Rovena, sufleţelul meu, gândeşte-te bine la toate astea. Nu vreau să

te sperii, dar ai grijă. Am o presimţire neagră.

7

Nu a fost uşor să se afle care parte a materialelor din anchetă le-a fost utilă serviciilor secrete pentru a schiţa portretul lui Besfort Y.

Uneori se crea impresia că ar fi fost vorba despre numele hotelurilor, mai ales când acestea sau oraşele în care se găseau aminteau de

„teroriştii albanezi”, cum le spuneau iugoslavii insurgenţilor albanezi care trecuseră din întâmplare prin aceleaşi locuri. Dar nu numai atât: chiar şi analizele mai amănunţite, „psihologice”, cum li se mai spune, făcute asupra convorbirilor Rovenei St. cu prietenele ei, fuseseră exploatate la maximum. Astfel, visul despre convocarea la

— 21 —

Haga sau cuvintele „ai grijă, am o presimţire neagră”, aveau legătură

cu ele.

Între timp, ultimul mesaj al lui Besfort Y., acela căruia i se spunea de acum „cinicul”, tradus în majoritatea limbilor folosite în Consiliul Europei, însoţit uneori şi de câte o frază interogativă de genul „Oare cât de exactă e traducerea? Cuvintele «condiţii» şi «OK» au oare aceeaşi valoare lingvistică şi în original, în limba albaneză?”, mesajul acela, aşadar, era citat în toate rapoartele agenţilor sârbi, care încercau să argumenteze că analistul Besfort Y. era, pe lângă

celelalte, şi un schizofrenic periculos. Pe lista celor douăzeci şi nouă

de personaje care, conform agenţilor sârbi, prin intervenţiile şi rapoartele despre masacrele din Kosovo ajunseseră să uluiască

guvernele occidentale, numele lui Besfort Y. părea cel al unui pion neînsemnat, alături de Clinton, Clark, Allbright sau ceilalţi. Totuşi, când venea vorba despre implicarea personală, din convingere şi cu urmări grave asupra nefericitei Iugoslavii, Besfort Y. era singurul dintre ei pus pe aceeaşi treaptă cu preşedintele american. Ultimul scandal provocat de acesta din urmă în cazul Monica Lewinski părea o povestioară naivă în comparaţie cu ardoarea justiţiară a analistului albanez, căruia umilirea unui stat îi dădea, precum se pare, acelaşi sentiment de triumf precum cucerirea unei femei. Cuvintele „după ce ai rezolvat conflictul cu Serbia, te-ai întors împotriva mea” nu lăsau, conform rapoartelor, nicio îndoială asupra pornirilor maniacale ale analistului.

Zelul serviciilor secrete acum, după finalul dramei, era explicat de către detectivul nostru misterios mai exact decât toate analizele de până atunci. Este adevărat, cortina se lăsase şi Tribunalul de la Haga îl judeca acum pe fostul preşedinte sârb, dar în Europa valul de remuşcări abia începuse să se propage. Se cerea reconsiderarea situaţiei, ba chiar strigătul „la Haga, la Haga!” se auzea din ce în ce mai des, referindu-se de data asta nu la cei învinşi, ci la învingători.

După cum scria un istoric: nu cu armele, ca până acum, ci cu regrete şi cu ruine speră Serbia să recâştige Kosovoul pierdut.

În contrapondere la părţile nebuloase ale anchetei, această zonă a cercetărilor avea o exactitate exemplară. Nume, date, titluri din presă, anunţuri, declaraţii, dezminţiri, din nou nume aşezate la rând, poziţii contradictorii ş.a. se îngrămădeau unele după altele. Alain Dusselier, William Walker, Tony Blair, Günter Grass, Noam Chomsky, André Glucksmann, Harold Pinter, Bernard-Henry Lévy, Paul Garde, Peter Handke, Pascal Bruckner, Maica Tereza, Ibrahim

— 22 —

Dominik Rugova, Seamus Heaney, Papa Ioan Paul II, Patrick Besson, Gabriel Keller, Ismail Kadare, Claude Durand, Bernard Kouchner, Régis Debray, Jacques Chirac Pontifex (Apărătorul Podurilor din Belgrad), Bogdan Bogdanović Ponticrash (arhitectul, iniţiatorul distrugerii aceloraşi poduri), Dalai Lama, Cardinalul Ratzinger etc.

Conform detectivului misterios, atât recunoştinţa sârbilor faţă de cei ce le ţinuseră partea, cât şi ura faţă de tabăra cealaltă, sentimente şi resentimente care la balcanici ţin de secole întregi, începuseră să

pălească de data aceasta. Noua geopolitică în peninsulă – Pactul de stabilitate, ţintuirea statelor mai încăpăţânate, prieteni şi duşmani până mai ieri, la porţile Europei, pentru a intra împreună în familia mult visată – făcuse posibil ceea ce păruse la un moment dat imposibil. Jurămintele de răzbunare, răbufnirile nervoase şi oftatul erau invocate acum mai mult ca nişte curiozităţi, decât cu ură.

