— 83 —

unde se afla. Uite cum, sub zăpadă, Europa este mai unită decât în proiectul pe care marii ei oameni politici şi-l imaginaseră.

Zgomotul roţilor era monoton. Jocul cu Rovena, un joc banal, repetat de miliarde de ori, continuase mai mult decât îşi propusese.

Ea devenise brusc dificilă. Iar opoziţia ei, ceea ce ar fi trebuit, de fapt, să-i crească valoarea, la el avusese un efect contrar. Era un stil mediocru, care n-avea nimic de-a face cu „ele”. Besfort era convins că

femeile superioare nu folosesc asemenea manevre, pentru că n-au nevoie de ele. Rovena îşi pierdea aceste calităţi. Acesta a fost, pare-se, principalul motiv pentru care invitaţia de a se întâlni fusese făcută cu indiferenţă, dacă nu chiar fără nicio tragere de inimă.

La hotel, când i-a văzut sânii de fetiţă, deziluzia i-a lăsat locul unei mari uşurări. I s-a părut că astfel zeii îi oferiseră protecţia lor. Albă, zveltă, lipsită de apărare, nu numai că nu-i evoca o prezenţă feminină

periculoasă, dar semăna mai mult cu o mică martiră.

Dar această impresie a dispărut rapid. Câteva săptămâni mai târziu, împreună cu sânii revigoraţi brusc, ea recâştigase totul: linia invizibilă de demarcaţie, praful de stele din ochi, misterul. Privirea ei căuta cu nerăbdare scânteia din ochii lui, dar aceasta era absentă.

Rostise în cele din urmă cuvântul „dumnezeiesc”, dar ştia că ceea ce spunea acum despre sânii ei înfloriţi nu se potrivea deloc cu ceea ce gândise înainte.

Era ceva pe invers în toată povestea asta.

Şi, ca şi când asta n-ar fi fost destul, Rovena îi şoptea la ureche că

sânii aceia erau opera lui. El îşi ascundea cu greu neliniştea.

Cuvintele „m-ai lăsat gravidă” ar fi sunat de o mie de ori mai natural.

Căci această relaţie ciudată, în care totul părea pe dos, nu-i trezea decât groază.

Acum, cel lipsit de apărare era el, la fel ca în după-amiaza aceea de demult. Şi, la fel ca atunci, pe canapea, când ea i se păruse o păsăruică ameninţată, auzise o voce din interior: Această relaţie nu e de dorit.

Printre cel două-trei vise avute, era unul pe care nu dorea să şi-l amintească. Era de nesuportat privirea ei, care încerca să-i abată

atenţia de la semnul ce cobora de pe gât pe pieptul alb, o zgârietură, pesemne, care semăna când cu o cruce, când cu linia subţire a unei vânătăi.

În vacarmul trenurilor cu care străbătea Europa de la un capăt la altul, îşi imaginase, de zeci de ori, că se desparte de ea. Data viitoare, îşi spunea. Data viitoare va fi şi ultima întâlnire. Dar Balcanii erau în

— 84 —

flăcări şi atunci totul se amâna de la sine.

Te-ai gândit la despărţire chiar atunci? Chiar înainte de a-mi spune că nimic nu mai e ca înainte? Răspunde-mi, te rog. În vreme ce eu, din hotel în hotel, îmi spuneam că suntem fericiţi, tu nu te pregăteai decât pentru asta?

Răspunsurile erau dificile, uneori imposibile.

Cine putea şti, prin ninsoarea asta, pentru ce se pregătea? Porneai într-o direcţie şi, deşi ştiai că nu este cea bună, te prefăceai că totul e OK.

Se convinsese singur, apoi o convinsese şi pe Rovena, că

merseseră la Lorelei ca să-şi revigoreze sentimentele, dar în sinea lui ştia că scopul fusese altul. Acolo voise să-şi clarifice îndoielile geloziei, durerea dinaintea despărţirii, suspiciunea trădării. Ca un boxer care se antrenează pentru a încasa loviturile fără prea multă

suferinţă, el era pregătit s-o vadă mângâiată de altul chiar sub ochii lui.

La fel ca toate micile sălbăticiuni lipsite de apărare, la ceasul acela fatal şi ea avea să devină vulnerabilă.

