Fericirea lui Nanao?

Nami a decis să-l dea pe Nanao spre adopţie.

De când apăruse el pe lume, era prima oară când Nanami se ruga pentru fericirea lui.

După ce s-a angajat la fabrica de cutii pentru alimente, Nami a plecat din cămin şi a început să locuiască singură. Apartamentul pe care-l închiriase cu ajutorul directorului căminului, care i-a fost garant, semăna mult cu cel în care locuise împreună cu Nanao. Avea pete pe tavan, plasa de ţânţari era ruptă, iar pe uşa glisantă dintre camere erau desenate două

47

păsări. „Aia mică sunt eu, şi aia mare eşti tu.” Lui Nami i se părea că aude chiar şi cuvinte pe care Nanao nu le rostise niciodată.

Munca la fabrică n-a mers bine. Deşi obţinuse cu greu slujba, după

două luni a demisionat. Vestea despre demisia ei a ajuns imediat şi la Căminul Azami, iar doamna Yoneda a sunat-o imediat. I-a spus că va căuta pentru ea alt loc de muncă, şi chiar a doua zi a sunat-o din nou, de parcă ar fi vrut s-o verifice. Nami i-a dat nişte răspunsuri în doi peri şi a închis, însă

imediat telefonul a sunat din nou. N-a mai răspuns. În ziua următoare, când s-a întors de la supermarket, a găsit în cutia poştală un mesaj de la doamna Yoneda. „Revin.” Aşa scria. Nami şi-a luat câteva lucruri, a plecat din apartament, iar în noaptea aceea a stat în parc.

Cum nu-şi plătise utilităţile, era doar o chestiune de timp până când avea să fie dată afară din casă. La gândul că doamna Yoneda putea apărea oricând într-o vizită-surpriză nu-i prea venea să se întoarcă. În timpul zilei se plimba fără ţintă prin oraş, iar noaptea dormea pe o bancă, în gară sau în parc. A fost atacată de multe ori de beţivi în timp ce dormea, iar când se întâmpla asta căuta repede un loc sigur. În nopţile cu vânt rece i se făcea foarte dor de paturile suprapuse de la cămin. Nami dormea în patul de jos, iar cel de sus era al unei femei de patruzeci şi doi de ani, Shinozuka. Cea care trimisese o plângere anonimă că Shinozuka sforăia prea tare fusese Nami.

Acum însă îi era dor chiar şi de sforăitul acela. O singură dată a mers până în faţa căminului şi a apăsat butonul interfonului. Dar în acel moment a auzit din curte glasurile vesele ale doamnei Yoneda şi ale locatarelor de acolo şi a fugit cât a putut de repede. Nu se putea întoarce. Acolo nu. Acolo era locul celor care voiau să aibă o viaţă. Nu era locul ei. Unde ar fi trebuit să meargă?

Unde? Nami a rătăcit prin oraş fără ţintă. La un moment dat a început să

plouă şi s-a adăpostit într-o clădire. Era un loc cald, cu un miros special.

Nami nu ştia că era miros de hârtie veche. Locul în care pusese acum piciorul pentru prima oară era o bibliotecă.

Un colţ al bibliotecii era amenajat în stil japonez, cu tatami pe jos.

Acolo stăteau o mămică şi copilul ei, răsfoind o carte ilustrată. Ori de câte ori mama citea cu voce tare cuvintele „Şi atunci, Daruma.. ”, băieţelul din poala ei izbucnea într-un râs zgomotos, plin de veselie şi drăgălăşenie. Nami şi-a scos pantofii şi a păşit pe tatami, iar în momentul acela mama şi-a lăsat privirea în jos, iar băieţelul s-a prins de nas şi a spus: „Miroase urât!” Ca să

nu-i deranjeze, Nami s-a făcut cât de mică a putut, rezemându-se de un raft din partea opusă celei în care stăteau ei.

48

Nu şi-a dat seama cât a stat acolo, dar la un moment dat cineva a bătut-o pe umăr. Când a deschis ochii, în faţa ei era un băiat cu ochelari cu ramă

metalică. Se uita lung la ea.

— E totul în regulă?

Adormise. Mama şi băieţelul nu mai erau acolo.

