mai spus chiar că tot aşa s-ar putea desfăşura întâlnirea a doi iubiţi după întoarcerea unuia din ei de pe o altă planetă.

Aşadar, nici atunci nu mi-ai spus că nimic nu mai e ca-nainte. Iar acum o spui, chiar mi-o repeţi de fiecare dată.

Presimt că ceva rău urmează să se întâmple. Aşa cum mi-e clar că

voi fi mereu în defensivă. Tu eşti cel care loveşte primul.

Loveşte. Fă ceea ce trebuie să faci. Dar nu mă lăsa singură. Nu e vorba de dragoste aici. E un simţământ dincolo de ea. Tu ai schimbat ceva în mine, ceva interzis de legile secrete ale naturii. Se spune că, prin lichide, între amanţi se produc schimburi contra naturii, un soi de incest invers, în care sângele nobil şi cel străin îşi schimbă în mod greşit locurile.

Dacă ar fi aşa, tu ar trebui să te supui altor legi. Tu ar trebui să fii fostul meu bărbat, iar eu fosta ta soţie. Dar dacă eu, din greşeală, am devenit între timp sora ta mai mică, tu n-ai să mă poţi abandona, ca pe-o rândunică oarbă, cu aripa ruptă, în lumea asta rea.

N-ar trebui să faci asta. Nu ai putea.

7 – Săptămâna a douăzeci şi una. Furtună de zăpadă

Prin ferestrele trenului, furtuna de zăpadă părea de două ori mai cumplită. Imaginându-şi trenul celălalt, acela cu care călătorea Rovena, Besfort Y. încercase, dar nu reuşise, să scape de starea aceea de moleşeală. Imaginea trenului îi dăduse doar o linişte aparentă, ca şi când ar fi fost sub influenta unui somnifer.

Ceea ce trebuise să se întâmple se întâmplase. Puţin după miezul nopţii, aplecat peste perna pe care părul ei era răspândit în dezordine, aproape speriat că o sufocase, îi şoptise la ureche: Rovena, eşti bine?

Ea nu-i răspunsese. El îi atinsese atunci obrajii, apoi îi susurase vorbe tandre, pe care ea le credea ultimele, iar el a înţeles asta când a simţit lacrimile care-i umezeau pomeţii. Din propriile lui şoapte, Besfort desluşise doar cuvântul „mâine”. Mâine aveau să plece cu două trenuri diferite, dar, pentru prima oară, aveau să fie eliberaţi de stresul despărţirii.

Aproape cinsprezece ore, cât stătuseră împreună la Luxemburg, nu vorbiseră decât despre asta. Ea îl ascultase cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Oboseala o făcea să-l contrazică din ce în ce mai rar. El repeta nu, de o mie de ori nu. Aveau să fie liberi, ca la începuturile

— 77 —

lumii. Liberi, adică şi mai nedespărţiţi. Liberi să se întâlnească, dacă

vor voi. Să se sature unul de altul. Să uite unul de celălalt. Să se regăsească. Vor trăi, ca nimeni alţii, renaşterea dorinţei. Ori de câte ori se vor vedea vor fi străini unul de celălalt, aproape necunoscuţi, ca două personaje din acelaşi vis. La fel ca atunci după povestea cu Liza, dar de o mie de ori mai enigmatici. Ea trebuia să aibă încredere şi să nu se lase manevrată de gânduri sumbre, cum se întâmplase în noaptea precedentă, când îi reproşase că o tratează aşa, ca pe o call girl, ca pe o curvă de lux, ca s-o umilească, să poată scăpa mai uşor de ea atunci când i s-o năzări. O, nu, se jura el, întotdeauna voise contrariul, să facă din ea o sfântă.

În vreme ce el vorbea, privirea ei se umezise din nou şi-l fixase stăruitor, ca şi când ar fi vrut să-i spună: Cum de te-ai îmbolnăvit aşa, sufletul meu?

Afară, după o relativă acalmie, furtuna de zăpadă se înteţi din nou.

Un călător abia intrat în compartiment, clătinându-se ca şi când ar fi fost băut, se uita fix la Besfort. Aşteptă cât aşteptă, apoi i se adresă.

Nu ştiu nemţeşte, îi răspunse Besfort.

Aha, făcu celălalt. Ia te uită. O bucată de vreme mormăi ceva, apoi vorbi limpede. Totuşi nu e nevoie să ştii nemţeşte ca să-ţi dai seama că Luxemburgul este o ţară de rahat. Care se dă drept un stătuleţ

simpatic tocmai ca să i se ierte porcăriile. Pe toate indicatoarele, kilometrii sunt scrişi greşit. Iar uşile din spate ale băncilor se deschid pe furiş noaptea ca să iasă pedofilii pocăiţi.

Besfort se ridică şi se duse să bea o cafea la bar.

Trenul Rovenei ieşise, probabil, din zona cu furtună. Brusc, simţi că doreşte să-i strângă capul la pieptul lui. Aşa cum adormise în ultima noapte, cu fruntea lipită de el. În jurul orei două se trezise speriată. Besfort, Besfort, gemuse ea încet ca să-l trezească. Vreau să

ştiu despre discuţiile noastre, ce se va întâmpla cu ele? Cum?

