Medicul părea uşor dezamăgit.
— Promit, a răspuns Nami. Dar, în schimb. . domnule doctor. . a arătat ea spre mâna lui dreaptă. Vă rog să-mi daţi cu pumnul în obraz.
Uimit, medicul a făcut ochii mari.
— Vă rog! şi-a plecat Nami capul.
Până în acel moment, Nami îşi dăduse cu pumnul în obraz de nenumărate ori. Dar, indiferent de câte ori se lovise, nimic nu se terminase.
Probabil că nu avea efect dacă se lovea singură. De aceea îl ruga pe doctor.
— Daţi-mi un pumn! Aşa, sunt sigură că se va termina, i-a întins ea obrazul stâng.
Medicul a înghiţit în sec.
— . .chiar e în regulă?
— Da.
Medicul şi-a strâns pumnul. Preţ de o clipă s-a uitat la el tăcut, dar dintr-odată şi-a ridicat privirea de parcă luase o hotărâre şi, ţintindu-i lui Nami obrazul, a lovit.
Nami nu a închis ochii. Aştepta să vadă clar cum pumnul doctorului se lipeşte de faţa ei. Dar, chiar în secunda de dinainte de a atinge obrazul lui Nami, pumnul acela dur s-a oprit brusc.
Obrazul ei a fost atins de un curent de aer.
Nami era dezamăgită până în străfundul sufletului.
— Domnule doctor, vă rog, încă o dată! Daţi aşa cum trebuie!
Şi-a plecat capul din nou, iar medicul şi-a strâns iar pumnul, la fel ca înainte. Şi-a lăsat apoi mâna grea deasupra feţei lui Nami, dar s-a oprit chiar înainte de a o atinge. Din nou, la câţiva milimetri.
— Domnule doctor! s-a agăţat Nami de el. De ce?! Încă o dată, vă rog!
De data asta daţi cum trebuie!
În momentul acela, Nami şi-a dat seama că pe faţa medicului apăruse o expresie chinuită. Nu mai văzuse niciodată pe cineva atât de chinuit.
Medicul chinuit şi-a pus încet ambele mâini pe umerii lui Nami. Apoi, ridicându-le, i-a cuprins lui Nami obrajii cu palmele şi i-a spus cu durere:
— N-am cum. Să rănesc o faţă atât de frumoasă. . e ceva ce eu nu pot să
fac. Acela a fost momentul în care Nami şi doctorul şi-au început relaţia.
Despre faptul că doctorul avea o soţie a aflat cam la două săptămâni după începutul poveştii lor. Însă, chiar dacă Nami aflase adevărul, 41
sentimentele ei au rămas aceleaşi. Pentru ea, care era la prima dragoste, medicul era toată lumea ei.
Doctorul îi spusese de nenumărate ori că avea să divorţeze de soţia lui şi o să se căsătorească cu ea. Îi spusese să fixeze data nunţii în ziua în care avea să împlinească douăzeci de ani. Până atunci mai erau încă cinci ani, iar Nami l-a crezut când el i-a spus că exact de atât de mult timp avea nevoie soţia lui ca să se obişnuiască cu ideea. Ascunzându-se de ochii lumii, doctorul şi Nami se întâlneau în spital. După ce a început povestea de dragoste cu doctorul, Nami a început să aibă mai mare grijă de felul în care arăta. Dimineaţa când se trezea se spăla pe faţă şi pe dinţi, se pieptăna şi se dădea cu cremă pe buzele crăpate. Pentru că medicul îi spusese că ar fi fost bine să se mai îngraşe un pic, mânca tot, nelăsând nimic în farfurie şi, pentru că el îi interzisese clar acest lucru, nu se mai lovea cu pumnii peste faţă. Iar în acelaşi timp, chiar şi Nami îşi dădea seama singură că dorinţa ei de a fi lovită, care mai demult ieşea la suprafaţă foarte adesea, începuse să se mai domolească.
Cei care au observat schimbarea au întrebat-o insistent dacă se întâmplase ceva anume, dar Nami n-a lăsat să-i scape nici un cuvânt, căci doctorul îi interzisese ferm să spună ceva cuiva. Au continuat să se întâlnească în secret, iar starea lui Nami s-a îmbunătăţit vizibil, aşa încât, la vreo jumătate de an de când îşi începuseră idila, s-a decis că Nami putea fi externată. Şi tot cam pe-atunci, Nami a rămas însărcinată cu doctorul.
