59

Nanao a aşezat puşca pe stand. Tăcut, s-a întors cu spatele şi a dat să

plece, dar din urmă s-a auzit vocea tunătoare a bărbatului:

— Domnule! Unde plecaţi? V-aţi uitat premiul!

— Nu-mi trebuie, i-a răspuns Nanao.

— Cum adică nu vă trebuie? Păi. . mă puneţi în încurcătură. Dacă nu vă

asumaţi responsabilitatea şi nu luaţi ce aţi nimerit. .

— Dacă nu-mi trebuie, nu-mi trebuie!

Bărbatul i-a pus o mână pe umăr lui Nanao şi, coborând vocea, l-a ameninţat:

— Domnule, chiar credeţi că ţine la mine aşa ceva?

În acel moment, de undeva de departe s-a auzit o voce, strigându-l pe Nanao:

— Nanao! Încă nu eşti gata? Se răceşte takoyaki!

— Vin acum.

Nanao i-a dat la o parte mâna bărbatului şi a luat-o la fugă cât îl ţineau picioarele.

Bărbatul a plescăit din buze şi şi-a scărpinat chelia. Apoi, cu un aer sfidător, şi-a depărtat picioarele şi s-a dat pe spate, strigând tare, să-l audă

toată lumea:

— Cine vrea? Este cineva care le vrea pe astea? Le dau gratis! Pe degeaba!

Nimeni nu le-a vrut. Câţiva oameni curioşi s-au adunat să vadă ce se dădea gratis, dar în secunda în care au văzut-o pe Nami căzută la pământ, cu sângele şiroind de la rana de la cap şi de la frunte, au scos un ţipăt şi au luat-o la fugă. Printre ei, doar unul singur s-a uitat îngrijorat la Nami, care zăcea cu faţa în sus. Era Takuya.

— Takuya.. a rostit Nami.

— E totul în regulă?

— Da.

Takuya a zâmbit vesel.

Oare cea din spate era mama lui? Takuya a făcut o uşoară plecăciune în faţa lui Nami, apoi, împreună cu femeia de vârstă mijlocie care părea foarte amabilă, s-au pierdut pe drumul spre festival.

Toată forfota de mai devreme din faţa tarabei bărbatului se transformase într-o linişte mormântală. Din cauza lui Nami, nici un client nu se mai apropia. Cu o înjurătură, plin de nervi, bărbatul i-a aruncat lui Nami, care încă mai sângera, o privire furioasă. Slobozind un oftat adânc, s-a aplecat cu greutate şi, opintindu-se, a apucat-o de picioare. A târât-o aşa până la tufişurile din spatele toaletei publice şi a rostogolit-o dincolo de 60

băncile puse una peste alta, mai în spate, într-un loc unde iarba nu era deloc îngrijită. Acolo a rupt nişte buruieni şi le-a aruncat peste burta lui Nami, apoi a intrat la toaletă, şi-a făcut nevoile, şi după aceea a plecat şi nu s-a mai întors.

După o vreme, vocea lui plină de energie s-a auzit din nou de la locul festivalului.

— Poftiţi! Haideţi! Aşezaţi-vă la rând aici!

Privind cerul fără stele al nopţii întunecate, Nami asculta. Pe lângă

vocea lui, de la festival răzbăteau până la ea tot felul de alte sunete. Fâşâitul pungilor cu vată de zahăr, foşnetul foliei de plastic în care erau învelite merele trase în zahăr ars, pocnetul beţişoarelor de lemn de unică folosinţă

când erau desfăcute, plescăitul apei când săreau peştişorii, sunetul spumei, sunetul inimii.

Nami nu murea.

În scurt timp, festivalul s-a terminat, şi nu s-a mai auzit decât bâzâitul insectelor, dar ea nu murea.

„Oare când avea să moară?”, i-a trecut prin gând.

Nu se vedeau nici luna, nici stelele.

Noaptea, a plouat un pic.

Era o dimineaţă alburie şi rece.

În ceruri, toţi cei care muriseră înainte o aşteptau pe Nami să vină din clipă în clipă. Mai repede, Nana! Mai repede!

Şi când Nami a ajuns în sfârşit acolo, s-au repezit toţi la ea, luând-o strâns în braţe.

— S-a terminat!

— Ai dat totul!

AMINTIREA UNEI SERI

Timp de cincisprezece ani după terminarea şcolii, eu am fost şomeră.

Ce făceam în fiecare zi? Întinsă pe tatami, mă uitam la televizor sau mâncam dulciuri. În fiecare zi, tatăl meu mă trimitea la muncă şi-mi spunea că, dacă

nu muncesc, să plec de-acasă. Pe atunci, n-aveam chef nici să muncesc, nici să plec de-acasă. Voiam ca până mor să zac întinsă pe tatami.

Aşa am fost de mică. Dacă s-ar fi putut, aş fi vrut să nu merg la şcoală

deloc, ci doar să pierd vremea prin casă. Dar tata nu m-a lăsat. De aceea, cât 61

a durat şcoala obligatorie, am ieşit cu forţa din casă. De afară nu prea am amintiri plăcute.

Cum de dimineaţă până seara stăteam doar întinsă pe tatami, încet-încet, mersul a început să devină o problemă. Pe atunci, încercam să-mi petrec timpul stând pe burtă, pe cât posibil fără să mă ridic.

Aveam aceeaşi poziţie, indiferent dacă eram trează sau dacă dormeam.

Din când în când, mă târam până la toaletă. Televizorul, şerveţelele, telecomanda, volumele de manga – toate lucrurile necesare vieţii de zi cu zi erau aşezate pe tatami. Când mi se făcea foame, mâncam vreun biscuit ce se rostogolise până undeva unde ajungeam cu mâna. Dacă nu găseam biscuiţi, mâncam din mâncarea pisicii. Câteodată foloseam şi toaleta pisicii. Mă