stabilise în Belgia încă din 1990. Te disperă, adăugase mai apoi, te pune la pământ şi totuşi parcă nu poţi s-o laşi şi să pleci.

Căzuseră apoi de acord. Cu cât o respingeai mai mult, cu atât mai tare te lega. Este ca iubirea prostituatei, spusese celălalt.

Rovena plecase din nou la Graz. Reuşise să-şi prelungească stagiul pentru a treia oară. Pentru tine, îi spusese la telefon.

Privi cu coada ochiului spre masa vecină. Se părea că unul dintre străini este „bi”. Forma bărbiei îi dădea certitudinea că nu se mai culcase cu Rovena, în vreme ce cârlionţii roşcaţi de pe tâmple îl făceau să aibă îndoieli. Micuţa mea, îşi spuse. Cum se descurca ea cu toate astea.

Un val de melancolie îl străbătu în linişte. Trebuia să-i scrie, totuşi, scrisoarea pe care i-o promisese la ultima întâlnire.

O mişcare de la masa vecină şi nişte priviri curioase aruncate pe fereastră îl făcură să întoarcă şi el capul. Pe Bulevardul Mare, circulaţia maşinilor fusese oprită pe ambele sensuri. Cineva arăta cu mâna spre mulţimea de jos care umplea Piaţa Maica Tereza.

— Altă demonstraţie, îi spuse ospătarul, care venise să ia scrumiera. Sunt cei care cer restituirea proprietăţilor.

Pancartele albe erau agitate deasupra mulţimii, dar de acolo nu se vedea ce scrie pe ele.

În faţa clădirii Guvernului, un al doilea rând de scutieri cu căşti se alinia în fugă.

Besfort comandă încă o cafea.

Oricum, nu trebuie să mai întârzii cu scrisoarea aia, îşi spuse. O

scrisoare şi câteva telefoane mai atenuează din stres. Numele Lizei, pomenit atât de des la Viena, putea fi un motiv numai bun pentru a relua firul întrerupt al discuţiei.

— Nu sunt foştii proprietari, zise ospătarul, aşezându-i dinainte ceaşca cu cafea. Sunt ţăranii ceami3 supăraţi pe guvern.

— Pe care guvern? întrebă Besfort. Albanez sau grec?

Ospătarul ridică din umeri.

— Poate pe amândouă. De fiecare dată când este încheiat un acord cu grecii, ei ies în stradă.

Demonstranţii erau prea departe pentru a putea citi ce scria pe pancartele lor.

Liza e mai mult decât un pretext, îşi spuse el. Poate că e chiar 3 Populaţie albaneză din nordul Greciei, din zona numită Ceamăria (Çamëri).

— 64 —

cheia întregii probleme. Nu degeaba, la Viena, după ce aproape că o uitaseră, ea revenise în discuţia lor.

În urmă cu doi ani, după cearta aceea groaznică, descoperise dintr-odată plăcerea formidabilă a reînnodării relaţiei cu iubita regăsită. Un amestec de început şi sfârşit de iubire, din care se năştea un sentiment nou, încă neîncercat. Era ea şi totuşi alta. A ta, fără să-ţi aparţină. Străină, deşi îi cunoşti fiecare gest. Acolo, şi totuşi departe. De o fidelitate înşelătoare, lunecoasă, ca şi când ai fi avut în braţe însuşi curcubeul.

După ultima întâlnire, nu-i mai dădea pace un gând care avea legătură cu sentimentul acela. La fel ca motivul recunoaşterii, care, în facultate, în anii studenţiei, i se păruse a fi pur şi simplu folclor.

Acum se mira de misterul pe care-l ascundea. Mirele, care, în patul conjugal, îşi recunoaşte sora după un semn, în locul miresei. Sau invers, mireasa pe fratele ei. Tatăl, întors din exil, pe care fiul îl ia drept un concurent şi aşa mai departe, poveşti despre un incest considerat neîmplinit, dar care în realitate are toate şansele să fie dus până la capăt. Misterul acoperă încălcarea unor tabuuri, dorinţele tulburi ale aceluiaşi sânge, prezentate apoi, de ruşine şi groază, drept poveşti.

Tu nu mai eşti stăpânul meu. Tirania ta a luat sfârşit. Teroarea ta.

Destul.

Besfort întoarse capul spre fereastră, ca şi când vocea Rovenei la telefon, alterată de plâns, în urmă cu doi ani, ar fi venit acum de dincolo de geam.

Mulţimea demonstranţilor se apropiase de clădirea guvernului şi scandările se auzeau deja mai clar.

— Nu sunt nici foştii proprietari şi nici ceamii, zise ospătarul, care se apropiase şi el de fereastră.

