Ca prin minune, furia ei m-a liniştit. Mai ales ultimele ei cuvinte.
Fusese pacifistă, se opusese bombardării Serbiei şi, aflând de la mine cu ce te ocupi, ura împotriva ta a îndârjit-o şi mai mult să-i apere pe
— 75 —
sârbi.
Miezul nopţii m-a găsit din nou confuză, zbătându-mă între dorinţa de a-ţi telefona când ţie, când ei, sau de a da cu telefonul de pământ. Ruptă de oboseală, cu pulsul accelerat, am aşteptat cu sufletul la gură dimineaţa ca să ajung la medic.
Este adevărat că i-am spus: M-am certat cu iubitul. Mai apoi, ca un adevărat vrăjitor ce eşti, m-ai întrebat dacă am spus „iubit” sau
„iubită”. Pentru că în germană, Geliebter şi Geliebte sună
asemănător. Cu asta, ca de fiecare dată, întrebarea ta m-a bulversat din nou. Ţi-am repetat că i-am spus „m-am certat cu iubitul”. Eram şi nu eram sinceră. Am spus aşa, la genul masculin, dar, în realitate, cuvântul vi se adresa amândurora. Mai mult decât o „iubită”, Liza putea fi şi un „iubit”.
Când m-ai sunat în ziua aceea, auzind cuvântul „medic”, te-ai schimbat complet. Ai devenit mai blând şi-ţi cereai tot timpul scuze.
Am înţeles că situaţia mea era de compătimit. Printre lacrimi, ţi-am făcut o ultimă destăinuire. Şi am înţeles că pierdusem partida.
Învinuirile pe care ţi le-am adus, făcându-te tiran, egoist, om fără
inimă, împreună cu cele ale Lizei, cădeau ca fulgii de zăpadă pe o platoşă medievală. Nu numai că nu te-au impresionat deloc, dar nici măcar nu te-au enervat.
Singurătatea care a urmat a fost înfricoşătoare. Medicul îmi spusese că trebuie să mă distanţez de sursa răului. S-o rup cu ea.
Culmea e că făceam legătura numai cu persoana ta. Căci dacă Liza era tristeţea mea, tu erai teroarea.
Mă expediaseşi brusc într-o pustietate. Mai amarnic decât vuietul confruntării mă teroriza liniştea ei. Era o lume ceţoasă, în care adevărul şi neadevărul se amestecau dureros. Iertarea ta era bazată
pe ignoranţă. La fel ca şi trădarea mea, adevărată şi neadevărată. Şi tot aşa, căsătoria cu Liza şi toate celelalte.
Acum îmi spui că între noi nimic nu mai e ca-nainte. Chiar în momentul în care eu îmi spuneam: Slavă Domnului că, după atâtea furtuni, ne-am găsit în sfârşit liniştea, tu ai rostit cuvintele acelea.
Împreună cu o întrebare groaznică: Vrei să fii fosta mea soţie? Şi multe alte cuvinte la fel de ciudate.
Nu mi-ai spus aşa ceva în ziua primei întâlniri de după catastrofă, când eu, încă bezmetică, ieşită parcă dintr-un coşmar, am petrecut din nou cu tine clipe de iubire. De paisprezece ani de când cunosc această minune, aceea a fost, fără doar şi poate, noaptea celei mai depline fericiri. Tu mi-ai spus atunci că parcă aş fi venit din stele. Ai
— 76 —
mai spus chiar că tot aşa s-ar putea desfăşura întâlnirea a doi iubiţi după întoarcerea unuia din ei de pe o altă planetă.
Aşadar, nici atunci nu mi-ai spus că nimic nu mai e ca-nainte. Iar acum o spui, chiar mi-o repeţi de fiecare dată.
Presimt că ceva rău urmează să se întâmple. Aşa cum mi-e clar că
voi fi mereu în defensivă. Tu eşti cel care loveşte primul.
