Omologii lor albanezi, care, deşi nu ar fi vrut să recunoască, realizau că se aruncaseră orbeşte în aventura asta, doar ca să nu fie mai prejos decât ceilalţi, abia aşteptau să se retragă şi ei.

În timpul acesta, chiar când nu se mai aştepta nimeni, o mână

misterioasă reuşise să pătrundă din nou în lumea tainică a arhivelor.

O mână cu degete lungi, subţiri şi sprintene, de o nervozitate trădată

de numeroasele înţepături de ac făcute de asistentele plictisite, căutându-i vena, mână care reuşise să răsfoiască nu numai dosarele celor două părţi, ci şi sute de alte mărturii cunoscute şi necunoscute.

În final, fusese alcătuit un mozaic de o varietate uimitoare din informaţii adunate lună de lună şi an de an. Ceea ce nu reuşiseră să

facă serviciile secrete ale celor două state reuşise un singur om, fără

mijloace, fără bani sau posibilitatea de a exercita presiuni, ba chiar şi fără argumentul obţinerii vreunei recompense, mânat doar de o pornire personală pe care n-o mărturisise nimănui. Ei bine, omul acesta reuşise să se apropie de rezolvarea enigmei de la kilometrul 17.

Aşa cum, la prima vedere, galaxia i se înfăţişează insului obişnuit drept un imens spaţiu îngheţat, în vreme ce pentru un cercetător ea reprezintă o aglomerare de evenimente cosmice de dimensiuni colosale, tot astfel, în dosarul detectivului acela de ocazie, care nu şi-a dezvăluit nici măcar numele, se aflau, chipurile alandala, dar de fapt într-o ordine secretă, cioburile care alcătuiau acest mozaic. Erau acolo, fireşte, toate informaţiile mai vechi, completate în cea mai mare parte cu multe alte amănunte. Numele hotelurilor, ba chiar şi

— 18 —

numărul camerelor în care cei doi dormiseră, declaraţiile femeilor de serviciu şi ale barmanilor. Erau, de asemenea, fel de fel de facturi şi chitanţe, de telefon, de la sala de gimnastică şi de la şcoala de şoferi, consultaţii medicale şi reţete de medicamente. Ca şi când acestea n-ar fi fost de ajuns, în dosar mai apăreau pe ici, pe colo, două vise avute de Besfort Y. şi povestite, se pare, de el însuşi Rovenei, unul uşor de descifrat, celălalt aproape imposibil. Şi iar, şi iar fragmente de scrisoare, de jurnal, de convorbiri telefonice evocate mai târziu, însoţite mai întotdeauna de ipoteze şi explicaţii, care, deşi păreau contradictorii, aveau mereu un punct de convergenţă, ca să se contrazică din nou după aceea şi să se apropie iar, într-un mod uluitor.

Într-o logică exactă, ce-ţi amintea de buletinele meteo din emisiunile de seară, erau inventariate, din însemnările tinerei femei, momentele fericite petrecute într-un hotel sau altul, comparate de la caz la caz, fiecare cu doza ei de fericire şi nefericire. Iar toate acestea erau completate cu mărturiile femeilor de serviciu, care-şi aminteau până şi de parfumul folosit de tânără, ori de obiectele de lenjerie intimă aruncate la întâmplare la picioarele patului sau de petele de pe cearşaf, care arătau că cei doi nu se protejau niciodată. Poate la fel de precis erau descrise certurile lor, provocate mai mereu de convorbirile lui telefonice tensionate, lamentările ei, disperarea. Între cele două stări mai era una, a treia, mai greu de analizat, o zonă gri, ceţoasă.

Chiar cuvântul acesta, „zonă”, fusese folosit de ea într-una dintre scrisorile trimise prietenei sale din Elveţia.

Acum ne întâlnim într-o altă zonă. Nu exagerez cu nimic când îţi spun că e vorba despre o altă planetă, cu alte legi. E ceva îngheţat, ceva înfricoşător şi totuşi trebuie să consimt că, în afară de asta, există şi un aspect care mă atrage, necunoscutul… Ştiu că te miră

cuvintele acestea, dar sper să-ţi pot explica atunci când ne vom întâlni.

După cum ştiţi, nu ne-am mai întâlnit, erau cuvintele prietenei din Elveţia.

O altă scrisoare, scrisă cu două săptămâni înainte de accident, fusese şi mai enigmatică.