Mare parte dintre pancarte erau roz.

— Mi se pare că sunt „minoritarii”, spuse cineva de la masa de alături. Aşa li se spune acum gay-lor şi lesbienelor.

La telefon, Rovena parcă nu era ea. Şocat, Besfort nu ştiuse ce să-i răspundă. La vorbele lui: Linişteşte-te acum şi ascultă-mă, ea izbucnise: Nu mă liniştesc şi nu vreau să te ascult Enervat, îi închisese telefonul. Dar ea îl sunase imediat după aceea. Nu închide, cum faci mereu. Acum nu mai eşti… Destul, se răstise el. Nu vezi că

eşti nebună? Aşa? icnise ea. Aşa îţi par? Acum ascultă tu, fii pregătit să auzi ceva tare de tot.

Tu nu mai eşti pentru mine ceea ce ai fost. Iubesc pe altcineva.

— 65 —

În liniştea care se lăsase între ei, el se aştepta la cuvintele acestea.

Dar de la capătul celălalt al firului se auzise altceva.

Mi-ai distrus sexualitatea.

Cum? se mirase el.

Gândul că femeia îşi ieşise din minţi îl domina. Acum, toate vorbele grele şi jignirile, ba chiar şi posibilele ei trădări îi păreau motivate. Încercă s-o ia cu binişorul, Rovena, iubito, linişteşte-te, e vina mea, pricepi, doar vina mea, mă auzi? Nu, nu te aud. Şi nici nu vreau să te mai ascult. Să nu crezi că eşti aşa grozav precum te pretinzi. Normal că nu sunt şi nici nu mă pretind. A, aşa? De ce, crezi contrariul? Ai impresia că sunt ca indienii din America, tatuaţi din cap până-n picioare ca să-i sperie pe adversari? Brusc înveselită, ea izbucnise în râs, iar lui i se păruse chiar că aude printre chicoteli cuvântul „dragule”, cum făcea de fiecare dată când o distra vreo poantă de-a lui. Dar momentul acela nu ţinuse mult. Glasul ei şi-a recăpătat duritatea de la început, iar el şi-a spus: Doamne, chiar e bolnavă.

A doua zi, la telefon, i s-a părut mai calmă, deşi părea obosită.

Fusese la medic… Delicat, încercase să afle ce s-a întâmplat. M-am certat cu iubitul meu, îi povestise ea medicului. Medicul îi dăduse calmante. Şi, fireşte, câteva sfaturi. Cel mai important: să rupă orice legătură cu sursa stresului. Mai precis cu el. Urmase o linişte adâncă. O să-mi pui acum vechea întrebare, dacă e cineva între noi?

îl chestionase ea. Nu, îi răspunsese el. Da, acum spui nu, dar eu ştiu că la asta te gândeşti. Pentru că tu tot n-ai înţeles că eu nu mai sunt sclava ta. El o lăsase se să descarce. Da, el o înrobise total, îi înăbuşise orice dorinţă de libertate, nu-i lăsase niciun dram de independenţă. Ca s-o ştie numai a lui, ca orice stăpân de sclavi. O

făcuse să ajungă la psihiatru. O schilodise, îi distrusese sexualitatea.

Ajunsă aici, el o întrerupsese ca să-i spună că fusese exact pe dos… că el, adică ei doi, împreună, şi ea o recunoscuse de atâtea ori, duseseră chestia asta la perfecţiune, o rafinaseră, dar ea strigase: Tocmai asta nu trebuia făcut! Îi violase sufletul. Psihicul… Asta ţi-a îndrugat medicul ăla neamţ? a întrerupt-o el din nou. Chiar asta, a fost răspunsul ei.

Îi trecuse fulgerător prin minte imaginea sânilor ei, şi tristeţea că

nu-i va mai vedea de acum încolo dădu vorbelor lui o linişte neaşteptată. Aşadar, o s-o lase să se calmeze, dar trebuie să ştie un singur lucru: că el nu este aşa cum crede ea. Fusese eliberatorul ei, dar în vremurile noastre se întâmplă adesea ca eliberatorul să fie

— 66 —

considerat un tiran. Iar tiranul, eliberator.

Acestea fuseseră, în mare, ultimele cuvinte. Telefonul ei, trei săptămâni mai târziu, părea că vine din neant. Avea vocea schimbată. Nici el, nici ea nu pomeniră nimic de ceartă. Îi spusese că

a fost la Londra, cu toţi cei de la curs. Că a început să facă înot la piscină. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar atunci când l-a întrebat: Când ne vedem?, s-a făcut linişte. Tu ce crezi? o întrebase el. Răspunsul ei fusese neaşteptat: Nu ştiu.