Toată săptămâna fusese îngrijorată din cauza lui. Crezuse că
telefoanele mai dese aveau s-o mai liniştească. Apoi i se păruse că, dimpotrivă, ele o stresau şi mai mult. Încercase să le mai rărească, dar aşa era şi mai greu de suportat.
N-ar fi trebuit să vorbim atât de mult despre Liza, îşi spuse. De aproape doi ani nu pomenise mai deloc de ea şi, deodată, ca un spirit malefic, în seara petrecută cu el la Viena, ea îşi făcuse din nou apariţia.
Uneori am impresia că intenţionat nu ai dorit niciodată să auzi povestea întreagă a aventurii mele cu ea. Ca să mă torturezi cu
— 72 —
întrebări stupide, cu suspiciuni pe care altfel nu le scoţi la iveală.
Câte scrisori despre asta nu am scris şi am rupt… Câte monologuri nu m-au epuizat în singurătate. Şi când am fost împreună, iar eu am vrut să-ţi povestesc, am simţit nerăbdarea ta să
ajung la punctul culminant, singura parte care te interesa. Te prefăceai că mă urmăreşti cu atenţie, dar nu era aşa. Un văl de indiferenţă îţi acoperea mereu privirea. Din spatele lui, de la o oarecare distanţă, ascultai descrierea barului de noapte unde am cunoscut-o pe Liza, felul în care-şi ţinea paharul cu bere pe capacul pianului.
Vechea mea tulburare, privirea ei, privirea mea care-i răspundea, apoi sărutările din maşină, palma ei pe piciorul meu, scena din WC-ul şcolii, apoi mâna mea care a luat-o pe a ei şi a dus-o între coapse şi, îndată după geamătul ei, zgomotul metalic al fermoarului pentru ca ea să găsească ceea ce căuta…
Ca obsedat, îmi puneai aceleaşi întrebări, primele şi ultimele: Când ai deschis fermoarul ştiai că aşa se face? Apoi, fără a aştepta răspunsul meu: Continuă, povesteşte-mi, când te-a avut, nu ştiu dacă se foloseşte cuvântul acesta între voi, te-a avut în întregime, ca să spun aşa…
Aici, de regulă, povestirea mea se întrerupea, pentru că după asta, adică după ce făceam dragoste, tu deveneai distant, aşa că niciodată
n-am ajuns să-ţi explic că, mai degrabă decât din dorinţa aceea veche de elevă, am mers cu Liza ca să mă eliberez cât de puţin din robia ta.
Se pare că subconştientul meu a ales în mod voit o femeie, şi nu un bărbat. Am făcut-o mai mult pentru mine, căci mi-a fost mai uşor aşa. Şi asta pentru că între voi, între tine şi ea, să nu se poată face vreo comparaţie. Dar şi la tine m-am gândit când am făcut-o. Ca să
nu-ţi aduc un rival. Iar tu, ca împins de diavol, tocmai în timp ce eu aveam nevoie de puţină linişte, de un dram de singurătate, mă
înnebuneai cu telefoanele. Deşi nu-ţi stătea în obicei, mă sunai zilnic.
Era în primele mele săptămâni cu Liza şi prima ceartă cu ea am avut-o din cauza ta. Era geloasă pe tine, ore întregi mă bătea la cap cu teoria ei că tu erai nu numai o piedică în viaţa mea, dar îmi deviaseşi adevărata natură sexuală. O contraziceam cât puteam, îi spuneam că
tu m-ai făcut de două ori, de trei ori mai femeie. Ea râdea ironic de ceea ce numea când naivitatea mea, când nepricepere în cunoaşterea oamenilor. Printre mângâieri, îmi şoptea la ureche că fac parte din categoria aceea rară de femei pe care natura le înzestrase cu darul atingerii satisfacţiei supreme, ceea ce nu le e dat decât zeilor, dar
— 73 —
asta cu o singură condiţie: să-mi rup lanţurile ce mă ţineau încătuşată, adică să mă lepăd de tine. Chiar tu, în timpul ăsta, în loc să mă ajuţi să rezist, făceai contrariul. Cu cât erai mai nervos la telefon, cu atât mai dulci erau şoaptele ei, şi asta până în ziua în care s-a produs inevitabilul, singurul lucru pe care nu ţi l-am povestit niciodată şi nici nu sunt sigură că ţi-l voi povesti: propunerea ei de căsătorie.
Asta s-a întâmplat după o ceartă banală într-un local pentru femei, o poveste de gelozie, provocată de mine iniţial – am crezut că
ea îi face ochi dulci alteia – şi continuată de ea, văzând că n-o mai bag în seamă. Nervoase, ne-am încheiat seara acasă la ea, apoi în pat, unde ea a folosit toate tertipurile sexuale pentru a mă recuceri.
