Atunci auzi pentru prima dată numele Lizei şi întâmplarea prin care se cunoscuseră. Barul de noapte, unde ea cânta în fiecare sâmbătă.

Privirile provocatoare. Telefonul. Primul sărut în maşină.

Apoi? Apoi, celelalte se ştiu…

Eu nu ştiu nimic, se grăbise el cu o curiozitate de copil. Spune-mi totul… Povesteşte-mi cum făceaţi.

Cum făceam? În realitate, eu nu făceam nimic. Ea… făcea… Eu doar stăteam…

Lui i se părea că nu auzise niciodată ceva atât de senzual. Poate doar întâmplarea cu ţiganca.

Mai povesteşte, o rugase el. Hai, deşartă-ţi sacul.

Şi ea îi povestise despre tulburările vârstei de la orele de educaţie Fizică, când fetele se dezbrăcau la vestiar. Credea că avusese încă de atunci o predispoziţie, dar nu cine ştie ce, ca multe alte fete. Nu era lesbiană, cum ar fi putut el să creadă. Era mai mult o soluţie, provocată de teama de masculi. Şi asta pentru că avea sânii prea mici. Mult mai mici decât ar fi vrut să-i aibă. Cu Liza parcă se maturizase.

Cu o femeie, îşi spusese el. E culmea.

Ea îl sărutase pe ceafă, dar destul de discret. La urma urmei, tot ce am făcut până azi, pentru tine am făcut.

El îi repetase cuvintele rostite imediat după ce se iubiseră.

Respirând încă sacadat, îi reproşase că-l învinuieşte pentru tot ce s-a-ntâmplat. Se iubise cu o femeie, avusese o nouă experienţă, fusese fericită, suferise, şi tot el era vinovat. În momentul cel mai dificil se dusese la psihiatru, pentru un motiv necunoscut, şi asta cădea tot în spinarea lui. Trebuia, deci, să facă penitenţă, să-şi ceară iertare.

Dar nu-i spusese decât o parte din acest monolog. Şi aceasta vag, cu jumătăţi de cuvinte. Ea îl ascultase fără o vorbă, apoi îi răspunsese cu aceeaşi linişte interioară: Dar asta aşa a fost. Din cauza ta.

Besfort simţea că nu poate să se enerveze. Dar asta nu-l împiedica

— 70 —

să-i vorbească pe un ton glacial.

Aş vrea să-mi spui ceva. Dar clar, cu exactitate. Când i-ai mărturisit psihiatrului motivul tulburării tale, i-ai spus că te-ai certat cu iubitul, sau cu iubita? Cred că în germană există cuvinte diferite pentru asta.

Ea oftă. Nu negă că a avut unele neînţelegeri cu Liza. Dar tot din pricina lui. Pentru că el o ţine prizonieră şi nu-i mai dă drumul. Iar ea încearcă să scape din laţ, deşi îi e cu neputinţă. De aici se iscau certurile cu iubita… Neliniştea. Se rănea singură, urla.

Toate discuţiile despre Liza au rămas aşa, în coadă de peşte. Nu numai din vina ei, căci nici el nu se grăbea, de parcă i-ar fi fost teamă să afle mai mult. Recucerirea Rovenei a continuat o vreme.

Nici măcar el nu ştia pe care din ele o preferă: pe prima, cea naivă, sau pe a doua, cea dificilă, cu mască de ghips şi cu o existenţă

dublă?

Ori de câte ori revenea la prima ipostază, era mai veselă şi mai tandră – ca la-nceput, el simţea la ea, împreună cu bucuria regăsirii, şi o undă de tristeţe pentru masca la care renunţase. Cum să revină

la aerul acela misterios, ca de pe o planetă îndepărtată şi străină?

Alteori i se părea că e simplu. Oricât ar fi refuzat să accepte, el nu făcea altceva decât să repete frământările a milioane de bărbaţi care încearcă să împrospăteze un sentiment epuizat.

Într-o seară, în faţa vitrinei unui sex-shop din Luxemburg, în vreme ce admirau o păpuşă erotică, ea îi şoptise: cumpăr-o, dacă te atrage aşa mult. Aş cumpăra-o, îi răspunsese el, dacă ar semăna mai mult cu tine.

Neştiind cum s-o ia, Rovena făcuse feţe-feţe.

Nici el nu ştia cum să explice toate astea. Nu voia nicicum să rupă

vălul acela de mister care apăruse după aventura ei cu Liza. Dar, pe de altă parte, ştia şi că ar fi fost imposibil. Săptămânile treceau şi ei ajunseseră la fel de apropiaţi ca înainte, ceea ce părea, fără îndoială, o minune. Îşi repeta mereu acest cuvânt, deşi în sufletul său ştia că, mai mult decât o minune, era o stare de calm. Se supăra pe el însuşi, du-te, îi spunea, găseşte una dintre actriţele alea japoneze care se dau pe faţă cu praf de cretă, mister peste mister. Cum să dormi lângă

o arătare ieşită ca din sicriu, aşa ceva vrei tu?

