Da, sunt sigur… Preluarea puterii cu forţa… E o nenorocire, fără
îndoială…
Deşi era nervoasă, vorbele lui îi treziră curiozitatea. Nu înţelegea chiar totul… Singura soluţie este o intervenţie… Imediată… Poate fi luată drept o ocupaţie?… Cine s-o ia?… Aha… înainte da, acum în niciun caz…
Când se întoarse în pat, văzu că ea îl aştepta sprijinită în cot. De la Bruxelles? întrebă. Da, zise el. Apoi adăugă: în Albania statul s-a prăbuşit.
Bănuiam eu. O bucată de vreme nu li s-a mai auzit decât respiraţia. Ai vrea o intervenţie militară? El făcu semn că da. Cred că
nu greşesc. Înainte asta se numea trădare, zise ea. La şcoală numai despre asta se vorbea. Da, ştiu.
Ea îi mângâie părul. Linişteşte-te, iubitule. E trecut de două.
În barul de noapte, colegii îşi urau acum unul altuia noapte bună.
Şi-ar fi putut închipui orice, în afară de faptul că ea era acum în pat cu un bărbat care abia vorbise la telefon despre nişte evenimente care mâine vor umple paginile ziarelor.
Mâine, chiar şi ei i se va părea totul incredibil… E uşor să spui că
schimbase pizza aia sărăcăcioasă cu un meniu de lux. Adevărul era altul. El o transformase într-o femeie rasată, într-o femeie frumoasă, plină de mister, aşa cum visase să fie încă din adolescenţă.
O duioşie cum nu simţise de multe ori până atunci îi cuprinse sufletul. Îl îmbrăţişă tandru şi-i susură la ureche cuvinte de dragoste. Să nu se mai gândească la asta. Avusese o presimţire că
totul va merge bine. Şi că nimeni n-o va mai considera proprietatea sa. Dar nu putea fără el. Nu putea, pur şi simplu.
Imediat după ce s-au iubit, cu o claritate pe care ţi-o dă relaxarea trupului, simţi din nou, cu o acuitate rară, regretul că el nu este bărbatul ei. Odată cu apropierea somnului, sentimentul de cădere inevitabilă, fără întoarcere, i se mai atenuă, iar la gândul că, chiar dacă nu legal, el este totuşi bărbatul ei, i se păru plauzibil.
După micul dejun, îi spusese că va merge doar aşa, de ochii lumii,
— 54 —
la seminar şi că se va întoarce cât va putea de repede.
Întrebările celorlalţi, unde ai fost aseară, te-am căutat peste tot, te-am aşteptat, au fost mai agasante decât îşi imaginase. Să ne fi anunţat măcar, o certase slovacul. Nu am putut, a fost răspunsul ei.
A sosit cineva pe neaşteptate din Albania. Acolo situaţia e gravă de tot. Aha, făcuse celălalt, eşti îngrijorată pentru asta. Desigur. El ridicase din umeri: de când a plecat, nu-l mai interesa Slovacia. Nici numele nu voia să i-l mai audă.
Ea mai auzise cuvintele acestea. Mulţi albanezi le rosteau şi ei.
O oră mai târziu, când aproape că alerga spre hotel, vântul de primăvară parcă încerca s-o facă să lăcrimeze. Privirea celor două
recepţionere nu avea nimic neobişnuit. Una din ele îi întinsese un plic minuscul. Scumpa mea. Trebuie să plec urgent. Bănuieşti de ce.
Te sărut, B.
Lacrimile îi porniseră şuvoi.
Cu o mişcare bruscă, de parcă ar fi descoperit, în fine, butonul cu care putea întrerupe fluxul amintirilor, Rovena opri apa.
Dar liniştea era şi mai enervantă. Era convinsă că el nu se întorsese încă în cameră. Ca pentru a încerca să acopere golul acela, smulse föhnul din suport. După ce scăpase de plescăitul apei, acum, curentul de aer cald, care o lovea nebuneşte, se potrivea cel mai bine cu nervozitatea ei.
Nu te las până nu-mi spui ce nu mai este ca până acum, îşi zise supărată.
Erau de atâţia ani împreună, dar cuvintele acestea i le spusese pentru prima oară. Nici în zilele de coşmar de la Haga, dinaintea marelui proces. Şi nici în perioada cea mai cumplită, aceea a idilei ei cu Lulu.
În iarna aceea, privirea rece a psihiatrului o pândea când din dreapta, când din stânga oglinzii. Criza dumneavoastră, domnişoară, deşi e ceva rar, nu e o noutate. Sunteţi în pragul unei încercări, a unei schimbări. Şi, pentru că e prima experienţă de acest fel, o credeţi nedureroasă. Uitaţi că şi schimbarea locuinţei este traumatizantă pentru om, ca să nu mai vorbim despre ceea ce faceţi acum. Este similar cu a te muta pe o altă planetă.
După consultaţie, pe stradă, înainte de a ajunge acasă, îşi deşertase tot necazul la telefon. Deja m-am schimbat, înţelegi? Tu nu mai eşti ceea ce erai pentru mine. Nu mai eşti stăpânul meu, înţelegi? Nici chiar atât de puternic cum te credeam nu eşti.
Nimic nu era ca mai-nainte… Cuvintele lui Besfort, care o răniseră
— 55 —
atât de tare, nici măcar nu erau ale lui, ea i le spusese prima. Iar acum era, pare-se, rândul lui.
Aşadar răzbună-te, ce mai aştepţi? Zgomotul asurzitor n-o lăsa să
se concentreze. Şi totuşi îşi spuse că el nu era dintre cei care-ţi răspund cu aceeaşi monedă.
Numai să nu fi trecut şi el de cealaltă parte a baricadei, îşi zise. Se spune că în Consiliul Europei sunt o mulţime de gay.
Când închise föhnul realiză că liniştea aceea era de două ori mai apăsătoare ca după duş.
Numai… să nu fi trecut şi el… de cealaltă parte… a…
Ultimele cuvinte se prelingeau lin, asemenea picăturilor de apă de pe frunzele ude.
În liniştea aceea se surprinse din nou lipsită de apărare. Dar privirea i se îndreptă spre obiectele de toaletă de sub oglinda din baie. Primul lucru care-i căzu în mână fu rujul. Îl apropie de buze, dar mişcarea bruscă o făcu să se mânjească pe obraz. Enervată de rateul acela, în loc să fie mai atentă, ajunse să se mâzgălească şi mai tare.