Loveşte. Fă ceea ce trebuie să faci. Dar nu mă lăsa singură. Nu e vorba de dragoste aici. E un simţământ dincolo de ea. Tu ai schimbat ceva în mine, ceva interzis de legile secrete ale naturii. Se spune că, prin lichide, între amanţi se produc schimburi contra naturii, un soi de incest invers, în care sângele nobil şi cel străin îşi schimbă în mod greşit locurile.
Dacă ar fi aşa, tu ar trebui să te supui altor legi. Tu ar trebui să fii fostul meu bărbat, iar eu fosta ta soţie. Dar dacă eu, din greşeală, am devenit între timp sora ta mai mică, tu n-ai să mă poţi abandona, ca pe-o rândunică oarbă, cu aripa ruptă, în lumea asta rea.
N-ar trebui să faci asta. Nu ai putea.
7 – Săptămâna a douăzeci şi una. Furtună de zăpadă
Prin ferestrele trenului, furtuna de zăpadă părea de două ori mai cumplită. Imaginându-şi trenul celălalt, acela cu care călătorea Rovena, Besfort Y. încercase, dar nu reuşise, să scape de starea aceea de moleşeală. Imaginea trenului îi dăduse doar o linişte aparentă, ca şi când ar fi fost sub influenta unui somnifer.
Ceea ce trebuise să se întâmple se întâmplase. Puţin după miezul nopţii, aplecat peste perna pe care părul ei era răspândit în dezordine, aproape speriat că o sufocase, îi şoptise la ureche: Rovena, eşti bine?
Ea nu-i răspunsese. El îi atinsese atunci obrajii, apoi îi susurase vorbe tandre, pe care ea le credea ultimele, iar el a înţeles asta când a simţit lacrimile care-i umezeau pomeţii. Din propriile lui şoapte, Besfort desluşise doar cuvântul „mâine”. Mâine aveau să plece cu două trenuri diferite, dar, pentru prima oară, aveau să fie eliberaţi de stresul despărţirii.
Aproape cinsprezece ore, cât stătuseră împreună la Luxemburg, nu vorbiseră decât despre asta. Ea îl ascultase cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Oboseala o făcea să-l contrazică din ce în ce mai rar. El repeta nu, de o mie de ori nu. Aveau să fie liberi, ca la începuturile
— 77 —
lumii. Liberi, adică şi mai nedespărţiţi. Liberi să se întâlnească, dacă
vor voi. Să se sature unul de altul. Să uite unul de celălalt. Să se regăsească. Vor trăi, ca nimeni alţii, renaşterea dorinţei. Ori de câte ori se vor vedea vor fi străini unul de celălalt, aproape necunoscuţi, ca două personaje din acelaşi vis. La fel ca atunci după povestea cu Liza, dar de o mie de ori mai enigmatici. Ea trebuia să aibă încredere şi să nu se lase manevrată de gânduri sumbre, cum se întâmplase în noaptea precedentă, când îi reproşase că o tratează aşa, ca pe o call girl, ca pe o curvă de lux, ca s-o umilească, să poată scăpa mai uşor de ea atunci când i s-o năzări. O, nu, se jura el, întotdeauna voise contrariul, să facă din ea o sfântă.
În vreme ce el vorbea, privirea ei se umezise din nou şi-l fixase stăruitor, ca şi când ar fi vrut să-i spună: Cum de te-ai îmbolnăvit aşa, sufletul meu?
Afară, după o relativă acalmie, furtuna de zăpadă se înteţi din nou.
Un călător abia intrat în compartiment, clătinându-se ca şi când ar fi fost băut, se uita fix la Besfort. Aşteptă cât aşteptă, apoi i se adresă.
Nu ştiu nemţeşte, îi răspunse Besfort.
Aha, făcu celălalt. Ia te uită. O bucată de vreme mormăi ceva, apoi vorbi limpede. Totuşi nu e nevoie să ştii nemţeşte ca să-ţi dai seama că Luxemburgul este o ţară de rahat. Care se dă drept un stătuleţ
