Afară se înserase de-a binelea.
Înainte de cină, el îi propuse să facă o plimbare pe ţărmul mării.
Era întuneric beznă. Ici-colo, gardurile de fier ale vilelor abia se zăreau.
Ea se sprijini de umărul lui. Foşnetul valurilor le acoperea cuvintele. Ea îl întrebă dacă nu cumva luminiţele din zare ar fi putut
— 88 —
fi de la vila regelui Zogu. El îi răspunse că era posibil. Moştenitorul tronului şi câţiva însoţitori erau de câteva zile în Albania. Şi regina Geraldina. Presa scrisese că nu mai avea mult de trăit.
Incredibil, zise ea. El vru să ştie ce i se părea incredibil şi ea încercă să-i explice, fără să fie sigură că el o aude sau nu. Incredibile erau localurile cu denumiri hollywoodiene de pe marginea şoselei, şi vilele, şi piscinele care doar se ghiceau, şi comuniştii transformaţi în patroni, şi foştii burghezi transformaţi în naiba mai ştie ce, şi luminiţele Curţii Regale, care-ţi trezeau în suflet atâta nostalgie.
Şi ei, fără un motiv precis, îi veni să plângă. Dar cu adevărat incredibil era el, cu nebunia lui şi, fireşte, ea însăşi, care îl urma prin bezna aceea.
La întoarcere găsiră cu greu drumul înapoi. Lasă-ţi gulerul paltonului ridicat, îi zise el când se apropiară de motel. Ea vru să-l întrebe de ce, dar îşi aminti de numele false şi tăcu. Cina o comandară în cameră. Fel de fel de delicatese. Vinuri scumpe, desigur. Patronul le recomandă vânat, abia primit, şi vin italian, Gaia, preferat până şi de prim-ministru. Parcă nu prea-mi vine să
cred, spuse Besfort. Şi totuşi, nu-l contrazise.
Când patronul ieşi, privirile celor doi se întâlniră cu tandreţe.
După un asemenea moment, de obicei urmau cuvintele „ce fericită
sunt cu tine!”. El le aşteptă, apoi, văzând că ea nu poate să-şi depăşească reţinerea, îşi lăsă privirea în jos.
Nimic nu mai era ca mai-nainte, într-adevăr.
Ea îi spuse ceva, ceva ce el nu înţelese, ca şi când i-ar fi vorbit într-o limbă necunoscută. Cum? o întrebă în şoaptă.
A, da, ea îl întreba dacă nu doreşte s-o vadă îmbrăcată mai şic, cum se spune, la cină.
Sigur că da, îi răspunse. Iar în sinea lui adăugă: Chiar ca o call girl.
Rochia de catifea neagră îi scotea în evidenţă albul orbitor al umerilor, ce ar fi putut înnebuni pe oricine. Nu-i venea să creadă că
se culcase de sute de ori cu ea. Şi nici că o făcuse chiar în seara aceea.
Puţin mai devreme, pe ţărm, când am văzut luminile vilei lui Zogu, mi-am amintit ce mi-ai spus despre falşii complotişti.
A, da?
Nu e nimic ciudat. Nimic din ce-mi spui tu eu nu uit, şi-şi atinse fruntea cu degetul, cum fac oamenii când îşi râd de ei înşişi. În cele trei săptămâni cât mi-am scris capitolul din lucrarea de diplomă în
— 89 —
care este vorba despre comploturile împotriva lui Zogu, numai la asta m-am gândit.
Şi cum erau comploturile acelea?
Ea râse. Era îmbujorată din pricina vinului.
Acelea, cel puţin, nu erau false.
De asta nu mă-ndoiesc. O să-mi povesteşti despre ele, nu?
Din felul cum s-au privit, se putea înţelege că amândoi au gândit acelaşi lucru: cel puţin, ora aceea de după miezul nopţii avea să fie la fel. Tu o să-mi povesteşti despre comploturile împotriva regelui, iar eu despre altceva.
Chiar aşa? făcu ea. Ce bine!
Povesteşte-mi, zeiţă, despre comploturi, despre comploturile adevărate.
Dar şi noi ne-am dat nume false la recepţie, zise Rovena şmechereşte.
El nu răspunse. Iar chipul îi rămase lipsit de expresie.
Ea continua să-l privească şăgalnic, dar profilul lui părea şi mai împietrit decât privirea.
Ţii minte când am fost prima dată la Lorelei? o întrebă brusc, ca trezit din somn.
La clubul de întâlniri? Ce-ţi veni cu asta? se miră Rovena. A fost acum patru sau cinci ani, dacă nu mă-nşel.
El râse.
Nu patru-cinci ani, ci patru-cinci secole.
La fel de zâmbitoare, ea îl aşteptă să se aşeze în faţa ei.
Patru-cinci secole, sau n-am auzit eu bine?
