— 97 —

rândul să mintă sau să fie minţit. La început, Camilla, tânăra soţie, este minţită de propriul soţ, de Anselmo, care o pune la încercare.

Apoi, de către prietenul casei, de Lothario, care intră în acest joc. Mai pe urmă, pentru a doua oară, de acelaşi Lothario, devenit amantul ei, care nu-i spune cum a început toată povestea.

O altă victimă este Anselmo, nebunul gelos. Minţit de amândoi, de Camilla şi de Lothario, care devin amanţi pe la spatele lui.

Ticăloşia se extinde într-o asemenea măsură încât, atunci când Lothario acţionează onest, este considerat trădător, iar atunci când trădează este ridicat la rangul de sfânt. Acelaşi lucru şi cu Camilla.

Este bănuită de necredinţă atunci când e fidelă şi lăudată atunci când trădează.

Singurul în această poveste care înşală fără a fi înşelat pare a fi Lothario. Aşa crezi tu?

Rovena nu ştia ce să răspundă. Aşa pare, continuă atunci Besfort.

Dar s-ar putea să fie exact pe dos. Ca singura victimă a trădării să fie chiar el.

El continuă să explice cum, în nuvelă, partea cea mai misterioasă

este aceea în care, într-o dimineaţă, în zori, Lothario observă cum un necunoscut iese pe poarta casei lui Anselmo. Prima lui bănuială este cumplită: Camilla are un iubit. Şi l-a găsit singură? I l-a adus Anselmo, hotărât să repete proba? Culmea e că Cervantes ne dă doar prima variantă. Pe cea de-a doua, la fel de valabilă ca prima, nu o pomeneşte.

În faţa unui cititor atent se ridică un mare semn de întrebare: ce caută Lothario, în zori de zi, în faţa casei lui Anselmo? Ce pândeşte?

Ce bănuieli are?

Pornind de la aceasta, întreaga logică este întoarsă pe dos. Şi uite noua interpretare.

Anselmo şi Camilla, după logodnă sau căsătorie, descoperă

minunea sexului. Şi se înţeleg atât de bine, încât patul conjugal, bârfit că ar fi cuibul monotoniei şi plictiselii, se transformă într-un altar nesecat al pasiunii. Dorinţa, care devine din ce în ce mai rafinată, îi împinge spre o emancipare rapidă. Ei încearcă tot ceea ce au auzit ori şi-au imaginat despre sex. Poziţii neobişnuite, ciudăţenii, cuvinte neruşinate. Nu se reţin de la nimic. La seratele cu prietenii, la piaţă, la slujba de duminică, gândul le zboară numai la asta, la ceasul de seară când ea, cu lumânarea în mână, se apropie de patul în care el, mai nerăbdător decât un adolescent, o aşteaptă. În Spania măreaţă, plină de catedrale, de legi sacre, de spioni ai Inchiziţiei, ei

— 98 —

doi, departe de lume, trăiesc un sentiment cunoscut de puţini dintre semeni. Este ceea ce îi poartă noapte de noapte spre sfere necunoscute. Frontierele pudorii sunt depăşite una după alta, sunt eliminate barierele, tabuurile. Până ce, într-o zi, se trezesc dinaintea unei porţi de fier. „Ţi-ar plăcea să încerci cu un alt bărbat?” O lungă

tăcere. Apoi cuvintele: „De ce nu?” Şi după asta, întrebarea: „Dar ţie?” Şi din nou linişte. Iar după acest moment, răspunsul: „Ca să fiu sincer, da”.

Şi aşa, tremurând de teamă şi dorinţă, cei doi se îndreaptă spre marea încercare. Totul e şocant. Mai ales alegerea mirelui-victimă.

Prima propunere, Lothario, cade de la sine. Este prea apropiat. Ar fi un mare act de curaj. Caută alţii, dar nici aceştia nu corespund.

Unul pentru că are chelie, al doilea pentru alt defect, al treilea e slăbănog, ultimul pentru că nu pare prea viril. Camilla observă cu bucurie că soţul nu încearcă să-i strecoare în aşternut pe unul mai prejos ca el. Acest lucru facilitează întoarcerea la Lothario. Camilla nu ascunde faptul că el i se pare cel mai potrivit. Anselmo este şi el de acord. Pe scurt, Lothario este persoana potrivită. Cu alte cuvinte, el le aprinde imaginaţia.

