El îşi ţinea pleoapele strânse, ca şi când aşa, la adăpostul somnului, i-ar fi fost mai uşor să-i răspundă.
De ce o fac? se întrebă singur, urmărind cu privirea fulgii rari de zăpadă. Ar fi vrut şi el să ştie.
Apoi auzi din nou vocea cunoscută a beţivului. Nu e nevoie să ştii engleza, sir, ca să înţelegi că ţara asta e de rahat.
O, Doamne, îşi zise, asta-mi mai lipsea. Din fericire, beţivul se lipise de un lungan roşcat. Crede-mă, domnule, încetul cu încetul, Europa se va islamiza. Iar în ţările arabe, când n-o să mai fie petrol şi totul va fi praf şi pulbere, o să se răspândească din nou creştinismul, aşa cum a fost acum două mii de ani. Nu, nu, îl contrazicea lunganul, încercând să-i întoarcă spatele. Dar celălalt nu-i dădea voie. M-ai ascultat până acum, ascultă-mă până la capăt. Şi, la fel ca acum două mii de ani, creştinismul o să încerce să revină în Europa, dar va fi prea târziu. Prea târziu, înţelegi? Too late! Pe acoperişul zgârie-norilor va cânta muezinul. Too late! Înţelegi ce spun eu, domnule? Nu e nevoie să ştii englezeşte ca să înţelegi ce ne aşteaptă.
Besfort căută un loc liber ceva mai departe, tot la fereastră.
Ultimele falduri de zăpadă, desprinse parcă dintr-un văl de mireasă, se retrăgeau agitate.
De ce făcea asta?… În cele două zile petrecute cu ea se întrebase mereu. Venea un moment în care toate argumentele lui deveneau
— 81 —
confuze, până ce nu le mai pricepea nici el. Atunci căuta altele.
Aveau să fie, fără îndoială, mai liberi. Nu numai ea, ci şi el. Deci amândoi. Fără suspiciuni şi certuri gratuite. Eliberaţi de rutină, de stresul ritualului, de gelozii, de lungile, pustiitoarele tăceri la telefon şi, în fine, de fatalitatea veşnicei ameninţări: despărţirea. Rovena încerca să-l urmărească. În felul acesta, ţie n-o să-ţi mai vină greu să
te desparţi de mine. El se prefăcea că râde. Nu e vorba de aşa ceva.
Prin asta, însăşi noţiunea de despărţire nu va mai exista. O call girl şi un client, chiar să vrea şi tot nu se pot despărţi. Ei sunt, în felul acesta, dincolo de oglindă. Acolo unde multe dintre deşertăciunile lumii nu-i pot ajunge.
Obosită, ea încerca să-l contrazică, dar fără prea mare convingere.
Nu cumva el încerca astfel să reînvie dorinţa? Iar ea, devenind pentru el străină, necunoscută, poate chiar şi infidelă, să-l atragă mult mai mult?
El nu ştia ce să-i răspundă. Nu putea spune nici nu. În realitate, posibilitatea aceea, ba chiar şi discuţia despre ea era stupefiantă. Ea spunea „nu, nu” cu o voce tânguitoare, care lui i se părea că sună
mai degrabă a indecizie decât a împotrivire. Şi, în clipa aceea, îndoiala că poate, involuntar, propunerea îi convenea şi ei îi trecu fulgerător prin cap.
Rovena îi pusese aceeaşi întrebare, iar el nu ştiuse nici de data aceasta să-i răspundă.
Mă înnebuneşti, îi spusese ea. Chiar nu ţi-e frică, Besfort? Tu îmi ceri imposibilul…
Acum nici el nu mai ştia dacă-i este teamă sau nu. Ceea ce simţea era că nu mai putea da înapoi.
De ce făcea asta?… În cazuri asemănătoare, oamenilor le era uşor să spună: Nici eu nu ştiu. În realitate, el ştia, deşi se prefăcuse că nu ştie. Ştiuse mereu. Dar încercase s-o amâne. Ezitase. Explicaţia, însă, era mereu acolo.
