În suflet?
— Adică e destul că mă gândesc la el?
Băiatul a încuviinţat din cap.
— Da, e destul.
— Şi aşa o să-l pot vedea iar pe Nanao?
— Da, o să puteţi. E suficient doar să-l aşteptaţi.
— Adică să nu-l caut?
Băiatul şi-a dus mâinile la piept.
— Nu e nevoie să-l căutaţi. Pentru că-l aveţi în suflet.
De parcă ar fi văzut ceva acolo, băiatul o privea fix pe Nami între sprâncene.
— Deci, pe cât posibil, să stau într-un loc?
Nami a înghiţit în sec.
Băiatul a început să râdă. Şi apoi i-a mai spus o dată:
— Nu vă faceţi griji. O să-l întâlniţi.
Nami simţea că prinsese curaj. A făcut o plecăciune adâncă în faţa băiatului.
— Mulţumesc! Mă voi strădui.
— Aveţi grijă să nu-l rataţi.
În noaptea aceea, Nami n-a mai rătăcit prin oraş. Aşa cum îi spusese băiatul, s-a aşezat pe banca din piaţă şi a aşteptat încontinuu ca Nanao să
apară. Nu s-a mişcat nici când s-au luat de ea nişte beţivi, nici când o pisică
vagaboandă a urinat pe piciorul ei.
S-au ivit zorile, dar Nanao n-a apărut. S-o fi minţit băiatul? Nu, stai! De fapt, el n-a zis niciodată că Nanao ar veni acolo, în piaţă. Poate că mai erau şi alte locuri chiar mai bune pentru a aştepta reîntâlnirea. Ce-ar fi să afle mai multe despre zona asta? Nami a aşteptat până când ceasul din piaţă a arătat ora zece şi s-a grăbit spre bibliotecă.
De obicei se ducea direct la colţul cu tatami şi se culca, dar de data asta a mers la bărbatul care purta un ecuson pe care scria „Director”.
— Mă scuzaţi.
51
Când o vedeau pe Nami că intră în bibliotecă, tot personalul, inclusiv directorul îşi puneau mască. Singurul care nu făcea asta era băiatul acela.
Nami a întrebat la ce oră venea el la muncă.
— Bibliotecarul cu ochelari cu ramă metalică..
Directorul bibliotecii a înclinat din cap.
— Un băiat tânăr şi înalt.
— Eu sunt singurul bărbat de aici, i-a spus directorul. Avem câţiva angajaţi care poartă ochelari, dar sunt doar femei.
— Întotdeauna îmi spune când e ora închiderii, a spus Nami.
— Ora închiderii.. ?
— Oare n-o fi Takuya? a intervenit o femeie care lucra ceva la un calculator.
— Ah, da, da! Takuya! a dat din cap directorul, zâmbind.
— Takuya?
— Takuya nu e angajatul nostru. E. . cum să spun? Doar un client fidel.
Vine în fiecare zi. Dar azi n-a apărut, nu?
— Azi e ziua de spital. În fiecare miercuri dimineaţa merge la spitalul de pediatrie.
— A, da, da. Probabil vine după-amiază.
— Cred că o să vină cu mama lui.