La început, Nami nu şi-a dat seama că e gravidă. Când a aflat, fiinţa din pântecele ei se dezvoltase deja atât de mult, încât singura opţiune rămasă
era naşterea.
Când Nami i-a dat vestea, doctorul a fost cumplit de tulburat, reacţionând aproape violent. Cu ochii injectaţi, şi-a mutat întruna privirea de la Nami la burta ei şi a repetat obsesiv: „Sub nici o formă, absolut sub nici o formă să nu spui cuiva!” Nami a aflat după aceea că soţia doctorului era singura fiică a directorului spitalului, iar lui i se promisese că-i va urma acestuia în funcţie. Nu avusese niciodată intenţia să se căsătorească cu Nami.
Aşa cum i se ordonase, Nami n-a scos o vorbă despre sarcină. A plecat din casa părintească, părăsind-o de parcă s-ar fi călugărit, şi nu s-a mai întors niciodată. S-a mutat într-o cameră din apartamentul unei rude de-a doctorului.
Privindu-şi burta care creştea pe zi ce trece, îşi petrecea timpul pregătind de mâncare pentru doctorul care uneori trecea pe-acolo sau făcând ordine prin cameră. Se plictisea, dar, nebănuind nimic altceva, era convinsă că la capătul acestui stil de viaţă o aştepta căsătoria.
42
Doctorul venea de trei ori pe săptămână. Aducea apă de băut şi cele necesare pentru mâncare, le căra în cameră, apoi se întindea pe tatami şi adormea puţin. Când se trezea, mânca ceea ce pregătise Nami, apoi se culca la loc şi trăgea un pui bun de somn. După aceea, chiar înainte să plece, îi spunea bebeluşului din burta lui Nami două-trei vorbe.
— Dacă o să fie băiat, îi spunem Nanao, iar dacă o să fie fată, Nanako.
Doctorul fusese cel care venise cu propunerea ca pentru numele copilului să folosească o ideogramă din numele mamei. „Nu vrei să-i spunem Katsuo, dacă va fi băiat, şi Katsuko, dacă va fi fată?”, a spus o dată pe jumătate în glumă Nami, dar doctorul i-a răspuns enervat să termine cu asemenea idei. Nu voia cu nici un chip să fie folosite ideograme din numele lui.
Într-o dimineaţă ploioasă de august, Nami a născut. S-a întâmplat în apartament, pe tatami, iar cel care a ajutat-o a fost doctorul. După un travaliu de treizeci şi două de ore, s-a născut un băieţel, aşa că i s-a dat numele Nanao.
Nanao era un bebeluş plângăcios. Doctorul nu suporta să-l audă
plângând, aşa că n-a mai venit pe la apartament. De unde înainte venea de trei ori pe săptămână, a început să vină doar de două ori, apoi doar o dată, iar în cele din urmă a ajuns să nu mai treacă deloc pe acolo săptămâni întregi. În săptămânile în care nu mergea la apartament, trimitea câte un pachet. În el erau îndesate produse alimentare, apă de băut, lapte praf, scutece, hârtie igienică, pastă de dinţi şi tot felul de lucruri necesare vieţii de zi cu zi. Într-o zi, pe pachetul de scutece era lipit un bileţel pe care scria
„Pentru moment, nu mai pot să vin”. Şi, exact cum stătea scris acolo, dintr-odată a dispărut de tot.
Cam de atunci, Nami a început să revină încetul cu încetul la vechea Nami. Pentru că doctorul nu-i mai era aproape, bineînţeles că nu-şi mai făcea curăţenie în cameră, şi nici măcar nu-şi mai schimba hainele, nu se spăla pe faţă şi nu se aranja deloc. Cum de dimineaţă până seara nu auzea decât plânsetul bebeluşului, a început să fie sătulă de toate. Şi de lapte, şi de scutece, şi chiar să mănânce şi să bea. Nu mai voia nimic. În astfel de momente de delăsare totală, Nami şi-a încălcat din ce în ce mai des promisiunea făcută doctorului şi a început din nou să se lovească cu pumnii în faţă. Durerea ascuţită care urma loviturii era singura care o putea face să
