folosească şi altele. Altcineva în viaţa mea? se miră el. Uite, îţi răspund: nu, nu există.
Ei i se păru că eliberarea bruscă de sub tensiune îi blochează
creierul şi simţi dorinţa să-şi pună capul pe umărul lui. Cuvintele lui ajungeau la ea ca printr-o ceaţă aurie. Nu exista o altă femeie.
Altceva era la mijloc. Traduse în germană, ca şi când aşa ar fi înţeles mai bine: Es ist anders.
Nu contează ce e, îşi zise. Doar aia să nu fie.
Treaba e mai complicată, continuă el.
Nu mă mai iubeşti ca înainte? Nu-ţi mai plac la fel?
Nu numai eu. Era ceva ce ţinea de amândoi. Era ceva legat de libertate, de ceea ce se plângea ea mereu… Fusese hotărât să-i spună
tot, dar acum vedea că nu poate. Îi lipsea ceva. Îi lipseau multe. Data viitoare poate va reuşi. Şi dacă nu, o să-i explice în scris.
Poate că nu e nimic. Poate doar ţi se pare, cum mi se părea şi mie.
Ţie ce ţi s-a părut?
— 58 —
Că uite, lucrurile nu mai sunt cum au fost. Adică ceva nu mai e cum a fost şi ţie ţi se pare că nimic nu mai este la fel.
Nu, scutură el din cap.
Părea că turnul bisericii din apropiere îi multiplică vocea.
Pentru o clipă, ea crezu că-i înţelesese raţionamentul, dar în clipa următoare totul i se bulversă din nou în cap. Poate că şi el se simţise prizonier şi încercase să se elibereze? Nu ea îl gratulase cu cuvintele:
„tiran”, „dictator”, „stăpân de sclavi”, în vreme ce el tăcuse şi-şi rosese lanţul cu dinţii?
Simţea, ca de obicei, că întârziase.
Era obosită. Iar pe el îl durea capul. Pe stradă, firmele luminoase ale hotelurilor şi magazinelor aveau o strălucire ce i se păru ameninţătoare.
În locul cinei cu Stalin, el îşi aminti de prima ei scrisoare. Tirana, îngheţată de gerul sub zero grade, părea de data asta un oraş sobru.
Aşa îi scrisese. Iar ea – pentru că el îi cerea amănunte despre ea –
fierbea de dorinţă.
Besfort îşi aminti apoi de cealaltă parte a scrisorii, de cafeaua băută la ţigancă acasă, de cele câteva cuvinte pe care nu le putea reproduce, şi din nou despre gerul sub aripa căruia se petreceau toate acestea.
Îşi amintiră întreaga scrisoare, cu un zâmbet abia schiţat, ca un soare de iarnă. În răspunsul pe care el i-l trimisese de la Bruxelles scria că aceea e, fără îndoială, cea mai frumoasă scrisoare care ajunsese în vestul european venind din zona cea mai îndepărtată a continentului, Peninsula Balcanică, zonă care abia aştepta să se integreze în Europa.
Apoi, când se întâlniseră, el se arătase extrem de curios să afle cuvintele ţigăncii. I se păreau a fi un strigăt nebun ce venea dintr-o epocă întunecată şi foarte, foarte îndepărtată.
Rovenei îi venea să plângă. Nu e un semn bun când îţi aminteşti vechile scrisori de dragoste.
El a vrut să audă vorbele ţigăncii în pat, înainte de a se iubi. Şi ea i le spusese în şoaptă, ca pe o rugăciune. La întrebarea lui dacă, în timp ce-i vorbea, bătrâna îi ceruse să-şi dezgolească pântecul, ea îi răspunsese că nu fusese nevoie, se dezgolise singură, fără să ştie nici ea de ce, la fel ca prima oară… O, nu, nu părea o lesbiană. Sau, mai exact, în atmosfera aceea ciudată, lesbianismul părea contopit în tot ceea ce era în jur… Dar tu însuţi eşti un vrăjitor…
După prânz, simţiră amândoi nevoia să se odihnească. Când ieşiră
— 59 —
din nou, tocmai se însera. Coroanele imperiale de pe firmele hotelurilor, care prin alte locuri din lume fuseseră date jos cu forţa, aici, deşi vetuste, erau la locul lor.
Ajunseră din nou în faţa catedralei Sfântul Ştefan, la capătul bulevardului. În amurg, ferestrele ei sclipeau înşelător, părând că
schimbă mască după mască. Când înviau din morţi, când se stingeau în clipa următoare.
Aplecat peste umărul ei, el îi şoptea cuvinte tandre. Iar ea aproape că nu-şi credea urechilor. În ultima vreme declaraţiile lui se răriseră, apoi şi ale ei.
Le auzea ca pe o muzică uitată, aproape neverosimile. Ne-am răcit unul de altul, îi şoptea el pe cel mai duios ton cu putinţă. Curios e că
ei cuvintele acelea nu i se mai păreau atât de îngrozitoare. Chiar şi cuvântul „căsătorie”, strecurat printre ele, tot aşa i se părea, greu de crezut. În urmă cu şapte ani, trecând prin acelaşi loc, ea aşteptase în zadar să-l audă. Acum venea cu întârziere şi, în plus, îşi schimba mereu sensul. Vrei să fii fosta mea soţie?
Vru să-l întrerupă: Ce e cu delirul ăsta?, dar i se păru mai logic să
aştepte. Nu era pentru prima oară când i se părea că e foarte confuz.
Ba chiar, în cursul unei discuţii în contradictoriu la telefon, îi şi spusese: Mi-ai zis să merg la psihiatru, dar mai degrabă tu ar trebui să te duci.
Să fiu fosta ta soţie? îl întrerupse în cele din urmă. Aşa ai zis sau mi s-a părut mie?
El o sărută uşor. Nu trebuie s-o ia în nume de rău. Asta se referea la o mai veche discuţie a lor.