Şi aşa se face că se întâmplă ceea ce se întâmplă. Cu singura diferenţă că Anselmo nu pleacă de acasă. Aprins de dorinţă, el urmăreşte îndeaproape pregătirile Camillei pentru a-l primi pe celălalt. Simte nerăbdarea ei, la fel de mare ca a lui. Apoi, din locul în care este ascuns, cu acordul Camillei, observă totul. Declaraţia de dragoste a lui Lothario, sfiala Camillei, apropierea, primele săruturi.

După care, dintr-un alt loc, îi vede pe cei doi apropiindu-se de pat, dezbrăcându-se, aude gemetele cunoscute ale Camillei, vede pulpele ei albe rămase desfăcute neglijent după iubire… Acum abia aşteaptă

să plece celălalt ca să facă şi el dragoste cu nevastă-sa.

Totul continuă aşa câteva săptămâni, chiar luni, până în ziua fatidică. Că a fost o asemenea zi nu încape îndoială. În care Lothario, acum pe post de urmăritor, vede cum cineva iese pe ascuns din casă.

Ceea ce pare incredibil este modul în care Cervantes povesteşte întâmplarea. Istoria cu amorul servitoarei ş.a.m.d. În realitate, cel care iese pe poartă nu este iubitul servitoarei, ci al Camillei.

Asta este explicaţia textului, după o interpretare veridică.

Dorinţa de a merge mai departe îi face pe Camilla şi Anselmo să se plictisească de Lothario. Şi ei caută, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, noi provocări. Astfel se petrece ceea ce dorea încă

de la început Anselmo: găsirea unui nou partener pentru Camilla.

— 99 —

Ceea ce s-a şi întâmplat.

Lothario a bănuit ceva, drept pentru care a început să aibă

îndoieli. Îndoieli care-l fac să stea la pândă nopţi întregi în faţa casei prietenului său. Până ce descoperă adevărul.

În punctul acesta cade cortina dramei. Şi, odată cu ea, se face întuneric. Are loc ceva cumplit, ceva care-i duce pe toţi trei la moarte, dar care, din motive necunoscute, rămâne o enigmă.

Obosit, Besfort tăcu câteva minute. Ca de fiecare dată când vorbea după un moment de tăcere, Rovena clipi puţin nedumerită.

O poveste ciudată, zise ea, fără să-l privească. Tu n-ai vrea să ştii ce s-a întâmplat acolo, la Lorelei? reluă imediat.

El îi răspunse cu întârziere.

N-am făcut nicio aluzie, crede-mă.

Te cred. Totuşi, aş vrea să-ţi povestesc.

Besfort simţi în inimă înţepătura cunoscută.

Ea începu să vorbească cu privirea fixată în plafon, ca şi când ar fi povestit cuiva necunoscut.

La Lorelei nu te-am înşelat, spuse cu glas potolit.

Nu puteau să se privească. Cu aceeaşi voce domoală, de povestitor neimplicat, Rovena istorisi ce se întâmplase acolo. La fel de indiferent o asculta şi el, în vreme ce-şi spunea că orice curiozitate îşi are limita ei, iar celei legate de Lorelei îi expirase termenul. Paşii ei către masa de masaj, maseurul, „corespunzător”, cum l-ar fi categorisit amândoi, ea şi Besfort… Camilla şi Anselmo atunci… diferenţa vagă dintre masaj şi mângâierile pătimaşe, gândurile, îndoielile, abandonul trupului şi, în final, cine ştie de ce, retragerea, ea i le povesti cu o claritate uluitoare.

Uite, asta a fost tot, zise. Îţi pare rău?

El nu-i răspunse imediat. Îşi potrivi glasul, tuşi.

Să-mi pară rău? De ce?

Liniştea deveni enervantă.

Pentru ceea ce s-a petrecut acolo… Deşi, în realitate, n-a fost nimic…

Şi? făcu el.