Nami a apucat-o de piept pe femeia grasă. Aceasta a căzut pe spate cu o bufnitură, iar Nami a încălecat-o, strigând fără încetare:
— De ce? De ce? Mai aveai aşa de puţin şi mă loveai! De ce?
A strâns pumnii şi i-a lăsat să cadă. Femeia a ţipat scurt. Poc! Încă o dată. Poc!
— De ce? De ce? repeta Nami, lovindu-se peste obraji iar şi iar.
În seara aceea, târziu, Nami a fost chemată la sala de terapie. Cel care o chemase era un doctor scund, cu capul mare. El era medicul ei curant. O dată
pe săptămână, în fiecare luni, de la două la trei, Nami şi medicul ei se întâlneau în sala de terapie. În locul lui Nami, care nu voia să vorbească
deloc, doctorul povestea tot felul de lucruri. Vorbea despre filmele şi cărţile lui preferate, despre amintirile din călătoriile în străinătate, despre gafele şi eşecurile din timpul şcolii. Lui Nami îi plăcea să-l asculte. Din toată viaţa oribilă din spital, dacă era să aibă câteva ore mai luminoase, acestea erau cele petrecute cu doctorul în sala de terapie.
39
Seara în care Nami a fost chemată acolo nu era una de luni.
Cu o expresie foarte gravă, medicul s-a aşezat în faţa lui Nami şi a privit-o lung. Adunându-şi curajul, Nami l-a întrebat pe doctorul care arăta complet diferit de celelalte dăţi:
— Ce s-a întâmplat?
Şi atunci, doctorul a întins mâna spre ea. Degetele lui i-au atins cu blândeţe obrazul umflat.
— Nu te doare?
Nami a scuturat din cap.
— Cred că te doare.
Nami a scuturat iar din cap. În acel moment, a observat tristeţea de pe chipul lui.
Nu mai văzuse niciodată pe cineva atât de trist.
Medicul pe chipul căruia era zugrăvită toată acea tristeţe i-a spus:
— Nu-mi spui mie, te rog?
„Ce?”
— De ce te loveşti singură?
— Dar nu mă lovesc, s-a repezit Nami să spună. Nu mă lovesc. Mă
nimeresc cu pumnul.
— Aha, a dat trist din cap doctorul. Te nimereşti cu pumnul. De ce?
— De ce? Pentru că nimeni altcineva nu mă nimereşte. Nu trebuie să
fie cu pumnul. Poate fi şi cu mingea şi cu doze goale de aluminiu, cu orice, atâta vreme cât m-ar nimeri. Vreau să mă nimerească şi pe mine cineva. Dar, chiar dacă vreau asta atât de mult, niciodată nu mă nimereşte nimeni. De asta mă lovesc singură. Cel mai la îndemână lucru pe care-l am este doar pumnul meu.
Nami nu reuşea să explice cum trebuie. Îi transmisese însă medicului dorinţa ei de a fi nimerită. Voia atât de mult să fie şi ea nimerită!
— Dar de ce vrei să te nimerească cineva?
„Iar «de ce»?”
— De ce vrei tu atât de tare să te nimerească cineva?
— Păi... dacă nu mă nimereşte, nu se termină.
— Să se termine? Ce anume?
— Ce anume? Totul.
Doctorul a înclinat din cap şi a scos un oftat. Pentru că întrebările lui păreau să se fi terminat, era rândul ei. L-a întrebat când avea de gând s-o lase să plece.
— . .o să poţi pleca atunci când n-o să te mai loveşti singură.
„Dar ţi-am spus că nu mă lovesc!”, şi-a înghiţit Nami cuvintele.
40
— Am înţeles, a încuviinţat ea din cap de câteva ori. Am înţeles. N-o să
mă mai lovesc.
— Chiar aşa?