Mult mai lent dispăreau din memoria colectivă câteva dintre zvonurile vremii, cum ar fi acela că Maica Tereza fusese instigatoarea principală a bombardării Iugoslaviei, ba chiar era pomenit telefonul pe care ea i-l dăduse preşedintelui american – „Fiule, fă ceva pentru albanezii mei, pedepseşte Serbia” –, în vreme ce un cântec vulgar despre preşedintele justiţiar era cântat la fel de frecvent ca şi în anul evenimentelor

Loveşte Serbia, Bill.

Aşa cum te sfătuieşte X…

E mai uşor să loveşti Serbia

Decât pe Monica Lewinsky.

Detectivul însuşi, care părea că stă departe de orice subiectivism şi implicare, dădea brusc impresia că ar vrea să se smulgă din hăţişul acesta epic, pentru a se lăsa furat de un altul.

8

Acum, ancheta amintea de situaţia unui avion care, după ce zburase pe un cer senin, intra din nou într-o zonă cu turbulenţe.

Gânduri vagi, ce provocau suspiciuni, fraze cu două înţelesuri, dialoguri imposibil de analizat extrase din rememorarea unor convorbiri telefonice apăreau şi dispăreau într-un haos total. Tu îmi pomeneşti în ultima scrisoare de o înfrângere. Chiar ai dorit, măcar pentru câteva clipe, aşa ceva? Dar ştii că eu, înfrânt, pot fi mai

— 23 —

periculos? Ea: M-au obosit, crede-mă, toate aceste neînţelegeri ale noastre. El: Nu ai de ce să te frămânţi pentru asta. Este o stare pe care ţi-o dă trupul, nu sufletul. El mi-a spus ieri: Trebuie să te supui acestui pact. Dar ce e cu pactul acesta? E pentru prima oară când îmi vorbeşti despre el. Aşa? Dacă tu mă consideri într-adevăr prietena ta, trebuie să fii mai explicită. Ai dreptate, dar crezi că mi-e uşor să fiu aşa? În povestea asta, totul e din ce în ce mai confuz. Ai auzit de Empedocle? Hm, parcă îmi amintesc de numele ăsta, dar nu sunt sigură. Nici eu nu ştiam. Este un filosof din Antichitate, care, curios să vadă ceea ce niciun ochi omenesc nu văzuse vreodată, s-a aruncat în craterul vulcanului Etna. O, chiar aşa? Şi ce legătură are asta cu tine? Nu cu mine, cu tine. Şi totuşi nu înţeleg. Deci, într-o zi, când îmi spunea că noi experimentăm ceva nou şi necunoscut, mi-a pomenit de acest faimos Empedocle. Rovena, nu înţeleg ce vrei să

spui. Nu cumva aveţi de gând să vă aruncaţi în vreo prăpastie, numai pentru că un nebun a făcut-o acum cinci mii de ani? Stai, nu te pripi. Nu sunt atât de naivă încât să-mi propună aşa ceva. A fost pur şi simplu o comparaţie. O metaforă, cum am învăţat la şcoală. Şi totuşi, chiar şi aşa mi se face frică. Sigur că e terifiant. Tu vorbeşti şi mie mi se ridică părul pe ceafă. Cum s-a aruncat tipul ăla în lavă din simplă curiozitate… Superbă curiozitate, ce să zic. Cum, aşa ţi-ai imaginat tu craterul, aprins? Poftim? Da, te întrebam dacă aşa îţi imaginezi tu craterul, cu lavă sau fără. Şi ce importanţă are asta?

Când spui vulcan, mintea îţi zboară la lavă. Eu mi l-am imaginat stins, negru, adânc. Şi mi s-a părut că e de două ori mai înspăimântător aşa. Stai, el mi-a spus că aşa se imaginează trecerea printr-o gaură neagră, ieşirea dincolo… Ascultă, Rova, ascultă, sufleţel, şi nu mi-o lua în nume de rău. Ai face bine să vii câteva zile aici să te odihneşti. Aerul din Alpi o să-ţi facă bine. O să ne distrăm împreună, ca atunci. O să ne amintim de anii studenţiei, îţi mai aminteşti versurile tipului ăla din grupa paralelă?

Rova este un fel de penicilină,

Prescurtarea de la Rovamicină,

În schimb Rovena este o fată şic,

Chestia asta o ştie orice amic.

Pornind de la cuvintele „mi-e frică” ale tinerei femei, cel mai des întâlnite până acum, detectivul misterios şi-a început analiza cu declaraţiile din ancheta şoferului.

Nu ştiu de ce mi s-a făcut frică. Nu ştiu, chiar n-am idee, a spus

— 24 —

ea. Mă prefac că nu-mi e frică de el. El, de asemenea, se preface că

nu-mi mai produce frică. Da, numai că din toate astea nicio variantă

nu este adevărată.

Pentru ce te-ai speriat aşa de tare de ceea ce ai văzut în oglindă?

Întrebarea, deşi împrumutată din procesele-verbale din dosar, nu pierduse nimic din tonul sumbru iniţial.

Ţi-ai amintit ceva? Chiar şi vag, chiar şi într-o doară? Un dezacord, un nu, ceva ce nu trebuia făcut?

Nu ştiu ce să spun. Nu sunt sigur.

Ţi-a fost frică?

Da.

Frică ne-a fost tuturor. Cu motiv sau fără. Frică de celălalt, de noi înşine, de naiba mai ştie cine.