Da, uite unde duce discuţia aia.
Îi vorbea pe un ton blând, aşa cum i se adresase înaintea primului lor sărut. Ea trebuie să încerce să înţeleagă. Vremea dragostei lor, chiar dacă nu acum, se apropia totuşi de sfârşit. Majoritatea neînţelegerilor, chiar a dramelor prin care trec oamenii se produc pentru că ei refuză să înţeleagă acest adevăr. Ei înţeleg perfect diferenţa dintre zi şi noapte, dintre vară şi iarnă, dar nu şi faptul că
iubirea nu e veşnică. Şi astfel merg orbeşte înainte.
Vrei să ne despărţim? De ce nu vorbeşti deschis?
Ea vorbea, după părerea lui, în limitele unei gândiri banale. Altfel spus, vulgare. Toate raţionamentele comune ale omenirii, care, din nefericire, erau dominante şi tindeau să devină lege, au o origine meschină. El voia să se desprindă de ele, să deschidă o breşă, să
găsească altă rezolvare.
— 60 —
Rovena renunţase să încerce să-l mai înţeleagă. Poate că aşa se descarcă mai uşor, îşi spuse ea. După el, ei doi se aflau în momentul acesta undeva la jumătatea drumului, într-un timp intermediar. Mai târziu, ultimele sclipiri ale iubirii, la fel ca razele lunii, aveau să se stingă. Atunci începe perioada cu minus. Cu alte legi, pe care oamenii refuză să le accepte. Intră în luptă cu ele, suferă, se îndârjesc unul împotriva celuilalt, până ce, într-o zi, constată cu groază că dragostea lor s-a transformat în praf şi pulbere.
Mai spune, îl îndemnă ea în gând. Nu te opri.
Era, desigur, târziu. Iar el tocmai asta încerca să evite. Să caute o altă zonă, în care mai era speranţă. Poate coborârea lui Orfeu în Infern în căutarea Euridicei trebuie altfel interpretată. Moartă e nu Euridice, ci dragostea. Şi Orfeu, în încercarea lui de a o regăsi undeva, cum se pare, făcuse o greşeală, se grăbise poate, şi o pierduse din nou.
Dar chiar tu mi-ai spus că dragostea are o problemă cu ea însăşi, gândi ea în replică. Aşa îi spusese, într-adevăr, cândva: sunt două
lucruri pe lume a căror existenţă este pusă la îndoială: dragostea şi Dumnezeu. Cel de-al treilea, moartea, omul nu-l poate vedea decât la ceilalţi.
Cu doi ani în urmă, în timpul aventurii cu Lulu, el îi spusese că-i iartă toate cuvintele grele, pentru că i se pare că e nebună. Ea avea să facă acelaşi lucru acum. El părea extenuat şi, fără îndoială, stătea rău cu nervii.
La hotel, după cină şi după întrebarea dacă exista vreun mesaj pentru el, îl privise cu multă suspiciune pe recepţioner.
De unde aştepţi mesaje? îl întrebă ea.
El zâmbi. Aştept o convocare. O citaţie la un proces.
A, aşa? făcu ea şi încercă să-şi păstreze acelaşi aer jucăuş.
Nu glumesc. Aştept într-adevăr o citaţie la un proces. Poate la ultimul proces…
În oglinda liftului nu reuşi să-i întâlnească privirea.
O să mă găsească până la urmă, zise în şoaptă.
Eşti obosit, Besfort, zise ea, apropiindu-şi fruntea de umărul lui.
Ai nevoie de odihnă, iubitule.
În pat, s-a străduit să fie cât mai tandră. I-a şoptit vorbe de iubire, cu două înţelesuri, aşa cum îi plăcea să audă înainte de a face dragoste, apoi, după ce el s-a tras deoparte, l-a întrebat cu vocea gâtuită de emoţie: Cu fosta soţie… cum a fost?
El i-a răspuns cu un geamăt uşor.
— 61 —
Sublim, îşi zise în sinea ei Rovena.
Tot mai des în ultima vreme el se gândea la ardoarea neobişnuită
pe care o aveau întâlnirile lor după aventura ei cu Liza. Ştia că se întâmplase ceva, dar nimic în plus. Mai ales că la mijloc era o femeie.
În lumina palidă a veiozei, chipul ei îi părea când şi când străin şi impenetrabil, la fel ca atunci. Speranţa de a trăi încă o dată
sentimentul acela i se părea la fel de îndepărtată ca repetarea unui vis frumos, cum nu-i e dat omului decât o singură dată în viaţă, vis în care îţi apar şi-ţi dispar fulgerător din faţa ochilor imagini minunate.
După cum se pare, Liza făcea parte din zona aceea intermediară, atât de necesară pentru a crea senzaţia de stabilitate.
Cum de ţi-ai amintit-o? se miră Rovena, când el o întrebă ceva despre ea.
El încercă să râdă, apoi spuse: „Aşa, întâmplător”, dar ea rămase serioasă. Tu încerci să-mi ascunzi ceva, îi spuse cu o voce obosită.
Nu ţi se pare că exagerezi?
Se poate. Totuşi, nu mă simt vinovat.
Îi spusese că nu se simte vinovat pentru că ştia că, oricât de secretos este sau se crede un bărbat, el rămâne un amator în comparaţie cu o femeie.
Voi, adică tu, vrei, nu vrei, eşti mama secretelor, îi şopti, mângâindu-i locul întunecat dintre coapse. Nimeni, nici ea însăşi, nu ştia ce enigmă se ascunde în cotlonul acela tainic. Doar dacă nu înţelesese ceva din privirea pătrunzătoare a ţigăncii.
În vreme ce el vorbea, ea îşi aminti brusc de WC-ul fetelor de la şcoală şi de mâzgăleala de pe perete: „Rovena, mor după sexul tău”.
Complet bulversată, intrase în clasă, încercând să descopere care dintre fete scrisese. Rând pe rând le trecuse pe toate în revistă. Şi de fiecare dată îi revenea aceeaşi întrebare: Oare cum îi văzuse cealaltă
sexul? Căci nimeni nu i-l văzuse, cu excepţia maică-sii, darămite să
