Aici, de regulă, povestirea mea se întrerupea, pentru că după asta, adică după ce făceam dragoste, tu deveneai distant, aşa că niciodată

n-am ajuns să-ţi explic că, mai degrabă decât din dorinţa aceea veche de elevă, am mers cu Liza ca să mă eliberez cât de puţin din robia ta.

Se pare că subconştientul meu a ales în mod voit o femeie, şi nu un bărbat. Am făcut-o mai mult pentru mine, căci mi-a fost mai uşor aşa. Şi asta pentru că între voi, între tine şi ea, să nu se poată face vreo comparaţie. Dar şi la tine m-am gândit când am făcut-o. Ca să

nu-ţi aduc un rival. Iar tu, ca împins de diavol, tocmai în timp ce eu aveam nevoie de puţină linişte, de un dram de singurătate, mă

înnebuneai cu telefoanele. Deşi nu-ţi stătea în obicei, mă sunai zilnic.

Era în primele mele săptămâni cu Liza şi prima ceartă cu ea am avut-o din cauza ta. Era geloasă pe tine, ore întregi mă bătea la cap cu teoria ei că tu erai nu numai o piedică în viaţa mea, dar îmi deviaseşi adevărata natură sexuală. O contraziceam cât puteam, îi spuneam că

tu m-ai făcut de două ori, de trei ori mai femeie. Ea râdea ironic de ceea ce numea când naivitatea mea, când nepricepere în cunoaşterea oamenilor. Printre mângâieri, îmi şoptea la ureche că fac parte din categoria aceea rară de femei pe care natura le înzestrase cu darul atingerii satisfacţiei supreme, ceea ce nu le e dat decât zeilor, dar

— 73 —

asta cu o singură condiţie: să-mi rup lanţurile ce mă ţineau încătuşată, adică să mă lepăd de tine. Chiar tu, în timpul ăsta, în loc să mă ajuţi să rezist, făceai contrariul. Cu cât erai mai nervos la telefon, cu atât mai dulci erau şoaptele ei, şi asta până în ziua în care s-a produs inevitabilul, singurul lucru pe care nu ţi l-am povestit niciodată şi nici nu sunt sigură că ţi-l voi povesti: propunerea ei de căsătorie.

Asta s-a întâmplat după o ceartă banală într-un local pentru femei, o poveste de gelozie, provocată de mine iniţial – am crezut că

ea îi face ochi dulci alteia – şi continuată de ea, văzând că n-o mai bag în seamă. Nervoase, ne-am încheiat seara acasă la ea, apoi în pat, unde ea a folosit toate tertipurile sexuale pentru a mă recuceri.

Suntem născute una pentru alta, îmi susura la ureche, eu pianista, tu pianul meu care se supune atingerilor mele, şi aşa va fi mereu, din ce în ce mai minunat, vom atinge fericirea supremă despre care vorbim mereu, dar de care puţini, doar cei aleşi, au parte. Meşteră la vorbe cum era, a pomenit cuvântul „căsătorie”, mai exact mi l-a şoptit, în momentul suprem, aşa cum fac sadomasochiştii, pentru a-i da mai multă forţă de convingere.

După-amiază târziu, extenuată, într-o stare de confuzie totală, mă

întorceam acasă. Mă apropiasem, într-adevăr, de starea de graţie, de visul tulbure din adolescenţă, dar de data asta într-un alt fel, decisiv şi concret: căsătoria cu o femeie.

Simţeam cum mi se amestecă în suflet tristeţea şi resentimentele faţă de tine şi tot aşa, tulbure, tandru şi pătimaş te uram pentru că

nu mi-ai făcut niciodată această propunere.

Iar vălul de mireasă, şi nuntaşii, şi toate celelalte mi se învălmăşeau dureros în închipuire, ca venite dintr-o altă lume, şi-mi spuneam că aşa şi e, aveam să mă căsătoresc pe o altă planetă.

Trebuia să mergem împreună în Grecia, unde există o insulă, şi acolo o bisericuţă în care, în semiclandestinitate, femeile se pot căsători între ele. Cât de curând, situaţia avea să se schimbe, Consiliul Europei pregătea legi mai permisive, iar noi nu mai aveam de ce ne feri pe stradă, la cafenea, la concert, unde am fi putut să ne privim ochi în ochi, una pe scenă şi alta în sală.

În vreme ce-mi spuneam toate acestea, regretul că suntem despărţiţi nu-mi dădea pace. Mă consolam singură că mă sacrific pentru tine. La fel ca fetele care se mărită într-un alt oraş pentru a nu-şi ofensa un fost iubit, aşa şi eu mă căsătoream într-o altă lume, în cea a femeilor. În felul ăsta îmi plăcea să gândesc despre ceea ce

— 74 —

făceam, despre retragerea mea într-un alt univers pentru a nu te răni. Pentru a nu înjosi cealaltă cunună. Cununa pe care tu nu mi-ai pus-o niciodată pe cap.

Pe care o aşteptasem atât de mult în timpul întâlnirii din iarna de neuitat de la Viena. Toate luminile, reclamele, denumirile străzilor o afişau, o strigau tânguitor, îi băteau clopotele. Numai tu erai surd.

Eram încă pe drum, confuză, tristă pentru că nu aveam să te mai văd, temătoare de ceea ce urma, urându-te, într-o ciudată goliciune sufletească, iar la capătul călătoriei se afla bisericuţa aceea enigmatică, când a venit telefonul tău.

