Se stăpânise cu greu să nu-i urle la telefon: Dar atunci, la ce mama dracului m-ai sunat? Şi de ce întrebi când ne vedem?

Ascultă, începu ea. Vreau să ne întâlnim ca şi până acum, dar trebuie să fiu sinceră cu tine… Ceva s-a întâmplat între timp…

Uite, deci, cum stă treaba. În lungul interval de linişte ea aşteptase, pesemne, întrebarea care trebuia totuşi pusă. Dacă e cineva între ei. Dar el tăcuse. Îi mai pusese această întrebare într-un moment nepotrivit, iar acum, când îi sosise clipa, tăcea. Curvă, o apostrofase în sinea sa. Curvă de ONG-uri şi de burse internaţionale.

Iar cu voce tare: Nu vreau să ştiu.

Dar şi răspunsul ei întârziase. Poate că se aşteptase la altceva.

Poate că-i luase cuvintele drept o sfidare. A, aşa? Nu vrei să ştii?

Atunci bea paharul până la fund: tu nu mai eşti ceea ce erai, acum am alt stăpân.

Am înţeles şi asta. Ba chiar o ştiu demult. Răspunsul ei: Şi totuşi te prefaci că nu-ţi pasă. Pentru că asta ştii cel mai bine. Să-l loveşti pe celălalt chiar şi atunci când eşti la pământ.

Niciunul dintre cuvintele astea nu a fost pronunţat. Li se învârteau toate prin creier ca nişte păsări speriate că nu găsesc ieşirea din colivie. Se auzea respiraţia ei precipitată. Şi, printre şuierături, cuvintele: Dacă e aşa, atunci haide…

Zborul a fost chinuitor. Avionul se lăsa pe o parte, sau poate că

aşa i se părea lui. Un avion şchiop. Pe jumătate adormit, şi-o imagina în faţa oglinzii, în timp ce se pregătea pentru a-l întâlni pe celălalt.

Alegerea desuurilor, ceafa, locul acela. Un sentiment de lehamite, de ură şi iertare simultan, îi încetinea bătăile inimii. Dacă motivul răcelii ei era un alt bărbat, atunci cum se explica furia cu care îi vorbise? În situaţii ca asta se întâmplă exact contrariul.

Avu senzaţia că, la fel ca în vis, nu va ajunge niciodată la ea.

O zări de departe, în acelaşi loc unde îl aşteptase prima oară.

Paloarea din obraji o făcea mai frumoasă. Felul cum se pieptănase şi cum îşi pleca privirea în mers îi dădeau un aer străin.

— 67 —

În taxi s-au îmbrăţişat timid, cu reţinere. Parcă era şi nu era ea.

Cuvintele care începeau cu „re”, revedere, renaştere, reluare, ce aveau să-i blocheze zile în şir creierul după aceea, se pare că acolo îşi aveau originea. Să stea pe pat lângă ea i se părea acum lucrul cel mai incredibil din lume.

Rezervarea la hotel o făcuse tot ea. Avea să încerce să priceapă mai multe din locul unde se afla hotelul, poziţia uşii de la intrare, a coridorului şi, desigur, aspectul camerei, dar mai ales după paturi, unul nupţial sau două separate, ca două morminte ale unor îndrăgostiţi de altădată.

În vreme ce omul de serviciu le deschidea uşa, inima lui şi-a încetinit din nou bătăile. O lumină caldă i-a învăluit privirea atunci când a zărit patul imens şi cuvertura acoperită cu crizanteme, exact ca în grafica japoneză. Şi tot ca într-o pictură japoneză ea păşea prin cameră, aranjând bagajele. Totul se petrecea în linişte, ca într-o scenă pictată într-adevăr pe un vas oriental, ba chiar şi cuvintele ei –

„O să mă aştepţi puţin?” – când intra în baie fuseseră spuse tot cu capul plecat, neînsoţite de privirea jucăuşă, cea care, de obicei, anunţa fericirea de mai târziu.

Iată de ce a ezitat atât, îşi spuse el după ce uşa băii se închise. I se părea greu de crezut că ea ar putea ieşi de acolo câtuşi de puţin schimbată.

Şedea pe colţul patului ca pe o piatră funerară, aşteptându-şi mireasa, la fel ca în 1917 sau 1913, sau naiba mai ştie când, bărbat balcanic cu dorinţele răscolite după atâţia ani de logodnă prelungită.

Ori mai rău, nebun şi convins că o să se ivească mireasa pierdută, răpită cine ştie de cine, poate chiar de destin.