Suntem născute una pentru alta, îmi susura la ureche, eu pianista, tu pianul meu care se supune atingerilor mele, şi aşa va fi mereu, din ce în ce mai minunat, vom atinge fericirea supremă despre care vorbim mereu, dar de care puţini, doar cei aleşi, au parte. Meşteră la vorbe cum era, a pomenit cuvântul „căsătorie”, mai exact mi l-a şoptit, în momentul suprem, aşa cum fac sadomasochiştii, pentru a-i da mai multă forţă de convingere.
După-amiază târziu, extenuată, într-o stare de confuzie totală, mă
întorceam acasă. Mă apropiasem, într-adevăr, de starea de graţie, de visul tulbure din adolescenţă, dar de data asta într-un alt fel, decisiv şi concret: căsătoria cu o femeie.
Simţeam cum mi se amestecă în suflet tristeţea şi resentimentele faţă de tine şi tot aşa, tulbure, tandru şi pătimaş te uram pentru că
nu mi-ai făcut niciodată această propunere.
Iar vălul de mireasă, şi nuntaşii, şi toate celelalte mi se învălmăşeau dureros în închipuire, ca venite dintr-o altă lume, şi-mi spuneam că aşa şi e, aveam să mă căsătoresc pe o altă planetă.
Trebuia să mergem împreună în Grecia, unde există o insulă, şi acolo o bisericuţă în care, în semiclandestinitate, femeile se pot căsători între ele. Cât de curând, situaţia avea să se schimbe, Consiliul Europei pregătea legi mai permisive, iar noi nu mai aveam de ce ne feri pe stradă, la cafenea, la concert, unde am fi putut să ne privim ochi în ochi, una pe scenă şi alta în sală.
În vreme ce-mi spuneam toate acestea, regretul că suntem despărţiţi nu-mi dădea pace. Mă consolam singură că mă sacrific pentru tine. La fel ca fetele care se mărită într-un alt oraş pentru a nu-şi ofensa un fost iubit, aşa şi eu mă căsătoream într-o altă lume, în cea a femeilor. În felul ăsta îmi plăcea să gândesc despre ceea ce
— 74 —
făceam, despre retragerea mea într-un alt univers pentru a nu te răni. Pentru a nu înjosi cealaltă cunună. Cununa pe care tu nu mi-ai pus-o niciodată pe cap.
Pe care o aşteptasem atât de mult în timpul întâlnirii din iarna de neuitat de la Viena. Toate luminile, reclamele, denumirile străzilor o afişau, o strigau tânguitor, îi băteau clopotele. Numai tu erai surd.
Eram încă pe drum, confuză, tristă pentru că nu aveam să te mai văd, temătoare de ceea ce urma, urându-te, într-o ciudată goliciune sufletească, iar la capătul călătoriei se afla bisericuţa aceea enigmatică, când a venit telefonul tău.
La început, apelul acela mi s-a părut străin, de dincolo de timp. Şi vocea ta, la fel. Şi, fireşte, răspunsul meu a fost la fel de rece. Ceea ce te-a făcut să mă întrebi: De ce-mi vorbeşti aşa? După care, totul a luat-o la vale. Răceala din glasul tău era doar jumătatea răului.
Brusc, tonul tău mi s-a părut ironic. Îţi râdeai de toate: de starea mea sufletească, de vălul de mireasă, de bisericuţa suprarealistă.
Nemilos, batjocoritor ca în momentele tale cele mai rele, ai aruncat totul în aer ca pe o grămadă de cârpe inutile. Fireşte că perdantul am fost eu. Iar cuvintele legate de sexualitatea mea, care te-au ofensat atât de mult, în clipele acelea de furie ţi le-am spus. Nu-ţi ascund, erau vorbele Lizei, care credea cu înverşunare că, atunci când de pe trupul meu pângărit de brutalitatea bărbaţilor vor dispărea toate urmele violenţei, abia atunci voi fi pregătită pentru faza superioară a iubirii.
Şi, ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, două ore mai târziu, când eram mai îndurerată după cearta cu tine, m-a sunat şi Liza. Mai tandră ca niciodată, aşteptând aceeaşi tandreţe din partea mea, ea s-a mirat la început, apoi s-a simţit jignită de confuzia mea. Ah, adică
tu te îndoieşti, sau chiar te-ai răzgândit? Eu nu mă puteam concentra deloc. Iar ea se enerva tot mai tare. Îi produsesem o mare deziluzie. Crezuse că m-a făcut fericită cu propunerea aceea, în premieră şi pentru ea, iar eu făceam nazuri. O rugam: Stai, lasă-mă
să-ţi explic, dar ea spumega în continuare. După ce m-a acuzat de trădare, iar eu i-am reproşat că nu ştie ce vorbeşte, ea s-a năpustit asupra ta. Du-te, du-te cu teroristul ăla, mi-a zis. Cu aţâţătorul ăla de conflicte internaţionale, care va sfârşi la Tribunalul de la Haga.
Vedea-te-aş şi pe tine acolo!