În mod firesc ajunsese la concluzia că aerul acela straniu nu-l putea găsi decât alături de omul atât de apropiat până nu demult şi atât de străin acum. S-o cunoască din nou pe Rovena aceea de acum doi ani. S-o piardă, ca s-o poată regăsi.

— 71 —

Ştia şi el că acestea sunt gânduri nebune. Situaţii contradictorii, care se exclud una pe cealaltă.

Neputinţa creierului omenesc de a sparge zidul despărţitor îi deveni brusc evidentă. La urma-urmei, creierul este un instrument croit din aceeaşi materie ca şi universul. O materie dominatoare, care te ţine înlănţuit. Şi câtă vreme universul este compus în totalitate din aceeaşi materie, speranţă nu mai există nicăieri. Să te culci cu curcubeul… Poate că nu degeaba se spune că depăşirea limitelor este legată de sexualitate… Cândva, probabil că se întâmplau asemenea lucruri, iar rămăşiţele lor reuşeau, întâmplător, să spargă zidul şi să

ne tulbure gândirea. Dar unde? Era acelaşi univers, o, Doamne, doar dacă n-ar mai fi şi altul, o zonă rebelă, cu alte legi, găuri negre.

Poate că ar fi trebuit să ia un calmant, ca să nu mai delireze atât.

Şi să nu mai bea aşa de multă cafea.

Ideea de a o juca pe degete ca la ruleta rusească îi venea, într-adevăr, din zonele cele mai tulburi. Dar şi toanele ei cu sclavia tot de acolo veneau. Simţea că lucrurile acestea sunt legate, iar din ele se năştea o întrebare: mai există dragoste sau nu?

Gândul că există situaţii când libertatea se câştigă prin violenţă îl făcu să zâmbească. Comandă a treia cafea, dar nu îndrăzni s-o bea.

Pe bulevard, măturătorii strângeau bucăţi de pancarte călcate în picioare în timpul încăierării. Urmele scurtei izbucniri de ură, ce abia se potolise, erau adunate, pentru a lăsa locul unei vrajbe vechi, dintotdeauna, iscate de judecăţi şi testamente de când lumea, o parte din ele scrise în limbi ce nu se mai foloseau şi purtând sigilii otomane.

6 – Sfârşitul aceleiaşi săptămâni. Rovena

Toată săptămâna fusese îngrijorată din cauza lui. Crezuse că

telefoanele mai dese aveau s-o mai liniştească. Apoi i se păruse că, dimpotrivă, ele o stresau şi mai mult. Încercase să le mai rărească, dar aşa era şi mai greu de suportat.

N-ar fi trebuit să vorbim atât de mult despre Liza, îşi spuse. De aproape doi ani nu pomenise mai deloc de ea şi, deodată, ca un spirit malefic, în seara petrecută cu el la Viena, ea îşi făcuse din nou apariţia.

Uneori am impresia că intenţionat nu ai dorit niciodată să auzi povestea întreagă a aventurii mele cu ea. Ca să mă torturezi cu

— 72 —

întrebări stupide, cu suspiciuni pe care altfel nu le scoţi la iveală.

Câte scrisori despre asta nu am scris şi am rupt… Câte monologuri nu m-au epuizat în singurătate. Şi când am fost împreună, iar eu am vrut să-ţi povestesc, am simţit nerăbdarea ta să

ajung la punctul culminant, singura parte care te interesa. Te prefăceai că mă urmăreşti cu atenţie, dar nu era aşa. Un văl de indiferenţă îţi acoperea mereu privirea. Din spatele lui, de la o oarecare distanţă, ascultai descrierea barului de noapte unde am cunoscut-o pe Liza, felul în care-şi ţinea paharul cu bere pe capacul pianului.

Vechea mea tulburare, privirea ei, privirea mea care-i răspundea, apoi sărutările din maşină, palma ei pe piciorul meu, scena din WC-ul şcolii, apoi mâna mea care a luat-o pe a ei şi a dus-o între coapse şi, îndată după geamătul ei, zgomotul metalic al fermoarului pentru ca ea să găsească ceea ce căuta…

Ca obsedat, îmi puneai aceleaşi întrebări, primele şi ultimele: Când ai deschis fermoarul ştiai că aşa se face? Apoi, fără a aştepta răspunsul meu: Continuă, povesteşte-mi, când te-a avut, nu ştiu dacă se foloseşte cuvântul acesta între voi, te-a avut în întregime, ca să spun aşa…