Radioul întrerupse interviurile şi anunţă că în scurt timp avea să

urmeze o nouă declaraţie a Curţii Regale.

12 – La Haga. Patruzeci de zile

Mult timp, în cadrul anchetei, prezenţa lui Besfort Y. şi a Rovenei la Haga, cu patruzeci de zile înaintea sfârşitului, a trecut neobservată. Un fapt incert, s-a spus. Şi asta în ciuda faptului că

totul demonstra că exact în ziua aceea cei doi se aflau în Danemarca.

Prietena ei din Elveţia, de obicei foarte ezitantă în declaraţii, în acest caz fusese categorică: Rovena îi telefonase din vagonul de tren chiar când intra pe teritoriul Danemarcei. Câteva însemnări în notesul Rovenei, cu patru zile înaintea călătoriei, confirmau totul. „Jutland.

Saxo Grammaticus. Localităţile unde s-a petrecut, după câte se pare, povestea lui Hamlet (Amleth)… Vizită de două zile”.

Adevărul e că supoziţia legată de Haga îşi avea originea în expresia

„Vedea-v-aş pe amândoi la Haga”, a prietenei intime a Rovenei din Elveţia.

Fără a fi susţinută de probe materiale, bilete de călătorie sau înregistrări la hotel, supoziţia aceea putea fi spulberată la fel de uşor precum apăruse, incluzând călătoria în categoria aşa-numitelor călătorii interioare, care nu au loc decât în imaginaţia suprasolicitată

a subiecţilor sau, în acest caz, în imaginaţia cuiva care ar fi vrut să-l

— 106 —

vadă pe celălalt pe banca acuzaţilor.

La un moment dat, ipoteza păruse, deci, uşor de infirmat.

Fuseseră însă suficiente câteva rânduri din jurnalul colegului ei de curs, slovacul Janek B., cel cu care Rovena avusese o relaţie pasageră, pentru ca numele ameninţător al Hagăi să apară din nou.

În jurnal, într-un mod extrem de vag, era descrisă pe scurt neliniştea omului căruia câteva anunţuri imobiliare sau câteva foi albe lipite pe stâlpii de lumină i se păreau a fi, de departe, citaţii în faţa Curţii de la Haga.

Descoperirea unei alte descrieri din jurnal pusese capăt nedumeririlor. Odată cu limpezirea stilului celui care scrisese, mai erau clarificate şi alte lucruri, care aruncau o rază de lumină asupra relaţiei dintre slovac şi frumoasa albaneză, dar şi asupra amintitei nelinişti, ce nu avea nimic de-a face cu studentul slovac, ci cu Besfort Y.

„După noaptea în care mi-a făcut darul acela neaşteptat, R. a suferit o schimbare.” Aşa scria Janek B. În câteva fraze, el îşi arăta tristeţea, deşi încerca să evite acest cuvânt, dar mai ales un altul:

„suferinţă”.

Însemnările erau foarte vagi. Cu fraze lăsate la jumătate. Şi totuşi, chiar şi aşa se putea înţelege mâhnirea legată de seara următoare, când ea nu mai venise la bar.

Bea. Încerca să nu pară afectat în faţa celorlalţi. Cu câteva zile înainte, le spusese mai în glumă, mai în serios: noi, cei din fostul lagăr socialist, ne-am luat partea de suferinţă, acum e rândul vostru, al occidentalilor.

Privirea lor părea să spună: Dragule, suferinţa te găseşte în orice regim.

În ziua următoare, ea venise la universitate oarecum schimbată.

Se scuzase cu venirea cuiva din ţara ei, din Albania. Era palidă la faţă, neatentă, pripită. Mafiot? Traficant de carne vie? Iubit? Janek B.

pusese semnul întrebării după toate trei variantele care-l priveau pe vizitatorul misterios, fără a şti care dintre ele ar fi fost mai potrivită.

Presa era plină cu ştiri despre bandiţii albanezi. Veneau de departe, ameninţători, şi lăsau în urmă suferinţă şi groază.