Ştia că alianţa lui cu şleahta răului, în care se aflau josnicia, interesul, prefăcătoria şi cuţitul înfipt pe la spate nu era de dorit şi că, într-o zi, cortegiul acela avea să-i devină duşman. Dar nu-i păsa.

Din mulţimea de rele, cel mai favorabil lui, dar şi cel mai cumplit pentru Rovena, era să o transforme într-o call girl. Era singura posibilitate de a-i smulge coroana de pe cap. Altfel, cu diadema aceea şi cu prezenţa ei naturală, aşa cum o cunoscuse în urmă cu o sută

de ani, pe canapea, într-o după-amiază la Tirana, Rovena nu mai era de acceptat. Căci anii, în loc să-i estompeze chipul, i-l făcuseră şi mai expresiv.

Această nouă mască, cu toate zorzoanele ei, era ultima lui speranţă, după care nu-i mai rămânea decât… decât… Ce rămânea după masca aceea plină de înflorituri? Poate o paloare, un văl de abur peste sticla oglinzii, pe care l-ai fi putut confunda cu o dispariţie, cu o fugă, ajungând apoi la ideea cumplită a ceva… Ceva ce seamănă cu moartea. Era uimit şi el de apariţia bruscă a gândului acesta. Apăruse în creierul lui dintr-odată, în linişte, ca pe un teren gol. Şi stătea acolo înţepenit, materie inertă, fără formă, într-un timp incert. Ba chiar, mai lesne decât uciderea în sine era uşurinţa de a o pune în fapt. O crimă nu era ceva greu de înfăptuit în Europa, dar în Albania, în anii aceia, era şi mai uşor. Moteluri mici, departe de lume, unde pentru două mii de euro să dispară orice urmă, se găseau

— 85 —

peste tot.

Besfort Y. clătină din cap, cum făcea ori de câte ori voia să scape de un gând nesuferit.

Nu-i nimic real, îşi spuse. Gândurile sunt ca secvenţele visului, care, aşa cum vin, nemotivate şi fără nicio logică, tot aşa se şi duc.

Şi-o imagină pe Rovena dormind cu genunchii strânşi pe canapea, pe una de tren sau pe cea din după-amiaza aceea de demult, şi i se făcu dor de ea.

Înainte de a auzi ceva, Besfort simţi damful de băutură. Tabelele astea cu distanţele şi localităţile sunt greşite, nu e nevoie să ştii vreo limbă străină pentru a pricepe asta.

Besfort Y. se întoarse spre ieşire.

Se simţea ostenit, iar zgomotul roţilor îi sporea neliniştea.

Întrebarea Rovenei, însoţită de ţăcănitul roţilor, se repeta fără milă: de ce o făcea, ce voia, de ce. Căuta, fără îndoială, imposibilul. La fel ca şi celălalt… dictatorul… dragostea trădătorilor…

Monstrule, ne-ai contaminat pe toţi, îşi zise.

8 – Săptămâna a douăsprezecea. Zona cealaltă. Trei capitole din Don Quijote

Chiar el o numise primul aşa, „zona cealaltă”. Apoi amândoi, absolut natural, ca şi când ar fi vorbit despre zona euro sau despre spaţiul Schengen.

Îi trimisese biletul de avion să vină în Albania. Împreună cu un scurt mesaj: Cu ocazia asta îţi vezi şi familia. Cred că-ţi convine.

Sunt foarte curios. B.

O bucată de vreme ea şi-a fixat privirea pe cuvântul „curios”. Era ceva ciudat. „Sunt foarte curios” părea să spună altceva: Mi-e tare dor.

Îi răspunsese în acelaşi stil: Mulţumesc pentru bilet. Şi eu sunt la fel de curioasă. R.

Fie ce-o fi, îşi spusese în sinea ei. Numai să-l întâlnească.

Era normal să fie amândoi curioşi. Se aflau pentru prima oară în dimensiunea cealaltă. Acolo unde totul era diferit, începând chiar cu limba.

Într-una din rarele discuţii telefonice de dinaintea întâlnirii, ea îşi exprimase mirarea cu următoarele cuvinte: Ce ciudat că asta se întâmplă la Tirana.