Aha, făcuse el din nou. Ce înseamnă acest „aha”? Ai impresia că eu trebuie să aştept mereu ca domnia ta să aibă bunăvoinţa să mă

— 49 —

sune? Nu ştii ce vorbeşti, i-a replicat el. Supărarea o făcea să

tremure. Mă consideri sclava ta, cu care poţi face tot ce vrei. Nu ştii ce vorbeşti, repetase el. Cu fiecare cuvânt, vocea îi era şi mai distantă. Ea a simţit pericolul şi a intrat în panică. La un moment dat el i-a strigat în telefon: Destul!

Nu-şi închipuise că ar fi putut fi atât de nemilos cu ea. Îi vorbise extrem de cinic: Singură ţi-ai băgat capul în laţ şi acum mă faci pe mine vinovat de asta şi, ca şi când n-ar fi fost destul, îi închisese şi telefonul.

Cutremurată, aşteptase să sune din nou. Apoi, pierzându-şi speranţa, îl sunase ea. Dar telefonul lui era închis. Ce a fost asta? se întrebă. Apoi, după câteva clipe: Ce-a fost coşmarul ăsta?

Toată noaptea se frământase apoi de unde până unde i se năzărise să-i vorbească aşa. Căci nu el o îndemnase să-şi părăsească

logodnicul şi nici nu-i promisese marea cu sarea.

Nu mai era sigură de nimic. Nu putea invoca în apărarea ei nici măcar teama că-şi pierde libertatea. Se prinsese singură în laţ şi acum nu mai ştia cum să iasă de acolo? Era prea devreme pentru a da o sentinţă.

Uneori se liniştea singură: treaba aceasta se rezolvă cu calm. Să

încerce să-l iubească mai puţin, asta era singura ieşire.

Trei zile după aceea, acceptându-şi înfrângerea, îl sunase cu o voce pierdută. El îi răspunsese la fel de rece, dar mult mai calm. Nici unul, nici altul nu amintise de ceartă. Câteva săptămâni au continuat aşa, telefonându-şi rar, vorbind doar strictul necesar până

la întâlnirea următoare.

În trenul cu destinaţia Luxemburg, câmpiile Europei, albite de zăpadă, se potriveau de minune cu starea ei sufletească. Viitorul relaţiei cu Besfort i se părea incert. La telefon, nu o lăsase să

înţeleagă nimic. Cu logodnicul proceda cu totul în alt fel. Imediat după împăcare, îşi deşertau sufletul unul-altuia. Îşi povesteau necazurile, micile şiretlicuri de război, ca şi când acum, pe timp de pace, nu aveau să mai apeleze la ele.

De ce e atât de dificil cu tine, iubire? îşi spuse, înainte de a aţipi.

Cu cât trenul înainta mai mult spre nord, cu atât mai apăsătoare devenea neliniştea ei. Şi totuşi, un sentiment ascuns încerca să-i ţină

vie speranţa. Un sentiment ciudat, necunoscut. Gândul că este o femeie tânără, frumoasă, care străbate în goana trenului continentul zgribulit sub gerul iernii ca să ajungă în braţele iubitului, îi alunga mare parte din îndoieli.

— 50 —

În starea aceasta, pe jumătate absentă, ajunse la destinaţie.

El o aştepta în cameră. Se îmbrăţişară ca şi când între ei nu s-ar fi întâmplat nimic. O bucată de vreme s-a învârtit de colo-colo, aranjându-şi lucrurile şi vorbind puţin, în special despre camera de hotel. Apoi despre baie şi prosoapele albe, care, de fiecare dată, îi dădeau o senzaţie de bine în orice hotel.

Când a simţit că vorbele se împuţinează, a evitat să caute altele.

Se făcuse patru după-amiaza şi ziua de iarnă era pe sfârşite. Ea rosti cuvintele cunoscute: Să mă pregătesc? şi intră în baie.

Nu ştia cât trebuia să stea acolo. Uneori i se părea că stătuse prea mult, alteori că ar trebui să mai stea.

În final, se înfăşură în prosop şi ieşi.

El o aştepta.

Merse spre pat cu capul plecat, cu nişte paşi care parcă nu erau ai ei. Sentimentele amestecate din timpul călătoriei, ca şi gândul că, înainte de a fi amantă, este o soţie care merge să se culce cu soţul ei, nu-i mai ieşeau din cap.

Încercă, cine ştie de ce, să-şi înăbuşe gemetele şi chiar reuşi oarecum. Când terminară, îi şopti la ureche: A fost minunat. Şi lui i se păruse la fel. Cu toate acestea, rămaseră la fel de tăcuţi. Când starea aceasta persistă chiar şi la miezul nopţii, şi a doua zi dimineaţa, când ea se pregătea să plece, Rovena îşi pierdu orice speranţă. În tren, străbătând aceleaşi câmpii îngheţate, pe care masca sfâşiată a zăpezii nu reuşea să le acopere, ea îşi descoperi în suflet tristeţea din zilele trecute. Dar acum i se părea atât de fragilă, încât numai a tristeţe nu semăna.

