vorbească, să vorbească mult, cât mai mult, pentru a nu da timp însingurării să se instaleze între ei. Ştia acum că momentul despărţirii era cel fatal, cel în care avea să se hotărască de partea cui va rămâne suferinţa până la viitoarea întâlnire.
Dar toate acestea aparţineau trecutului. Şi totuşi, îşi trimiteau de departe tentaculele. Îi venea să le spună: Uite, mi-am amintit de voi, acum plecaţi!
La Graz ajunsese pe la sfârşitul iernii. Norii de februarie cerneau o ploaie duşmănoasă. Negurile pândeau din fiecare colţ, ca hienele.
Cartierul în care locuise Lasgush Poradeci era de negăsit. Ea crezuse că la Graz se va afla, dacă nu în poziţie de superioritate, măcar pe picior de egalitate cu Besfort Y. Fusese exact invers. Doar sânii îi deveniseră mai catifelaţi. În monotonia iernii, telefonul de la el îi păruse atunci singura salvare. Nu era departe. O aştepta sâmbătă la hotel. După ce va coborî din tren, va trebui să ia un taxi. Să nu-şi facă griji cu cheltuielile.
În cele două nopţi petrecute cu el nu încetase să spună: Ce fericită
sunt cu tine. Apoi, întoarcerea la Graz, în plictiseala iernii şi a căminului studenţesc.
O bucată de vreme a rămas nemişcată, cu duşul şiroindu-i deasupra capului. Apa se scurgea susurând încet, când fierbinte, când rece ca gheaţa. Era poate pentru prima oară când duşul, în loc s-o liniştească, o irita. Pentru o clipă crezu că ştie de ce: cabina de duş îi amintea de cea a telefonului.
Certurile lor aveau mereu legătură cu el. Scena cea mai dură
avusese loc astă-primăvară. Totul era schimbat la Graz. Pentru întâia oară simţea o nelinişte ciudată. Şi, împreună cu ea, o nervozitate dublată de curiozitate când se gândea la el. I se părea că Besfort o ţine încătuşată. Acesta a fost primul cuvânt pe care i l-a spus la telefon, după ceartă. Tu mă împiedici să trăiesc. Cum? întrebase el cu o voce ca de gheaţă. Eu te împiedic? Întocmai, răspunsese ea. Mi-ai spus că m-ai căutat aseară de două ori la telefon. Şi ce-i cu asta?
făcuse el. Ea îi simţi dispreţul din ton şi, în loc să se supere pe ea însăşi pentru gafa de adineauri, strigase la el: Da, mă ţii prizonieră.
Aha, făcuse el din nou. Ce înseamnă acest „aha”? Ai impresia că eu trebuie să aştept mereu ca domnia ta să aibă bunăvoinţa să mă
— 49 —
sune? Nu ştii ce vorbeşti, i-a replicat el. Supărarea o făcea să
tremure. Mă consideri sclava ta, cu care poţi face tot ce vrei. Nu ştii ce vorbeşti, repetase el. Cu fiecare cuvânt, vocea îi era şi mai distantă. Ea a simţit pericolul şi a intrat în panică. La un moment dat el i-a strigat în telefon: Destul!
Nu-şi închipuise că ar fi putut fi atât de nemilos cu ea. Îi vorbise extrem de cinic: Singură ţi-ai băgat capul în laţ şi acum mă faci pe mine vinovat de asta şi, ca şi când n-ar fi fost destul, îi închisese şi telefonul.
Cutremurată, aşteptase să sune din nou. Apoi, pierzându-şi speranţa, îl sunase ea. Dar telefonul lui era închis. Ce a fost asta? se întrebă. Apoi, după câteva clipe: Ce-a fost coşmarul ăsta?
Toată noaptea se frământase apoi de unde până unde i se năzărise să-i vorbească aşa. Căci nu el o îndemnase să-şi părăsească
logodnicul şi nici nu-i promisese marea cu sarea.
Nu mai era sigură de nimic. Nu putea invoca în apărarea ei nici măcar teama că-şi pierde libertatea. Se prinsese singură în laţ şi acum nu mai ştia cum să iasă de acolo? Era prea devreme pentru a da o sentinţă.