Janek B. o lua pe ocolite pe Rovena, în vreme ce ea clipea des şi se întreba unde vrea să ajungă. În cele din urmă, pricepând unde bate, dăduse din cap şi negase totul: Nu, nu, nu avea nimic de-a face cu vreo ameninţare… trafic…

Atunci ar fi vrut s-o zgâlţâie de umeri, ce mama dracului ai?, dar

— 107 —

era ceva care-l oprea. „R. vine din nou în barul de noapte. Dar nimic nu mai are haz.” Stăteau din nou alături, sub privirile curioase ale celorlalţi, e greu să înţelegi ce gândesc tinerii ăştia din fostele ţări comuniste, cine ştie ce gândire contorsionată au.

Uneori, fata era veselă, dar în secunda următoare o undă de tristeţe îi întuneca privirea. Pe Janek îl chinuia o întrebare: Oare şi-o mai aminti că am făcut dragoste? Nu ştia cum să-i amintească fără s-o ofenseze. „Aseară am reuşit să-i spun: Îţi aminteşti ce frumoasă a fost noaptea aia când am dansat pentru prima oară împreună, iar apoi…?”

Aşteptase cu emoţie răspunsul Rovenei. Avusese impresia că

genele ei atârnau mai greu ca plumbul. În cele din urmă, ea îşi ridicase privirea şi-i spusese: Da, a fost frumoasă, dar calm, pe un ton nici rece, nici melancolic, ca şi când ar fi comentat o pictură. Iar el îşi spusese: Fie ce-o fi, şi adusese vorba despre musafirul venit de departe. Ea îşi plecase din nou privirea, dar lui i se păruse că

întrebarea n-o deranjase deloc, ba din contră. Incitat de reacţia ei, îi şoptise: Nu poţi să nu te mai gândeşti la el?

Rostise cuvintele acestea pe un ton cald, ca pe un alint. Privindu-l din nou, ea nu părea deloc supărată, ci mai degrabă recunoscătoare.

„Trebuia să fii prea prost ca să nu pricepi că nu-i plăcea să vorbească

decât despre el.”

Îmi plac bărbaţii misterioşi, spusese mai târziu, după o tăcere semnificativă. Misterioşi în ce sens? întrebase el. Răspunsul ei fusese scurt: În oricare.

Fulgerător, în mintea lui se insinuară iar vechile întrebări.

Misterioşi în ceea ce priveşte treburile murdare, periculoase? Pentru că multe femei se îndrăgosteau de infractori periculoşi. În ultima vreme chiar era la modă.

Ea se juca cu şuviţele de păr, aşa cum fac de obicei liceenele îndrăgostite. E misterios, continuă, ca şi când ar fi vorbit singură.

Janek simţi o înţepătură în inimă când văzu lacrimi în ochii ei. Într-o noapte a strigat în somn pentru că a avut un coşmar, urmase ea. A, ia te uită, făcuse el. Dacă ar fi ştiut că lucrurile astea contează la femei, ar fi putut juca şi el rolul misteriosului. Aşa se grozăvise în sinea lui, dar ei nu îndrăznise să-i spună nimic. Ba chiar ascultase, cu ochii holbaţi, povestea coşmarului celuilalt, celebrul vis cu citaţiile la Tribunalul de la Haga lipite pe stâlpi, în staţiile de autobuz şi pe plopi.

„Văzându-ne cum stăteam la taclale, ceilalţi gândeau, fără doar şi

— 108 —

poate: Slavă Domnului, s-au împăcat!”

Câteva zile mai târziu, Janek avea să-şi înceapă însemnările cu cuvintele „descoperire” şi „ruşine”.

„Am făcut o descoperire. Care îmi trezeşte un sentiment de ruşine.

Sentiment care, culmea, nu mă deranjează. Şi cu care se spune că

poţi trăi fără probleme.”

Ciudata descoperire a slovacului era că musafirul misterios al Rovenei, pe care-l credea motivul despărţirii de ea, era tocmai cel care i-o trimitea acum în braţe.