— Întotdeauna îmi spune când e ora închiderii, a spus Nami.

— Ora închiderii.. ?

— Oare n-o fi Takuya? a intervenit o femeie care lucra ceva la un calculator.

— Ah, da, da! Takuya! a dat din cap directorul, zâmbind.

— Takuya?

— Takuya nu e angajatul nostru. E. . cum să spun? Doar un client fidel.

Vine în fiecare zi. Dar azi n-a apărut, nu?

— Azi e ziua de spital. În fiecare miercuri dimineaţa merge la spitalul de pediatrie.

— A, da, da. Probabil vine după-amiază.

— Cred că o să vină cu mama lui.

— Da, fiindcă e miercuri.

Nami a dormit puţin în colţul cu cărţi ilustrate, iar când a deschis ochii, Takuya era acolo. Se aşezase pe un scaun lângă fereastră şi deschisese o carte ilustrată cu peşti tropicali. Nu se zărea nimeni prin preajmă care să fi putut fi mama lui. Nami s-a apropiat la câţiva centimetri de el, dar fiindcă

părea foarte concentrat, s-a abţinut să-l deranjeze. În faţa uşii, a făcut spre el o plecăciune, apoi s-a întors în fugă în piaţă. S-a aşezat pe bancă. Nu avea nimic la ea. Nici mâncare, nici băutură, nici haine de schimb, nici o pătură.

Avea doar gânduri. Erau suficiente, aşa îi spusese Takuya.

Nanao nu a venit. Oricât l-a aşteptat, nu a venit. S-a făcut seară, apoi dimineaţă, apoi iarăşi seară, şi iarăşi dimineaţă, şi iar seară, şi iar dimineaţă.

Dar, oricât s-au succedat serile şi dimineţile, Nanao tot n-a venit. Oare cât timp să fi trecut? Într-o zi în care îl tot aştepta pe Nanao, Nami şi-a dat seama de un lucru grav. În clipa în care şi-a zărit chipul în oglinda toaletei publice din piaţă, a scos un ţipăt.

— Cine-i asta?!

Chipul care se vedea în oglindă părea a fi al unei vrăjitoare. Pielea înnegrită, ochii înfundaţi în orbite, obrajii arşi de soare, părul uscat care-i învelea jumătatea de sus a corpului, spatele încovoiat.

52

Nanao n-avea cum s-o recunoască dacă arăta aşa. Oare nu cumva trecuse de nenumărate ori prin piaţă, dar nu-şi dăduse seama că e ea, aşa că

mersese mai departe?

Nami s-a grăbit să-şi prindă părul cu un elastic căzut pe jos, s-a spălat pe faţă şi şi-a masat un pic obrajii, ca să-şi pună sângele în mişcare. S-a întins îndelung, aducându-şi umerii în faţă şi trăgându-i înapoi.

Parcă se simţea mai puţin rău. Pentru orice eventualitate, a schimbat şi locul de aşteptare. S-a aşezat pe banca cea mai vizibilă din stradă, şi-a ridicat puţin bărbia şi s-a îndreptat de spate.

Dar chiar şi aşa, nu părea suficient. Încă se simţea nesigură şi avea senzaţia că era nevoie de ceva foarte evident, care să sară în ochi. Oare ce s-ar fi potrivit? Ceva care să-l facă pe Nanao s-o recunoască dintr-o privire.

Ceva care să arate limpede că Nami era mama lui Nanao.

În acel moment, i-au venit în minte biscuiţii în formă de animale. Cei pe care doctorul îi trimitea mereu şi pe care ea i-i dăduse lui Nanao în loc de mâncare pentru bebeluşi. Şi ea făcuse la fel. O perioadă mâncase doar biscuiţi. Oare nu era asta o informaţie personală despre Nanao? Ceva ce doar mama lui putea să ştie? Chiar dacă n-ar fi fost sigur la început, când ar fi zărit biscuiţii din mâna ei, fără îndoială că şi-ar fi spus: „A, da! Ea trebuie să fie mama mea!” Puteau apoi şi să mănânce împreună biscuiţii, sărbătorind întâlnirea. Gata, asta era! Acum nu mai trebuia decât să

găsească undeva biscuiţii aceia. Nu avea bani să cumpere, aşa că a decis să

meargă la un magazin şi să fure. Dar dacă Nanao avea să vină în timpul acela? S-ar rata unul pe celălalt.