Ea ieşi, în sfârşit. O, cerule, îşi spusese, mireasă din baladă, complet necunoscută, albă-albă, ca marmura. Ea s-a îndreptat cu capul plecat spre el şi s-a lungit pe pat la fel de ţeapănă. Besfort era convins că femeia uitase toate gesturile de odinioară. Se aplecă spre obrazul ei; buzele, ca şi ochii, îi erau străine şi, în loc să i le sărute, îi şoptise: Ţi le-a atins cineva?

Ochii ei spuseră da.

Prin bluza descheiată a pijamalei i se zăreau sânii, mai trădători poate decât buzele. El îi puse aceeaşi întrebare, iar răspunsul ei a fost acelaşi.

Nu ştia dacă trupul său va suporta provocarea aceea, în care era greu de spus unde e durerea şi unde bucuria. Cine o fi fost norocosul acela? se întrebă.

— 68 —

O mângâie pe pântec, apoi mai jos. La întrebarea cea mai delicată, ea răspunse la fel, din priviri. Ai ajuns, deci, până la final, îşi zise el, iar cu voce tare: Adică?…

Rovena tăcea. Gemetele ei erau de data asta altfel decât înainte, mai reţinute, iar el îşi spusese din nou: Desigur.

Urletul unei sirene de poliţie însoţi, în lipsa unei muzici, ultimele momente.

Sirena se auzi brusc mai aproape, aproape la fel ca atunci, la Luxemburg. Schiţă un zâmbet, amintindu-şi că, după înzestrarea poliţiei albaneze cu mijloace moderne, sirenele au fost primele care au adus în Albania ceva din atmosfera Occidentului. Se întoarse către geam să vadă ce era. Pe Bulevardul Mare începuse, după toate probabilităţile, încăierarea. Se folosesc gaze lacrimogene, spuse cineva din grupul de alături. Se zăreau mişcările oamenilor, care duceau mâinile la ochi ca speriaţi de ceva. Părul roşcat al diplomatului „bi” părea că luase foc. Îşi aminti că roşcaţii sunt campioni la sex. Draga de ea, îşi spuse, cine ştie cât o fi pătimit cu el.

Poate că se gândise la toate acestea în momentul în care s-a desprins de ea şi s-a tolănit ostenit pe-o parte.

Vorbele ei la telefon, amestecate cu altele, rodul imaginaţiei lui, i se îngrămădeau de-a valma în memorie, cu o sintaxă anapoda, precum nişte formule ritualice: mi-ai distrus sexualitatea.

Te-au distrus alţii şi dai vina pe mine, şi-a spus el. Ultima întrebare, dacă ajunsese până la final cu altul, i-o repetase şi după.

Ea a rămas din nou pe gânduri, după care i-a şoptit: Depinde cum o iei.

În şoaptă, ca să nu strice efectul momentului, el i-a spus că

răspunsul ei nu are logică, pentru ca, dacă celălalt ajunsese s-o sărute şi s-o mângâie peste tot, desigur că ajunsese şi la… cum se spune…

Ea îi dăduse acelaşi răspuns, că depinde cum o ia, la care el o întrebase: Cum vine asta? Ori e impotent? Nu, făcuse Rovena, după

un moment de tăcere. E o femeie.

Aha… făcuse din tot sufletul. Aha, ia uite despre ce era vorba.

Vreme de câteva minute au tăcut amândoi. I se părea că asta explică

totul. Întrebările i se învârteau ca nebune prin cap. Dacă se distrase cu o femeie, de ce această nouă pasiune, în loc s-o liniştească, o stârnise şi mai mult împotriva lui? Şi de unde până unde toată

suferinţa aia, ţipetele, consultaţia la psihiatru?

Ea îl asculta mirată. Cum de unde? Dar e normal să se întâmple

— 69 —

aşa. Voiam să mă desprind de tine şi nu mă lăsai. Nu te puteam înşela, înţelegi, asta e.

În momentul acela totul i se păruse simplu. Ca un somnifer, cuvintele ei îl adormeau. I se făcuse şi ei somn. Erau obosiţi amândoi şi, două ore mai târziu, se treziseră într-un cu totul alt timp. El avea impresia că o regăsise. Dar tot nu era sigur. Era ca un peisaj oglindit în apă, ce se putea risipi la cea mai mică adiere de vânt.

Cu delicateţe, el duse din nou discuţia acolo unde rămăsese.