Conducătorul!”, era notată şi ultima dorinţă a celor executaţi. Unii dintre ei se considerau atât de vinovaţi, încât cereau să nu fie executaţi cu arma obişnuită, ci cu aruncătorul de grenade, ba chiar şi cu tunul dacă s-ar fi putut. Alţii ar fi vrut să fie bombardaţi, să nu mai rămână nimic din ei, să fie înmormântaţi cu capul în jos, să fie îngropaţi de vii în pământ sau să nu fie înmormântaţi deloc, ci să fie lăsaţi pe câmp, la mila sălbăticiunilor, ca în timpurile de demult.

Nimeni nu ar fi putut să garanteze ce era adevărat şi ce nu în zvonurile acestea. La fel cum era imposibil de aflat ce urmăriseră

complotiştii, şi ce Conducătorul. Uneori părea că cel care se lămurea primul era chiar el. Avea toată ţara la picioare, iar faptul că

complotiştii îşi puneau cenuşă în cap îi dădea satisfacţia victoriei totale. Alţii duceau analiza mai departe. Sătul de dragostea celor fideli regimului, acum dorea altceva, ilogic la prima vedere: devotamentul trădătorilor. A celor în spatele cărora se aflau Occidentul, NATO, CIA. Se convinsese singur că le urăşte de moarte, dar în secret le iubea. La fel ca Tito, primul lui idol, oaia neagră de mai târziu. Cel care-i otrăvea zilele. Dar oaia neagră trecuse între timp dincolo, în vreme ce el îi supravieţuise. Noaptea, mai ales, îi

— 80 —

venea să urle: De ce pe ăla îl acceptă lumea şi pe mine nu? Unde era piedica? Şi, în cele din urmă, crezuse că a descoperit secretul: chiar cei mai fideli dintre tovarăşii săi îl împiedicau. I se agăţaseră de poalele paltonului şi-l trăgeau în jos. Nu-l lăsau să se bucure de destinul celuilalt. (Tu nu mă laşi să trăiesc.) Îl ţineau de mâini, de guler, de cizmele însângerate: Trebuie să rămâi cu noi, să nu ne părăseşti. Fierbea de mânie: Haită lacomă de fideli, de ce nu-mi daţi drumul? (Tu mi-ai distrus sexualitatea.) Ia staţi aşa, o să vedeţi voi.

Şi-i biciuia. Cu cât îl adorau mai mult, cu atât mai tare îi pleznea el.

Uneori, printre urlete, avea impresia că-i aude făcând haz. Şi era convins că aşa şi e. La urma urmei, ei erau învingătorii, nu el.

Afară, furtuna de zăpadă părea că se mai potolise. Besfort Y. se simţea obosit. În năuceala aceea nu mai ştia nici el ce depanase în gând şi ce-i spusese Rovenei. Şi cu atât mai puţin ce auzise ea şi ce nu.

Pe la cinci dimineaţa tresărise în somn. El o mângâiase delicat. Ai visat urât? Ea şoptise ceva ininteligibil. Apoi, pe jumătate adormită, îl întrebase: De ce vrei să încerci asta?

El îşi ţinea pleoapele strânse, ca şi când aşa, la adăpostul somnului, i-ar fi fost mai uşor să-i răspundă.

De ce o fac? se întrebă singur, urmărind cu privirea fulgii rari de zăpadă. Ar fi vrut şi el să ştie.

Apoi auzi din nou vocea cunoscută a beţivului. Nu e nevoie să ştii engleza, sir, ca să înţelegi că ţara asta e de rahat.

O, Doamne, îşi zise, asta-mi mai lipsea. Din fericire, beţivul se lipise de un lungan roşcat. Crede-mă, domnule, încetul cu încetul, Europa se va islamiza. Iar în ţările arabe, când n-o să mai fie petrol şi totul va fi praf şi pulbere, o să se răspândească din nou creştinismul, aşa cum a fost acum două mii de ani. Nu, nu, îl contrazicea lunganul, încercând să-i întoarcă spatele. Dar celălalt nu-i dădea voie. M-ai ascultat până acum, ascultă-mă până la capăt. Şi, la fel ca acum două mii de ani, creştinismul o să încerce să revină în Europa, dar va fi prea târziu. Prea târziu, înţelegi? Too late! Pe acoperişul zgârie-norilor va cânta muezinul. Too late! Înţelegi ce spun eu, domnule? Nu e nevoie să ştii englezeşte ca să înţelegi ce ne aşteaptă.

Besfort căută un loc liber ceva mai departe, tot la fereastră.

Ultimele falduri de zăpadă, desprinse parcă dintr-un văl de mireasă, se retrăgeau agitate.

De ce făcea asta?… În cele două zile petrecute cu ea se întrebase mereu. Venea un moment în care toate argumentele lui deveneau

— 81 —

confuze, până ce nu le mai pricepea nici el. Atunci căuta altele.

Aveau să fie, fără îndoială, mai liberi. Nu numai ea, ci şi el. Deci amândoi. Fără suspiciuni şi certuri gratuite. Eliberaţi de rutină, de stresul ritualului, de gelozii, de lungile, pustiitoarele tăceri la telefon şi, în fine, de fatalitatea veşnicei ameninţări: despărţirea. Rovena încerca să-l urmărească. În felul acesta, ţie n-o să-ţi mai vină greu să

te desparţi de mine. El se prefăcea că râde. Nu e vorba de aşa ceva.