Împreună cu sentimentul acela, gândul că Besfort Y. este la fel de periculos în orice moment nu-i dădea pace. Îi era greu cu el, dar imposibil de trăit în absenţa lui.

Reîntoarcerea la normalitate, care cu ex-logodnicul se făcea în câteva clipe, cu Besfort ţinuse câteva luni. Când şi când se întreba dacă nu cumva discuţia despre libertate nu-i transformase în nişte obsedaţi. După prăbuşirea comunismului, în Albania orice lucru era dus la extrem: banii, luxul, organizaţiile de lesbiene. Toţi se grăbeau să câştige timpul pierdut. O seară într-un bar, privirea languroasă a unei actriţe erau lucruri care tulburau pe oricine. Din felul în care Besfort o ascultase povestind i se păruse că, nedesluşit, descoperise ceva.

Nici atunci lucrurile nu erau ca mai-nainte, îşi spusese ea.

Prima ei trădare i se înfăţişă acum ca un ghem încâlcit, o

— 51 —

răzbunare fără urmă de regret. Sărutări în timpul dansului şi câteva cuvinte într-o germană stâlcită. Îmbrăţişările lui neruşinate şi, mai apoi, ale ei. Camera lui, trupurile goale, prezervativul şi cuvintele spuse cu acelaşi accent: Ich hatte noch nie schöneren Sex – N-am făcut niciodată sex atât de dulce.

Uite, asta ai vrut tu, şi-a spus ea.

Adevărul e că îi povestise tot ce se întâmplase în primăvara aceea confuză, la un an după Luxemburg. Mica petrecere la aniversarea ei din cămin şi îmbrăţişarea cu unul dintre colegii de stagiu. Iar după

sărutări, apropierea trupurilor, şoaptele lui „mergem la mine în cameră” şi cum îl urmase fără un cuvânt. Jumătate din colegii Rovenei se refugiaseră într-un bar de noapte, iar ea rămăsese uluită

aflând că între timp ei îi şi însăilaseră o minipoveste de dragoste.

Aflaseră, se pare, că frumoasa albaneză se culcase până la urmă cu colegul lor slovac, şi acum îi tratau într-un mod aparte, le făceau loc între ei şi-i considerau deja un cuplu. Iar ei i se părea distractiv că

toate acestea îi aminteau de povestea logodnei ei, fără s-o deranjeze absolut deloc. Cineva povestea cum că auzise la ştiri că în Albania au loc tulburări politice, dar ea nu putuse să confirme.

Toate celelalte, care s-au întâmplat mai pe urmă, tu le ştii la fel de bine ca şi mine, îi spusese Rovena. În realitate, ceea ce ştia Besfort nu era foarte exact. Inexactităţile începeau cu barul de noapte, când Rovena şi slovacul erau consideraţi un cuplu. Ei îi plăcuse chestia asta, şi încă foarte tare. Totul avea un gust special, căruia îi simţise multă vreme lipsa. Cineva spusese din nou că în Albania sunt tulburări politice. Dar ea nu ştia nimic despre asta.

La ora două noaptea, ieşind gălăgioşi din bar, se înţeleseseră să se întâlnească a doua zi în acelaşi local. Dimineaţa, la ora zece, zbârnâitul telefonului părea că încearcă să-i sfâşie nu numai somnul, ci şi tot ce era în jur. Era Besfort. O căutase de câteva ori în seara precedentă. Se afla la Viena, la o conferinţă ONU. În Albania, după

cum probabil ea auzise, situaţia era gravă. În seara aceea era liber.

Pentru prima oară ea ezitase. De ce nu mi-ai spus dinainte? Îi era greu să călătorească… seminarul… profesorul… Bine, cum vrei.

Răceala din vocea lui îi trezise în suflet neliniştea cunoscută. Dar ia spune-mi, nu poţi veni tu? Nu ştiu, venise răspunsul lui. Avea să

vadă ce şi cum şi s-o anunţe.

Dar apelul lui întârzia. Iar pe mobil nu răspundea. O pedepsea, probabil, pentru nehotărârea ei. Tiranule, îl apostrofase în sinea ei.

Apoi îşi spusese: Bine îţi face. Pentru o noapte la bar putea să piardă

— 52 —

totul. De parcă n-ar mai fi fost şi alte nopţi, printre zecile de nopţi plicticoase de aici, în care să bântuie prin baruri. Îl refuzase pentru câteva ceasuri de banalităţi şi hăhâieli stupide.