„Aveţi grijă să nu-l rataţi!” Cuvintele lui Takuya o apăsau greu, ca o formulă magică.

„Ce să fac? Ce să fac? Să merg la furat? Să rămân aici? Ce fac dacă, atunci când sunt plecată la furat, vine Nanao?”

În acel moment, ceva a aterizat cu un zgomot puternic chiar în faţa ei.

Era o cutie roz. Pe cutie erau desenate ilustraţii cu tot felul de animale drăgălaşe. Lui Nami nu-i venea să-şi creadă ochilor.

„Ăştia.. ăştia sunt!”

Ceea ce Nami îşi dorea cel mai mult.

„Sunt biscuiţii în formă de animale! Nu se poate aşa ceva!”

Fără să-şi dea seama, se ridicase în picioare. Şi atunci, privirea i s-a întâlnit cu cea a unui bărbat de vârstă mijlocie, care purta pe cap o bască.

Privind-o pe Nami supărat, dar insistent, a mai pus ceva jos. O cutie cu fursecuri cu ciocolată. La picioarele lui era o cutie de carton mare, iar el 53

scotea din ea tot felul de lucruri. Zbang! O cutie cu snacksuri. Zbang! O cutie cu fursecuri.

Nu era clar când le adusese pe toate acolo, dar în faţa băncii pe care stătea Nami se afla un mic stand. Pe acel stand, bărbatul continua să aşeze tot felul de lucruri. Zbang, zbang, zbang, buf, buf, poc! Nu doar dulciuri şi snacksuri. Jucării, jocuri, un ceas de birou, ursuleţi de pluş, o pisicuţă

maneki-neko6 aurie, strălucitoare, cu o etichetă pe care scria „Aur pur”. Ce se întâmpla? Micul stand s-a umplut într-o clipă.

— Faceţi loc! Faceţi loc! Nu staţi în drum!

În spatele lui Nami, doi tineri în tricouri cărau undeva o bancă. Nami s-a luat după ei, iar pe lângă ea a trecut o camionetă. Când s-a uitat mai bine în jur, a observat că peste tot erau parcate camionete şi dubiţe. Banca lui Nami a fost dusă într-un tufiş din spatele toaletei publice şi a fost pusă peste alta, dusă acolo mai devreme. Oameni ţinând în mână tije lungi şi subţiri din metal şi pânze albe şi roşii veneau şi plecau, trecând prin faţa lui Nami. De peste tot se auzeau voci şi bătăi de ciocane. Au fost ridicate corturi care formau un cerc. Corturi albe şi roşii. Unele aveau acoperiş de tablă

galvanizată, altele, doar o prelată albastră deasupra. Au apărut şi steaguri decorative şi luminiţe. În scurtă vreme, piaţa se transformase în locul de desfăşurare al unui festival.

FESTIVALUL VESEL DIN ORAŞUL SATSUKI

PE TERENUL DE SPORT

29, 30 ŞI 31 OCTOMBRIE

Un astfel de fluturaş publicitar a fost adus de vânt la picioarele lui Nami.

Mai erau câteva locuri în care nu se ridicaseră încă toate acele corturi identice, unul dintre acestea fiind cel unde stătuse Nami până cu puţin timp în urmă. Bărbatul cu bască a descărcat dintr-o camionetă oprită în apropiere mai multe standuri de înălţimi diferite şi le-a aşezat în locul în care se aflase banca. Obiectele pe care le pusese pe standuri păreau a fi premii pentru diverse jocuri.

Bărbatul s-a uitat spre Nami şi spre fluturaşul publicitar. Nami şi-a ferit repede privirea, făcându-se că se uită la peştişorii care înotau într-o pungă de plastic. Peştişorii au fost turnaţi într-o mică piscină albastră odată

cu un şuvoi de apă zgomotos, dar în secunda următoare au început să înoate 6 Figurină în formă de pisică, cu o lăbuţă ridicată, într-un gest de chemare a norocului.