Prin asta, însăşi noţiunea de despărţire nu va mai exista. O call girl şi un client, chiar să vrea şi tot nu se pot despărţi. Ei sunt, în felul acesta, dincolo de oglindă. Acolo unde multe dintre deşertăciunile lumii nu-i pot ajunge.

Obosită, ea încerca să-l contrazică, dar fără prea mare convingere.

Nu cumva el încerca astfel să reînvie dorinţa? Iar ea, devenind pentru el străină, necunoscută, poate chiar şi infidelă, să-l atragă mult mai mult?

El nu ştia ce să-i răspundă. Nu putea spune nici nu. În realitate, posibilitatea aceea, ba chiar şi discuţia despre ea era stupefiantă. Ea spunea „nu, nu” cu o voce tânguitoare, care lui i se părea că sună

mai degrabă a indecizie decât a împotrivire. Şi, în clipa aceea, îndoiala că poate, involuntar, propunerea îi convenea şi ei îi trecu fulgerător prin cap.

Rovena îi pusese aceeaşi întrebare, iar el nu ştiuse nici de data aceasta să-i răspundă.

Mă înnebuneşti, îi spusese ea. Chiar nu ţi-e frică, Besfort? Tu îmi ceri imposibilul…

Acum nici el nu mai ştia dacă-i este teamă sau nu. Ceea ce simţea era că nu mai putea da înapoi.

De ce făcea asta?… În cazuri asemănătoare, oamenilor le era uşor să spună: Nici eu nu ştiu. În realitate, el ştia, deşi se prefăcuse că nu ştie. Ştiuse mereu. Dar încercase s-o amâne. Ezitase. Explicaţia, însă, era mereu acolo.

Îşi spuseseră multe, dar numai cu jumătăţi de frază. Niciodată

duse până la capăt. Iar frica desigur că exista. Dar nu de situaţia în sine. Frica ei, de el. A lui, de ea. A amândurora.

O ştiuse chiar din primul moment, când ea, păşind uşor, venise şi se aşezase lângă el, în după-amiaza aceea greu de uitat. Tu eşti în plus pentru mine. Întreaga lui fiinţă cunoştea adevărul acesta.

Rovena era un fel de supliment pentru el. El încălca legea. Ce lege, nu ştia, dar că se afla în afara ei, da.

Ea spunea ceva, el îi răspundea, dar cele rostite nu aveau nicio

— 82 —

legătură cu ceea ce era în mintea lui. Fusese convins că un bărbat nu poate avea într-o viaţă întreagă mai mult de trei-patru femei superioare. Iar el îşi făcuse plinul. Era riscant să vrea mai mult.

Enigma femeilor superioare îl obseda de ceva vreme.

Particularităţile lor, ceea ce le deosebea de celelalte, de cele frumoase, era greu de explicat. O linie de demarcaţie, poate neclară, tremurătoare ca suprafaţa apei sau ca linia în care se îmbină două

jumătăţi de oglindă, exprima natura lor instabilă. Fidele sau nu, deopotrivă, prinse permanent într-un joc, într-o iluzie, într-o pulbere de stea de care nu sunt conştiente nici chiar ele.

Erai cu ele şi totuşi simţeai că-ţi lipseşte ceva. Te îmbrăţişau, îţi şopteau cuvinte de iubire, ţi se dăruiau, dar ştiai că asta nu e totul.

Nu-mi lipseşte nimic, îţi spuneai, nu căuta mai mult decât îţi trebuie.

Cu toate astea, mângâierile, lacrimile, vorbele lor dulci ţi se păreau incomplete.

Chiar şi atunci când se prăbuşeau sub loviturile vieţii, iar tu credeai că au coborât în banal, ele rămâneau tot sus. Ca şi când le-ar fi apărat o pavăză nevăzută. Iar tu realizai că ea fusese cu tine, ba chiar îţi mai răsunau în urechi gemetele şi plânsul ei, şi totuşi spiritul ei, modelul acela imuabil rămăsese intact. Şi împotriva lui erai neputincios. Iar dacă asta te scotea din minţi, dacă dincolo de ceafa ei dulce, de buze, de sâni, de coapse şi de sexul pe care ea ţi le-a dăruit, ai fi încercat să-ţi întinzi dominaţia în zona aceea nevăzută, atunci ai fi aflat că singura cale pentru a ajunge la asta ar fi s-o ucizi.

Când Rovena se aşezase pe canapea, aşa, într-o doară, ca o vrăbiuţă, în primul moment, în zona întunecată a imaginaţiei lui, exact aşa şi-a închipuit-o: ca pe o păsăruică luată în cătarea puştii.

Era, fără îndoială, „una dintre ele”. Cuvintele acestea aminteau oricui de o prostituată. Dar nu şi lui. Ea avea însuşirile femeilor superioare, sclipirile acelea, pulberea de stele din priviri. Şi el şi-a spus din nou că nu. Nu fusese niciodată un fustangiu, iar acum nici atât. Şi frazele cunoscute, de tipul: Deşi nu mai sunt tânăr, inima o am tânără, îl dezgustau. Avea impresia că pentru unii bărbaţi era invers. Nu trupul, ci inima le îmbătrânea mai repede. El făcea parte din categoria aceasta.

Ori de câte ori se gândise la după-amiaza aceea, nu reuşea să

descopere momentul în care abdicase şi se hotărâse să se implice.

Ţăcănitul roţilor de tren e fondul potrivit, cum se pare, pentru a scormoni printre amintiri. Căci orice lucru are un ritm al lui.

Câmpia era acoperită aproape în întregime de zăpadă. Nu era clar