Ea simţi un nod în gât.

Pot să te întreb şi altfel: Îţi pare rău că nu s-a întâmplat nimic?

Nu, zise el scurt. Nici pentru asta.

Rovena se simţi dezamăgită. Vechea întrebare, unde greşise?, îi reveni brusc în minte, împreună cu amintirea faptului că acum relaţia dintre ei era diferită. Şi, aşa cum se întâmplă adesea atunci

— 100 —

când oamenii, vrând să îndrepte o greşeală, o „comit” şi mai tare, întrebă cu o voce sfârşită:

Ţie nu-ţi pasă?

Îi venea să plângă.

Uite, Rovena, îi zise el calm. Eu nu mai ştiu cum să procedez cu tine. Până mai ieri te plângeai că din cauza mea ţi-ai pierdut libertatea. Acum te văicăreşti că ai prea multă. Şi toate numai din cauza mea.

Iartă-mă, îl întrerupse ea. Ştiu, ştiu. Te rog, iartă-mă. Acum alta e relaţia noastră. Am făcut o înţelegere. Tu eşti clientul, eu prosti… call girl. Nu am dreptul… Eu…

Destul, zise el. Nu ai de ce să dramatizezi. E şi aşa destul dramatism.

Cu ani în urmă, după un „destul” ca acesta, vânăt de furie, el o apucase tremurând de păr, chiar în faţa ferestrei, iar ea îşi spusese cu groază: Uite că a venit şi ziua să fiu tratată ca o desfrânată chiar în mijlocul Europei.

Dar n-o lovise. Se lăsase brusc pe canapea, cu o privire pustie, ca şi când cel lovit ar fi fost chiar el.

Acum, toate astea aparţineau trecutului. Nu i-a trebuit decât o fărâmă de timp pentru a recunoaşte că, între cele două situaţii, o preferă pe cea veche şi, brusc, lacrimile începură să-i curgă şiroaie.

Un tiran, îşi spuse. Te prefaci învins, dar de fapt eşti acelaşi.

E trei dimineaţa, îi auzi glasul. Ne culcăm?

Da, răspunse ea cu o fărâmă de voce.

Îşi spuseră noapte bună şi, câteva minute mai apoi, spre uimirea ei, Rovena îşi dădu seama că Besfort adormise.

Era poate pentru prima oară când adormea înaintea ei. Liniştea din cameră era insuportabilă. Degeaba, îi trecu prin cap. Pe el nu-l poţi învinge niciodată. Pierduse momentul favorabil, iar acum era imposibil. Nu-şi folosise singura ei armă decisivă, tinereţea. O

ignorase ca pe o armă interzisă.

Acum, el depăşise pericolul. O convinsese că-l vor depăşi împreună

şi că toate îndoielile, ezitările, ne despărţim, nu ne despărţim, unde am greşit, unde n-am greşit etc., vor rămâne în urmă, într-o lume paralelă. În nuvela lui Cervantes, în filmele vechi ori în teatrul grec.

Naivă ca întotdeauna, ea îl crezuse. El se salvase, ea, nu.

Respiraţia lui regulată, nemiloasă, asta mărturisea: era sub stăpânirea lui.

Un tiran, îşi repetă. Înainte de a se prăbuşi, îşi lepădase singură

— 101 —

coroana. Abdic, uite, mă înjosesc singură, nimeni n-o face mai bine ca mine.

Tu prăbuşeşte-te, ridică-te, fă ce vrei. Eu n-am să încerc să te împiedic. Nici pe tine, nici umbra ta. Nu-mi pasă. Am fost a ta. Îţi recunosc puterea şi nu mi-e ruşine. Eu însămi mi-am lepădat coroana. Pentru că vreau altceva: să fiu femeie. Femeie şi atât. Să

sufăr. Iar dacă-mi va fi dat să fiu supusă cuiva, prin asta să fiu: prin suferinţă.

Femeie, îşi spuse ea din nou.

Simţea cum somnul e tot mai departe. Coborî în linişte din pat şi se apropie de noptiera lui. Pe ea, lângă paharul cu apă, se afla flaconul cu somnifere. Stilnox, citi. Noapte liniştită.

Îl luă în mână cu duioşie. Era elixirul lui. Leacul care-i tempera neastâmpărul.

În vreme ce întindea mâna să ia paharul cu apă, în sertarul pe jumătate tras al noptierei zări un obiect negru. Era un revolver.

Pentru o secundă rămase ca paralizată. Apoi îşi aminti, într-un talmeş-balmeş aiuritor, de secretomania din jurul acestor întâlniri, de numele false spuse la recepţie şi de cuvintele lui „ridică-ţi gulerul paltonului”. Ce-i asta? se întrebă. Dar tot atunci îşi aduse aminte ceea ce-i spusese el odată, că în Albania umblă permanent înarmat, şi asta o mai linişti.

Întinse aşadar mâna spre flaconul cu somnifere, luă o pastilă şi o înghiţi.

Pe pat, întinsă cu faţa în sus, aşteptă să adoarmă. Cum de s-a ajuns aici, se întrebă. Să nu aibă nici măcar dreptul să-i spună

„iubitule”.

Încercă să-şi ia gândul de la asta. Poate că cerea de la viaţă mai mult decât trebuie. O femeie ca ea nu avea dreptul ăsta.

Până la urmă tot avea să adoarmă. O frământa un soi de curiozitate, ar fi vrut să simtă ea însăşi ce simţea el în momentul când aluneca în braţele somnului. Ca şi când clipele acelea aveau să-i dezvăluie multe dintre cele mai ascunse secrete ale lui.

Şi poate că nici de asta n-ar fi avut nevoie. În situaţia de faţă, unei femei ca ea i-ar fi fost de ajuns să ştie un singur lucru. Să ştie, de exemplu, dacă el, Besfort, avusese nopţi în care luase somniferul din pricina ei… Doar atât.

Ascultându-i respiraţia grea, gândurile îi zburau involuntar la somnifer. Avea impresia că, folosindu-se de el, pătrunsese în cele din urmă în gândurile lui. Acum, oricât de iscusit ar fi fost, nu se mai

— 102 —

putea ascunde.

Respiraţia bărbatului îşi schimbase ritmul, iar ea îşi spuse că

trebuie să fie atentă. Acum era rândul ei să-l păcălească, prefăcându-se adormită.

Cu siguranţă că el atâta aşteptase. Se mişca încet, să n-o trezească. Apoi întinse mâna în direcţia sertarului, iar ea se întrebă: Nu cumva a înnebunit de tot?

Era clar ce avea de gând să facă. Şi n-avea rost să pretindă că nu ştie. Auzi zgomotul sertarului şi mişcarea braţului spre revolver.

Doamne, se rugă în linişte. După cum se părea, ceea ce o terorizase în ultima vreme, să fie ucisă într-un motel, tocmai avea să se întâmple. Între timp, în loc să facă ceva pentru a se salva, în urechi îi răsuna întruna un cântecel anonim:

Dacă n-ai să mă găseşti vreodată

La motel pe plajă să mă cauţi, moartă.