simpatic tocmai ca să i se ierte porcăriile. Pe toate indicatoarele, kilometrii sunt scrişi greşit. Iar uşile din spate ale băncilor se deschid pe furiş noaptea ca să iasă pedofilii pocăiţi.
Besfort se ridică şi se duse să bea o cafea la bar.
Trenul Rovenei ieşise, probabil, din zona cu furtună. Brusc, simţi că doreşte să-i strângă capul la pieptul lui. Aşa cum adormise în ultima noapte, cu fruntea lipită de el. În jurul orei două se trezise speriată. Besfort, Besfort, gemuse ea încet ca să-l trezească. Vreau să
ştiu despre discuţiile noastre, ce se va întâmpla cu ele? Cum?
întrebase el, ca prins asupra faptei. Discuţiile noastre de la miezul nopţii, după… A, da, făcuse el. Fireşte că discuţiile noastre interminabile vor fi ca şi până acum, n-ai motive să te temi. Vorbeşti serios, sau vrei să mă linişteşti pe mine? Sigur că vorbesc serios, iubito. Sunt cunoscute discuţiile dintre o call girl şi clienţii ei. La fel şi în cazul gheişelor. Jumătate din literatura japoneză le-a folosit ca sursă de inspiraţie. Scuză-mă, i-a spus ea. E vina mea că am dormit.
Dacă nu greşesc, începuseşi să spui ceva despre comploturi, nu?
Aveam doisprezece ani când a fost descoperit ultimul complot la Tirana. Îmi amintesc că numai despre asta se vorbea. Mama l-a
— 78 —
aşteptat pe tata şi nici nu l-a lăsat să se dezbrace de palton, de curioasă ce era. O zi rece de iarnă. Prim-ministrul tocmai se împuşcase. Gândul meu era la sânii care nu-mi mai creşteau. Tu?
Dacă nu mă înşel, mi-ai spus că erai teribil de trist.
El îi răspunsese că aşa era. Era o altfel de tristeţe decât cea obişnuită. O prăpastie. O dezamăgire profundă. Comploturile apăreau unul după altul şi, de fiecare dată, prăpastia se adâncea.
Dar de ce? îl întrebase ea. De unde toată tristeţea aceea? Fireşte, chiar dacă nu reuşea niciunul, tentativele acestea trezeau şi o mică
speranţă. Căci, oricum, cineva încerca, cineva îşi punea viaţa în pericol ca să doboare dictatura.
El clătinase din cap că nu. Tocmai aici e păcăleala. Nimeni nu încerca nimic. Nimeni nu-şi punea viaţa în pericol. Comploturile erau inventate. Şi mai falşi decât ele erau complotiştii. Îţi vine să râzi?
Deloc, a răspuns ea. Mi se pare de-a dreptul cumplit.
Aşa şi era. Erau, poate, cele mai cumplite comploturi din lume.
Pe un ton monoton, de bătrân sfătos, Besfort îi vorbise apoi o mulţime despre comploturile din Albania. Comploturile false sunt cunoscute din vremea lui Nero, poate chiar dinaintea lui. Comploturi inventate în slujba unei idei. Din raţiuni de stat. Pentru depăşirea unui moment de criză. Ca pretext de instaurare a violenţei. A terorii.
Pentru a preîntâmpina, chipurile, răul (uite, aţi făcut un complot şi tot nu m-aţi doborât). Provocat de femei. De invidie. De nebunie.
Lumea a fost martora a tot felul de comploturi, dar crede-mă, ca acelea de la noi nimeni n-a mai pomenit. Ai tot dreptul să întrebi: Dar de ce, ce câştigau din asta? Ţi-o spun de la început, nu câştigau nimic, cu excepţia unui glonţ în cap. Şi ei ştiau asta. Totuşi, continuau să se prefacă. Ai impresia că ceea ce-ţi spun eu sunt invenţii? Crede-mă, nu e nimic exagerat. Aşadar, ai putea să mă
întrebi de ce continuau să se dea drept complotişti, atâta vreme cât ştiau dinainte sfârşitul? De obicei, oamenii ţin să treacă drept cinstiţi, nicidecum drept rebeli, trădători. Şi totuşi, din afară, ei aşa se vedeau. Devotaţi nu se puteau pretinde, pentru că devotaţi erau, chiar superdevotaţi. Dar dictatorul era sătul de ei şi de adoraţia lor.