Îşi spuseseră multe, dar numai cu jumătăţi de frază. Niciodată
duse până la capăt. Iar frica desigur că exista. Dar nu de situaţia în sine. Frica ei, de el. A lui, de ea. A amândurora.
O ştiuse chiar din primul moment, când ea, păşind uşor, venise şi se aşezase lângă el, în după-amiaza aceea greu de uitat. Tu eşti în plus pentru mine. Întreaga lui fiinţă cunoştea adevărul acesta.
Rovena era un fel de supliment pentru el. El încălca legea. Ce lege, nu ştia, dar că se afla în afara ei, da.
Ea spunea ceva, el îi răspundea, dar cele rostite nu aveau nicio
— 82 —
legătură cu ceea ce era în mintea lui. Fusese convins că un bărbat nu poate avea într-o viaţă întreagă mai mult de trei-patru femei superioare. Iar el îşi făcuse plinul. Era riscant să vrea mai mult.
Enigma femeilor superioare îl obseda de ceva vreme.
Particularităţile lor, ceea ce le deosebea de celelalte, de cele frumoase, era greu de explicat. O linie de demarcaţie, poate neclară, tremurătoare ca suprafaţa apei sau ca linia în care se îmbină două
jumătăţi de oglindă, exprima natura lor instabilă. Fidele sau nu, deopotrivă, prinse permanent într-un joc, într-o iluzie, într-o pulbere de stea de care nu sunt conştiente nici chiar ele.
Erai cu ele şi totuşi simţeai că-ţi lipseşte ceva. Te îmbrăţişau, îţi şopteau cuvinte de iubire, ţi se dăruiau, dar ştiai că asta nu e totul.
Nu-mi lipseşte nimic, îţi spuneai, nu căuta mai mult decât îţi trebuie.
Cu toate astea, mângâierile, lacrimile, vorbele lor dulci ţi se păreau incomplete.
Chiar şi atunci când se prăbuşeau sub loviturile vieţii, iar tu credeai că au coborât în banal, ele rămâneau tot sus. Ca şi când le-ar fi apărat o pavăză nevăzută. Iar tu realizai că ea fusese cu tine, ba chiar îţi mai răsunau în urechi gemetele şi plânsul ei, şi totuşi spiritul ei, modelul acela imuabil rămăsese intact. Şi împotriva lui erai neputincios. Iar dacă asta te scotea din minţi, dacă dincolo de ceafa ei dulce, de buze, de sâni, de coapse şi de sexul pe care ea ţi le-a dăruit, ai fi încercat să-ţi întinzi dominaţia în zona aceea nevăzută, atunci ai fi aflat că singura cale pentru a ajunge la asta ar fi s-o ucizi.
Când Rovena se aşezase pe canapea, aşa, într-o doară, ca o vrăbiuţă, în primul moment, în zona întunecată a imaginaţiei lui, exact aşa şi-a închipuit-o: ca pe o păsăruică luată în cătarea puştii.
Era, fără îndoială, „una dintre ele”. Cuvintele acestea aminteau oricui de o prostituată. Dar nu şi lui. Ea avea însuşirile femeilor superioare, sclipirile acelea, pulberea de stele din priviri. Şi el şi-a spus din nou că nu. Nu fusese niciodată un fustangiu, iar acum nici atât. Şi frazele cunoscute, de tipul: Deşi nu mai sunt tânăr, inima o am tânără, îl dezgustau. Avea impresia că pentru unii bărbaţi era invers. Nu trupul, ci inima le îmbătrânea mai repede. El făcea parte din categoria aceasta.
Ori de câte ori se gândise la după-amiaza aceea, nu reuşea să
descopere momentul în care abdicase şi se hotărâse să se implice.
Ţăcănitul roţilor de tren e fondul potrivit, cum se pare, pentru a scormoni printre amintiri. Căci orice lucru are un ritm al lui.
Câmpia era acoperită aproape în întregime de zăpadă. Nu era clar
