În urmă cu doi ani, după cearta aceea groaznică, descoperise dintr-odată plăcerea formidabilă a reînnodării relaţiei cu iubita regăsită. Un amestec de început şi sfârşit de iubire, din care se năştea un sentiment nou, încă neîncercat. Era ea şi totuşi alta. A ta, fără să-ţi aparţină. Străină, deşi îi cunoşti fiecare gest. Acolo, şi totuşi departe. De o fidelitate înşelătoare, lunecoasă, ca şi când ai fi avut în braţe însuşi curcubeul.
După ultima întâlnire, nu-i mai dădea pace un gând care avea legătură cu sentimentul acela. La fel ca motivul recunoaşterii, care, în facultate, în anii studenţiei, i se păruse a fi pur şi simplu folclor.
Acum se mira de misterul pe care-l ascundea. Mirele, care, în patul conjugal, îşi recunoaşte sora după un semn, în locul miresei. Sau invers, mireasa pe fratele ei. Tatăl, întors din exil, pe care fiul îl ia drept un concurent şi aşa mai departe, poveşti despre un incest considerat neîmplinit, dar care în realitate are toate şansele să fie dus până la capăt. Misterul acoperă încălcarea unor tabuuri, dorinţele tulburi ale aceluiaşi sânge, prezentate apoi, de ruşine şi groază, drept poveşti.
Tu nu mai eşti stăpânul meu. Tirania ta a luat sfârşit. Teroarea ta.
Destul.
Besfort întoarse capul spre fereastră, ca şi când vocea Rovenei la telefon, alterată de plâns, în urmă cu doi ani, ar fi venit acum de dincolo de geam.
Mulţimea demonstranţilor se apropiase de clădirea guvernului şi scandările se auzeau deja mai clar.
— Nu sunt nici foştii proprietari şi nici ceamii, zise ospătarul, care se apropiase şi el de fereastră.
Mare parte dintre pancarte erau roz.
— Mi se pare că sunt „minoritarii”, spuse cineva de la masa de alături. Aşa li se spune acum gay-lor şi lesbienelor.
La telefon, Rovena parcă nu era ea. Şocat, Besfort nu ştiuse ce să-i răspundă. La vorbele lui: Linişteşte-te acum şi ascultă-mă, ea izbucnise: Nu mă liniştesc şi nu vreau să te ascult Enervat, îi închisese telefonul. Dar ea îl sunase imediat după aceea. Nu închide, cum faci mereu. Acum nu mai eşti… Destul, se răstise el. Nu vezi că
eşti nebună? Aşa? icnise ea. Aşa îţi par? Acum ascultă tu, fii pregătit să auzi ceva tare de tot.
Tu nu mai eşti pentru mine ceea ce ai fost. Iubesc pe altcineva.
— 65 —
În liniştea care se lăsase între ei, el se aştepta la cuvintele acestea.
Dar de la capătul celălalt al firului se auzise altceva.
Mi-ai distrus sexualitatea.
Cum? se mirase el.
Gândul că femeia îşi ieşise din minţi îl domina. Acum, toate vorbele grele şi jignirile, ba chiar şi posibilele ei trădări îi păreau motivate. Încercă s-o ia cu binişorul, Rovena, iubito, linişteşte-te, e vina mea, pricepi, doar vina mea, mă auzi? Nu, nu te aud. Şi nici nu vreau să te mai ascult. Să nu crezi că eşti aşa grozav precum te pretinzi. Normal că nu sunt şi nici nu mă pretind. A, aşa? De ce, crezi contrariul? Ai impresia că sunt ca indienii din America, tatuaţi din cap până-n picioare ca să-i sperie pe adversari? Brusc înveselită, ea izbucnise în râs, iar lui i se păruse chiar că aude printre chicoteli cuvântul „dragule”, cum făcea de fiecare dată când o distra vreo poantă de-a lui. Dar momentul acela nu ţinuse mult. Glasul ei şi-a recăpătat duritatea de la început, iar el şi-a spus: Doamne, chiar e bolnavă.
A doua zi, la telefon, i s-a părut mai calmă, deşi părea obosită.
