. Nu era nimeni, nici măcar Besfort. După cât de tare îi zvâcneau tâmplele înţelese că toropeala de adineauri o extenuase din cale-afară.
E nebun de legat, îşi zise.
În drumul spre baie se întrebă de ce îi spusese aşa. Îşi aruncaseră
de atâtea ori cuvintele acelea unul altuia, încât acum sunau ca un compliment.
La duş, sub şuvoaiele de apă, fraza „nimic nu mai este ca înainte”