întrebase el, ca prins asupra faptei. Discuţiile noastre de la miezul nopţii, după… A, da, făcuse el. Fireşte că discuţiile noastre interminabile vor fi ca şi până acum, n-ai motive să te temi. Vorbeşti serios, sau vrei să mă linişteşti pe mine? Sigur că vorbesc serios, iubito. Sunt cunoscute discuţiile dintre o call girl şi clienţii ei. La fel şi în cazul gheişelor. Jumătate din literatura japoneză le-a folosit ca sursă de inspiraţie. Scuză-mă, i-a spus ea. E vina mea că am dormit.

Dacă nu greşesc, începuseşi să spui ceva despre comploturi, nu?

Aveam doisprezece ani când a fost descoperit ultimul complot la Tirana. Îmi amintesc că numai despre asta se vorbea. Mama l-a

— 78 —

aşteptat pe tata şi nici nu l-a lăsat să se dezbrace de palton, de curioasă ce era. O zi rece de iarnă. Prim-ministrul tocmai se împuşcase. Gândul meu era la sânii care nu-mi mai creşteau. Tu?

Dacă nu mă înşel, mi-ai spus că erai teribil de trist.

El îi răspunsese că aşa era. Era o altfel de tristeţe decât cea obişnuită. O prăpastie. O dezamăgire profundă. Comploturile apăreau unul după altul şi, de fiecare dată, prăpastia se adâncea.

Dar de ce? îl întrebase ea. De unde toată tristeţea aceea? Fireşte, chiar dacă nu reuşea niciunul, tentativele acestea trezeau şi o mică

speranţă. Căci, oricum, cineva încerca, cineva îşi punea viaţa în pericol ca să doboare dictatura.

El clătinase din cap că nu. Tocmai aici e păcăleala. Nimeni nu încerca nimic. Nimeni nu-şi punea viaţa în pericol. Comploturile erau inventate. Şi mai falşi decât ele erau complotiştii. Îţi vine să râzi?

Deloc, a răspuns ea. Mi se pare de-a dreptul cumplit.

Aşa şi era. Erau, poate, cele mai cumplite comploturi din lume.

Pe un ton monoton, de bătrân sfătos, Besfort îi vorbise apoi o mulţime despre comploturile din Albania. Comploturile false sunt cunoscute din vremea lui Nero, poate chiar dinaintea lui. Comploturi inventate în slujba unei idei. Din raţiuni de stat. Pentru depăşirea unui moment de criză. Ca pretext de instaurare a violenţei. A terorii.

Pentru a preîntâmpina, chipurile, răul (uite, aţi făcut un complot şi tot nu m-aţi doborât). Provocat de femei. De invidie. De nebunie.

Lumea a fost martora a tot felul de comploturi, dar crede-mă, ca acelea de la noi nimeni n-a mai pomenit. Ai tot dreptul să întrebi: Dar de ce, ce câştigau din asta? Ţi-o spun de la început, nu câştigau nimic, cu excepţia unui glonţ în cap. Şi ei ştiau asta. Totuşi, continuau să se prefacă. Ai impresia că ceea ce-ţi spun eu sunt invenţii? Crede-mă, nu e nimic exagerat. Aşadar, ai putea să mă

întrebi de ce continuau să se dea drept complotişti, atâta vreme cât ştiau dinainte sfârşitul? De obicei, oamenii ţin să treacă drept cinstiţi, nicidecum drept rebeli, trădători. Şi totuşi, din afară, ei aşa se vedeau. Devotaţi nu se puteau pretinde, pentru că devotaţi erau, chiar superdevotaţi. Dar dictatorul era sătul de ei şi de adoraţia lor.

Voia altceva… Ai tot dreptul să crezi că vorbesc în dodii. Pe vremea aceea aveai treisprezece, paisprezece ani, deci nu trecuseşi prin câte am trecut eu. Tu poate ai putea încerca să afli un fir logic în tot ghemul ăsta încurcat. Ai putea crede, de pildă, că cele două tabere, dictatorul şi falşii complotişti, făceau aceste lucruri doar ca să se distreze, ca într-un fel de scenetă, ei având rolul complotiştilor, el

— 79 —

prefăcându-se că îi condamnă, până ce la sfârşit s-ar fi prăpădit de râs împreună şi, grohăind de plăcere, şi-ar fi spus unii altora noapte bună şi s-ar fi dus la culcare. Cunoscând, totuşi, paranoia epocii, ai putea accepta că, poate iniţial, totul a început ca o scenetă, după

care, brusc, în creierul bolnav al tiranului a încolţit un gând ciudat.

Şi ceea ce a debutat cu ha-ha-ha-uri a sfârşit prin încătuşarea

„actorilor”. O anume logică, oricât de aproximativă, există în asta.

Dar ceea ce s-a întâmplat a depăşit raţiunea omenească. Iată de ce este greu, dacă nu chiar imposibil, de explicat.

Minciuna cobora precum ceaţa, din ce în ce mai deasă, acoperind totul. Se răspândea pretutindeni. Compactă. Unul după altul, comploturile ieşeau de sub faldurile ei, vagi la început, ca imaginea fătului în pântecul mamei, apoi din ce în ce mai vizibile. Existau încă

naivi care-şi spuneau: Acest complot nu l-a doborât, va veni altul, care va avea mai multă forţă şi o va face. Dar următorul se nimerea să fie mai neputincios ca primul. Mesajele din puşcărie ale complotiştilor exprimau din ce în ce mai mult ataşamentul faţă de regim. Unii dintre ei cereau dicţionare, neajungându-le cuvintele pentru a-şi arăta dragostea pentru Conducător. Alţii se plângeau că

nu sunt torturaţi destul. Din locul în care erau executaţi, procesele-verbale descriau acelaşi fenomen. Alături de urletul „Trăiască