Fusese la medic… Delicat, încercase să afle ce s-a întâmplat. M-am certat cu iubitul meu, îi povestise ea medicului. Medicul îi dăduse calmante. Şi, fireşte, câteva sfaturi. Cel mai important: să rupă orice legătură cu sursa stresului. Mai precis cu el. Urmase o linişte adâncă. O să-mi pui acum vechea întrebare, dacă e cineva între noi?
îl chestionase ea. Nu, îi răspunsese el. Da, acum spui nu, dar eu ştiu că la asta te gândeşti. Pentru că tu tot n-ai înţeles că eu nu mai sunt sclava ta. El o lăsase se să descarce. Da, el o înrobise total, îi înăbuşise orice dorinţă de libertate, nu-i lăsase niciun dram de independenţă. Ca s-o ştie numai a lui, ca orice stăpân de sclavi. O
făcuse să ajungă la psihiatru. O schilodise, îi distrusese sexualitatea.
Ajunsă aici, el o întrerupsese ca să-i spună că fusese exact pe dos… că el, adică ei doi, împreună, şi ea o recunoscuse de atâtea ori, duseseră chestia asta la perfecţiune, o rafinaseră, dar ea strigase: Tocmai asta nu trebuia făcut! Îi violase sufletul. Psihicul… Asta ţi-a îndrugat medicul ăla neamţ? a întrerupt-o el din nou. Chiar asta, a fost răspunsul ei.
Îi trecuse fulgerător prin minte imaginea sânilor ei, şi tristeţea că
nu-i va mai vedea de acum încolo dădu vorbelor lui o linişte neaşteptată. Aşadar, o s-o lase să se calmeze, dar trebuie să ştie un singur lucru: că el nu este aşa cum crede ea. Fusese eliberatorul ei, dar în vremurile noastre se întâmplă adesea ca eliberatorul să fie
— 66 —
considerat un tiran. Iar tiranul, eliberator.
Acestea fuseseră, în mare, ultimele cuvinte. Telefonul ei, trei săptămâni mai târziu, părea că vine din neant. Avea vocea schimbată. Nici el, nici ea nu pomeniră nimic de ceartă. Îi spusese că
a fost la Londra, cu toţi cei de la curs. Că a început să facă înot la piscină. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar atunci când l-a întrebat: Când ne vedem?, s-a făcut linişte. Tu ce crezi? o întrebase el. Răspunsul ei fusese neaşteptat: Nu ştiu.
Se stăpânise cu greu să nu-i urle la telefon: Dar atunci, la ce mama dracului m-ai sunat? Şi de ce întrebi când ne vedem?
Ascultă, începu ea. Vreau să ne întâlnim ca şi până acum, dar trebuie să fiu sinceră cu tine… Ceva s-a întâmplat între timp…
Uite, deci, cum stă treaba. În lungul interval de linişte ea aşteptase, pesemne, întrebarea care trebuia totuşi pusă. Dacă e cineva între ei. Dar el tăcuse. Îi mai pusese această întrebare într-un moment nepotrivit, iar acum, când îi sosise clipa, tăcea. Curvă, o apostrofase în sinea sa. Curvă de ONG-uri şi de burse internaţionale.
Iar cu voce tare: Nu vreau să ştiu.
Dar şi răspunsul ei întârziase. Poate că se aşteptase la altceva.
Poate că-i luase cuvintele drept o sfidare. A, aşa? Nu vrei să ştii?
Atunci bea paharul până la fund: tu nu mai eşti ceea ce erai, acum am alt stăpân.
Am înţeles şi asta. Ba chiar o ştiu demult. Răspunsul ei: Şi totuşi te prefaci că nu-ţi pasă. Pentru că asta ştii cel mai bine. Să-l loveşti pe celălalt chiar şi atunci când eşti la pământ.
Niciunul dintre cuvintele astea nu a fost pronunţat. Li se învârteau toate prin creier ca nişte păsări speriate că nu găsesc ieşirea din colivie. Se auzea respiraţia ei precipitată. Şi, printre şuierături, cuvintele: Dacă e aşa, atunci haide…
Zborul a fost chinuitor. Avionul se lăsa pe o parte, sau poate că