Sunt din nou bulversată. El continuă să aibă asupra mea o influenţă iraţională. Lucrurile care la început mi se par a fi absurde, în final le accept cel mai uşor. Aseară mi-a spus că toată nebunia vine din interiorul nostru. Acum, că am renunţat la sentimente, am

— 19 —

putea spune că suntem salvaţi. Cu trupul te înţelegi mai uşor. O să

crezi, desigur, că ai de-a face cu un om nebun. La început, şi mie mi s-a părut că am luat-o razna. Apoi, m-am convins că nu-i aşa.

Oricum, sper să ne vedem cât de curând şi sunt convinsă că o să-mi dai dreptate.

Detectivul misterios îşi lăsa imaginaţia să zburde cu orele peste toate aceste zbateri în necunoscut. Sufletul care aduce nebunie.

Întâlnirea dinaintea accidentului, considerată post mortem. Cuvinte enigmatice. Avea momente în care i se părea că fiecare dintre acestea putea fi cheia problemei, şi altele în care credea că, din contră, aveau să pecetluiască definitiv misterul.

Întâlnirea dinaintea morţii era apreciată drept întâlnirea post. Şi, ca şi când această bruscă răsturnare de situaţie n-ar fi fost suficientă, scrisoarea sau, mai exact, ultimul bileţel al lui Besfort Y., descoperit în geanta tinerei femei în ziua accidentului, mesajul derutant care începea cu: „Legat de condiţii, e OK ca data trecută?” şi care mobilizase serviciile secrete să-i acorde bărbatului toată atenţia, ei bine, acest mesaj provenea chiar de la ultima întâlnire a celor doi la hotelul Miramax.

O altă convorbire telefonică cu prietena din Elveţia – despre care aceasta din urmă nici nu avusese de gând să pomenească, schimbându-şi decizia abia după ce citise „bileţelul acela atât de cinic”, cum era apreciat în mai toate rapoartele –, o convorbire telefonică la fel de ciudată, poate fi explicată numai prin prisma acestui ultim mesaj.

Îmi spui să nu fiu supărată? Crezi că astea sunt nişte banalităţi în comparaţie cu fericirea pe care mi-o dăruieşte? Dar dacă ţi-aş spune că el mă tratează ca pe o prostituată?

Îndrăzneşte să te trateze ca pe o prostituată? Eşti conştientă de tot ceea ce spui? Mă laşi fără cuvinte.

Sunt pe deplin conştientă. Şi-ţi repet: chiar dacă nu-mi spune curvă, ci call girl, de tratat mă tratează tot ca pe o curvă.

Şi tu accepţi una ca asta?

Da…

Acum chiar că mă laşi perplexă. Şi, ca să fiu sinceră, nu el, ci tu mă uluieşti cel mai mult.

Aşa e. Şi totuşi, n-o să poţi afla chiar tot adevărul. Probabil că e vina mea, că ţi-am povestit la telefon. Când ne-om întâlni o să-ţi spun mai multe.

Ascultă, Rovena. Nu e nevoie de cine ştie ce explicaţii ca să înţeleg

— 20 —

că, dacă el te tratează ca pe o curvă, o face cu un scop. Vrea să te umilească cu orice preţ.

Sigur că asta vrea. Şi totuşi…

Fără „şi totuşi”. Umilirea e umilire.

Am vrut să-ţi spun că lucrurile sunt mai complicate decât par. Îţi aminteşti când comentam filmul Dama cu camelii, unde personajul masculin, deşi o iubea pe fată, într-un moment de furie, ca s-o umilească, i-a lăsat sub pernă un pumn de bancnote?

Până aici aţi ajuns?

Nu… Stai… În dragoste nu e un lucru nou.

Rovena, nu-mi îndruga poveşti. Certurile în iubire sunt ceva banal, asta o ştie oricine, numai că ele sunt izbucniri de moment. Dar, din câte am înţeles eu, el face toate astea calm, cu sânge rece.

E adevărat. Aşa face… Dar de ce?

De ce? Ei bine, tocmai asta nu pricep eu. Are, probabil, un dinte contra ta. Un impuls de răzbunare. Un… nu ştiu ce să mai spun.

Nu. Nu e omul ăla. Din contră, eu am momente când îmi ţin cu greu nervii în frâu. El nu e aşa.

Vrea să te umilească, asta e. Să te doboare, să te ucidă moral… ca să nu spun şi fizic… Nu înţelegi?

Dar de ce? De ce ar face asta?

El ştie de ce. Mi-ai spus că ţi-e frică de el. Poate că şi lui îi e de tine.

Frică, de ce?

Habar n-am. Vă e frică unul de altul. Nu frică, chiar groază… Lasă.