Uneori se liniştea singură: treaba aceasta se rezolvă cu calm. Să
încerce să-l iubească mai puţin, asta era singura ieşire.
Trei zile după aceea, acceptându-şi înfrângerea, îl sunase cu o voce pierdută. El îi răspunsese la fel de rece, dar mult mai calm. Nici unul, nici altul nu amintise de ceartă. Câteva săptămâni au continuat aşa, telefonându-şi rar, vorbind doar strictul necesar până
la întâlnirea următoare.
În trenul cu destinaţia Luxemburg, câmpiile Europei, albite de zăpadă, se potriveau de minune cu starea ei sufletească. Viitorul relaţiei cu Besfort i se părea incert. La telefon, nu o lăsase să
înţeleagă nimic. Cu logodnicul proceda cu totul în alt fel. Imediat după împăcare, îşi deşertau sufletul unul-altuia. Îşi povesteau necazurile, micile şiretlicuri de război, ca şi când acum, pe timp de pace, nu aveau să mai apeleze la ele.
De ce e atât de dificil cu tine, iubire? îşi spuse, înainte de a aţipi.
Cu cât trenul înainta mai mult spre nord, cu atât mai apăsătoare devenea neliniştea ei. Şi totuşi, un sentiment ascuns încerca să-i ţină
vie speranţa. Un sentiment ciudat, necunoscut. Gândul că este o femeie tânără, frumoasă, care străbate în goana trenului continentul zgribulit sub gerul iernii ca să ajungă în braţele iubitului, îi alunga mare parte din îndoieli.
— 50 —
În starea aceasta, pe jumătate absentă, ajunse la destinaţie.
El o aştepta în cameră. Se îmbrăţişară ca şi când între ei nu s-ar fi întâmplat nimic. O bucată de vreme s-a învârtit de colo-colo, aranjându-şi lucrurile şi vorbind puţin, în special despre camera de hotel. Apoi despre baie şi prosoapele albe, care, de fiecare dată, îi dădeau o senzaţie de bine în orice hotel.
Când a simţit că vorbele se împuţinează, a evitat să caute altele.
Se făcuse patru după-amiaza şi ziua de iarnă era pe sfârşite. Ea rosti cuvintele cunoscute: Să mă pregătesc? şi intră în baie.
Nu ştia cât trebuia să stea acolo. Uneori i se părea că stătuse prea mult, alteori că ar trebui să mai stea.
În final, se înfăşură în prosop şi ieşi.
El o aştepta.
Merse spre pat cu capul plecat, cu nişte paşi care parcă nu erau ai ei. Sentimentele amestecate din timpul călătoriei, ca şi gândul că, înainte de a fi amantă, este o soţie care merge să se culce cu soţul ei, nu-i mai ieşeau din cap.
Încercă, cine ştie de ce, să-şi înăbuşe gemetele şi chiar reuşi oarecum. Când terminară, îi şopti la ureche: A fost minunat. Şi lui i se păruse la fel. Cu toate acestea, rămaseră la fel de tăcuţi. Când starea aceasta persistă chiar şi la miezul nopţii, şi a doua zi dimineaţa, când ea se pregătea să plece, Rovena îşi pierdu orice speranţă. În tren, străbătând aceleaşi câmpii îngheţate, pe care masca sfâşiată a zăpezii nu reuşea să le acopere, ea îşi descoperi în suflet tristeţea din zilele trecute. Dar acum i se părea atât de fragilă, încât numai a tristeţe nu semăna.
Împreună cu sentimentul acela, gândul că Besfort Y. este la fel de periculos în orice moment nu-i dădea pace. Îi era greu cu el, dar imposibil de trăit în absenţa lui.
Reîntoarcerea la normalitate, care cu ex-logodnicul se făcea în câteva clipe, cu Besfort ţinuse câteva luni. Când şi când se întreba dacă nu cumva discuţia despre libertate nu-i transformase în nişte obsedaţi. După prăbuşirea comunismului, în Albania orice lucru era dus la extrem: banii, luxul, organizaţiile de lesbiene. Toţi se grăbeau să câştige timpul pierdut. O seară într-un bar, privirea languroasă a unei actriţe erau lucruri care tulburau pe oricine. Din felul în care Besfort o ascultase povestind i se păruse că, nedesluşit, descoperise ceva.