— E ora închiderii, i-a spus băiatul.

Afară deja se întunecase. Probabil că somnul pe tatami îşi avusese rolul lui, căci Nami se simţea acum foarte uşoară. Cu o stare neobişnuit de bună, plină de prospeţime, Nami a pornit să se plimbe noaptea prin oraş.

Începând din ziua aceea, şi-a făcut un obicei din a dormi ziua la bibliotecă, în timp ce noaptea făcea toate celelalte lucruri. Nu era nici o îndoială că îi era mult mai uşor şi mai sigur să găsească de mâncare noaptea decât ziua. Oare de ce nu se gândise la asta până atunci? La micul supermarket de cartier de lângă bibliotecă, după ce trecea de ora douăsprezece noaptea, se arunca multă mâncare. Nami îşi făcea provizii pentru câteva zile, iar apoi îşi căuta un loc unde treceau multe maşini sau mulţi oameni şi rămânea acolo până dimineaţă. În zori, se muta în piaţa mare aflată chiar în spatele bibliotecii, iar când acele ceasului din piaţă

arătau ora zece, se ducea la bibliotecă. Acolo se odihnea până la ora şaptesprezece. De fapt, şi-ar fi dorit să doarmă mai mult, dar băiatul cu ochelari apărea negreşit şi o trezea bătând-o pe umăr.

Şi în seara aceea, Nami a luat-o spre supermarket ca să-şi facă

proviziile de mâncare. Puţin după ora douăsprezece, uşile din spate ale magazinului s-au deschis, şi pe ele a ieşit un băiat cu un coş de cumpărături în mână. Era acelaşi băiat ca întotdeauna. Avea părul vopsit blond, iar la mână purta nişte brăţări metalice zornăitoare. Cu o mână a ridicat capacul tomberonului de gunoi, a răsturnat viguros tot conţinutul coşului, apoi a pus repede capacul la loc şi s-a întors în magazin. Câteva minute mai târziu, avea să apară maşina de gunoi. Furişându-se, Nami s-a apropiat de tomberon. În clipa aceea, uşa care tocmai se închisese s-a deschis iar.

— Poftim.

Băiatul i-a întins o doză de cafea. Luată prin surprindere, Nami s-a fâstâcit.

— A. . ăăă..

— Poftim. Probabil că vă e greu.. în fiecare zi..

— . .ei, nu chiar în fiecare zi.. probabil cam o dată la trei zile.. a mormăit Nami, întinzând mâna după cafeaua care i se oferea.

49

Băiatul nu avea brăţări de metal doar la mână, ci purta tot felul de inele pe degete, avea şi lanţuri la gât şi nişte piercinguri pe faţă. Ridicându-şi privirea spre faţa lui, Nami a avut senzaţia că-l ştie de undeva. Ah! Desigur!

— Nanao?

— Poftim?

— Nu eşti . . Nanao?

— Mă cheamă Tomoya.

— Ah, îmi cer scuze. Te-am confundat.

Nami a luat cafeaua, iar uşa din faţa ei s-a închis, trântindu-se.

Desigur, n-avea cum să fie Nanao. Arăta altfel şi avea şi altă vârstă. În primul rând, Nanao n-ar fi avut ce să caute acolo. Nanao se afla acum într-o casă a unor bogătaşi necunoscuţi. Ah, Nanao! Oare ce mai făcea? Îl hrăneau bine? Noua lui familie oare nu-l persecuta? Oare nu cumva, persecutat fiind, fugise şi, neavând unde să se ducă, rătăcea noaptea prin oraş?

În noaptea aceea, zărind un băiat care semăna cu Nanao, Nami l-a strigat: „Nanao? Eşti Nanao, nu-i aşa? Oare tu eşti Nanao? Da, sigur tu eşti!

Răspunde! Nanao!” Băiatul i-a întors spatele şi a dat să fugă, dar Nami l-a apucat de umăr şi l-a forţat să se întoarcă.

Nanao care se uita spre ea acum purta ochelari cu ramă metalică.

O privea pe Nami îngrijorat.

— E totul în regulă?

— Nanao!

— Nu mă cheamă Nanao.

— Ce?!