Voia altceva… Ai tot dreptul să crezi că vorbesc în dodii. Pe vremea aceea aveai treisprezece, paisprezece ani, deci nu trecuseşi prin câte am trecut eu. Tu poate ai putea încerca să afli un fir logic în tot ghemul ăsta încurcat. Ai putea crede, de pildă, că cele două tabere, dictatorul şi falşii complotişti, făceau aceste lucruri doar ca să se distreze, ca într-un fel de scenetă, ei având rolul complotiştilor, el
— 79 —
prefăcându-se că îi condamnă, până ce la sfârşit s-ar fi prăpădit de râs împreună şi, grohăind de plăcere, şi-ar fi spus unii altora noapte bună şi s-ar fi dus la culcare. Cunoscând, totuşi, paranoia epocii, ai putea accepta că, poate iniţial, totul a început ca o scenetă, după
care, brusc, în creierul bolnav al tiranului a încolţit un gând ciudat.
Şi ceea ce a debutat cu ha-ha-ha-uri a sfârşit prin încătuşarea
„actorilor”. O anume logică, oricât de aproximativă, există în asta.
Dar ceea ce s-a întâmplat a depăşit raţiunea omenească. Iată de ce este greu, dacă nu chiar imposibil, de explicat.
Minciuna cobora precum ceaţa, din ce în ce mai deasă, acoperind totul. Se răspândea pretutindeni. Compactă. Unul după altul, comploturile ieşeau de sub faldurile ei, vagi la început, ca imaginea fătului în pântecul mamei, apoi din ce în ce mai vizibile. Existau încă
naivi care-şi spuneau: Acest complot nu l-a doborât, va veni altul, care va avea mai multă forţă şi o va face. Dar următorul se nimerea să fie mai neputincios ca primul. Mesajele din puşcărie ale complotiştilor exprimau din ce în ce mai mult ataşamentul faţă de regim. Unii dintre ei cereau dicţionare, neajungându-le cuvintele pentru a-şi arăta dragostea pentru Conducător. Alţii se plângeau că
nu sunt torturaţi destul. Din locul în care erau executaţi, procesele-verbale descriau acelaşi fenomen. Alături de urletul „Trăiască
Conducătorul!”, era notată şi ultima dorinţă a celor executaţi. Unii dintre ei se considerau atât de vinovaţi, încât cereau să nu fie executaţi cu arma obişnuită, ci cu aruncătorul de grenade, ba chiar şi cu tunul dacă s-ar fi putut. Alţii ar fi vrut să fie bombardaţi, să nu mai rămână nimic din ei, să fie înmormântaţi cu capul în jos, să fie îngropaţi de vii în pământ sau să nu fie înmormântaţi deloc, ci să fie lăsaţi pe câmp, la mila sălbăticiunilor, ca în timpurile de demult.
Nimeni nu ar fi putut să garanteze ce era adevărat şi ce nu în zvonurile acestea. La fel cum era imposibil de aflat ce urmăriseră
complotiştii, şi ce Conducătorul. Uneori părea că cel care se lămurea primul era chiar el. Avea toată ţara la picioare, iar faptul că
complotiştii îşi puneau cenuşă în cap îi dădea satisfacţia victoriei totale. Alţii duceau analiza mai departe. Sătul de dragostea celor fideli regimului, acum dorea altceva, ilogic la prima vedere: devotamentul trădătorilor. A celor în spatele cărora se aflau Occidentul, NATO, CIA. Se convinsese singur că le urăşte de moarte, dar în secret le iubea. La fel ca Tito, primul lui idol, oaia neagră de mai târziu. Cel care-i otrăvea zilele. Dar oaia neagră trecuse între timp dincolo, în vreme ce el îi supravieţuise. Noaptea, mai ales, îi
— 80 —
venea să urle: De ce pe ăla îl acceptă lumea şi pe mine nu? Unde era piedica? Şi, în cele din urmă, crezuse că a descoperit secretul: chiar cei mai fideli dintre tovarăşii săi îl împiedicau. I se agăţaseră de poalele paltonului şi-l trăgeau în jos. Nu-l lăsau să se bucure de destinul celuilalt. (Tu nu mă laşi să trăiesc.) Îl ţineau de mâini, de guler, de cizmele însângerate: Trebuie să rămâi cu noi, să nu ne părăseşti. Fierbea de mânie: Haită lacomă de fideli, de ce nu-mi daţi drumul? (Tu mi-ai distrus sexualitatea.) Ia staţi aşa, o să vedeţi voi.
Şi-i biciuia. Cu cât îl adorau mai mult, cu atât mai tare îi pleznea el.
Uneori, printre urlete, avea impresia că-i aude făcând haz. Şi era convins că aşa şi e. La urma urmei, ei erau învingătorii, nu el.
Afară, furtuna de zăpadă părea că se mai potolise. Besfort Y. se simţea obosit. În năuceala aceea nu mai ştia nici el ce depanase în gând şi ce-i spusese Rovenei. Şi cu atât mai puţin ce auzise ea şi ce nu.
Pe la cinci dimineaţa tresărise în somn. El o mângâiase delicat. Ai visat urât? Ea şoptise ceva ininteligibil. Apoi, pe jumătate adormită, îl întrebase: De ce vrei să încerci asta?