La început, apelul acela mi s-a părut străin, de dincolo de timp. Şi vocea ta, la fel. Şi, fireşte, răspunsul meu a fost la fel de rece. Ceea ce te-a făcut să mă întrebi: De ce-mi vorbeşti aşa? După care, totul a luat-o la vale. Răceala din glasul tău era doar jumătatea răului.

Brusc, tonul tău mi s-a părut ironic. Îţi râdeai de toate: de starea mea sufletească, de vălul de mireasă, de bisericuţa suprarealistă.

Nemilos, batjocoritor ca în momentele tale cele mai rele, ai aruncat totul în aer ca pe o grămadă de cârpe inutile. Fireşte că perdantul am fost eu. Iar cuvintele legate de sexualitatea mea, care te-au ofensat atât de mult, în clipele acelea de furie ţi le-am spus. Nu-ţi ascund, erau vorbele Lizei, care credea cu înverşunare că, atunci când de pe trupul meu pângărit de brutalitatea bărbaţilor vor dispărea toate urmele violenţei, abia atunci voi fi pregătită pentru faza superioară a iubirii.

Şi, ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, două ore mai târziu, când eram mai îndurerată după cearta cu tine, m-a sunat şi Liza. Mai tandră ca niciodată, aşteptând aceeaşi tandreţe din partea mea, ea s-a mirat la început, apoi s-a simţit jignită de confuzia mea. Ah, adică

tu te îndoieşti, sau chiar te-ai răzgândit? Eu nu mă puteam concentra deloc. Iar ea se enerva tot mai tare. Îi produsesem o mare deziluzie. Crezuse că m-a făcut fericită cu propunerea aceea, în premieră şi pentru ea, iar eu făceam nazuri. O rugam: Stai, lasă-mă

să-ţi explic, dar ea spumega în continuare. După ce m-a acuzat de trădare, iar eu i-am reproşat că nu ştie ce vorbeşte, ea s-a năpustit asupra ta. Du-te, du-te cu teroristul ăla, mi-a zis. Cu aţâţătorul ăla de conflicte internaţionale, care va sfârşi la Tribunalul de la Haga.

Vedea-te-aş şi pe tine acolo!

Ca prin minune, furia ei m-a liniştit. Mai ales ultimele ei cuvinte.

Fusese pacifistă, se opusese bombardării Serbiei şi, aflând de la mine cu ce te ocupi, ura împotriva ta a îndârjit-o şi mai mult să-i apere pe

— 75 —

sârbi.

Miezul nopţii m-a găsit din nou confuză, zbătându-mă între dorinţa de a-ţi telefona când ţie, când ei, sau de a da cu telefonul de pământ. Ruptă de oboseală, cu pulsul accelerat, am aşteptat cu sufletul la gură dimineaţa ca să ajung la medic.

Este adevărat că i-am spus: M-am certat cu iubitul. Mai apoi, ca un adevărat vrăjitor ce eşti, m-ai întrebat dacă am spus „iubit” sau

„iubită”. Pentru că în germană, Geliebter şi Geliebte sună

asemănător. Cu asta, ca de fiecare dată, întrebarea ta m-a bulversat din nou. Ţi-am repetat că i-am spus „m-am certat cu iubitul”. Eram şi nu eram sinceră. Am spus aşa, la genul masculin, dar, în realitate, cuvântul vi se adresa amândurora. Mai mult decât o „iubită”, Liza putea fi şi un „iubit”.

Când m-ai sunat în ziua aceea, auzind cuvântul „medic”, te-ai schimbat complet. Ai devenit mai blând şi-ţi cereai tot timpul scuze.

Am înţeles că situaţia mea era de compătimit. Printre lacrimi, ţi-am făcut o ultimă destăinuire. Şi am înţeles că pierdusem partida.

Învinuirile pe care ţi le-am adus, făcându-te tiran, egoist, om fără

inimă, împreună cu cele ale Lizei, cădeau ca fulgii de zăpadă pe o platoşă medievală. Nu numai că nu te-au impresionat deloc, dar nici măcar nu te-au enervat.

Singurătatea care a urmat a fost înfricoşătoare. Medicul îmi spusese că trebuie să mă distanţez de sursa răului. S-o rup cu ea.

Culmea e că făceam legătura numai cu persoana ta. Căci dacă Liza era tristeţea mea, tu erai teroarea.

Mă expediaseşi brusc într-o pustietate. Mai amarnic decât vuietul confruntării mă teroriza liniştea ei. Era o lume ceţoasă, în care adevărul şi neadevărul se amestecau dureros. Iertarea ta era bazată

pe ignoranţă. La fel ca şi trădarea mea, adevărată şi neadevărată. Şi tot aşa, căsătoria cu Liza şi toate celelalte.

Acum îmi spui că între noi nimic nu mai e ca-nainte. Chiar în momentul în care eu îmi spuneam: Slavă Domnului că, după atâtea furtuni, ne-am găsit în sfârşit liniştea, tu ai rostit cuvintele acelea.

Împreună cu o întrebare groaznică: Vrei să fii fosta mea soţie? Şi multe alte cuvinte la fel de ciudate.

Nu mi-ai spus aşa ceva în ziua primei întâlniri de după catastrofă, când eu, încă bezmetică, ieşită parcă dintr-un coşmar, am petrecut din nou cu tine clipe de iubire. De paisprezece ani de când cunosc această minune, aceea a fost, fără doar şi poate, noaptea celei mai depline fericiri. Tu mi-ai spus atunci că parcă aş fi venit din stele. Ai

— 76 —