Zilele treceau fără ca dorinţa ei să se fi îndeplinit. Cumva, Nami a reuşit să încheie şcoala primară de la care chiulise aproape tot timpul şi să intre în gimnaziu aproape fără să-şi dea seama.
Nici aici zilele ei nu s-au schimbat prea mult. Îşi petrecea fiecare clipă
gândindu-se doar cum să facă să fie şi ea nimerită măcar o dată. Prima oară
când a mers la gimnaziu a fost cam la două luni după festivitatea de deschidere. Într-o dimineaţă, îmbrăcată în uniforma nouă-nouţă, Nami i-a lăsat cu gura căscată pe cei de acasă spunându-le: „De azi merg la şcoală.” A plecat fără să ia micul-dejun. De fapt, cu o seară înainte, după ce se băgase în 36
pat, lui Nami îi trecuse ceva prin minte: faptul că, la gimnaziu, jocul cu mingea nu era interzis. De la „incident”, fusese interzis la şcoala primară, dar acum, că era elevă de gimnaziu, putea să joace cât voia. Cu siguranţă că la aruncatul mingii avea să se întâmple ce-şi dorea! Trebuia doar să n-o ia la fugă. N-avea de ce s-o facă. Doar abia aştepta să fie nimerită. Nemaiputând să stea locului de nerăbdare, se pregătise şi se îmbrăcase în uniformă încă
de cu seară.
Profesoara de serviciu i-a arătat lui Nami, care intra pentru prima oară
pe poarta şcolii gimnaziale, unde era clasa ei. În minte îşi repetase exact scena. Apoi a continuat să aştepte pauza.
În sfârşit, s-a făcut ora mult aşteptată. Dar, dintr-un motiv sau altul, nimeni nu se juca cu mingea. Până la sfârşitul pauzei, Nami a stat singură, aşteptând în curtea şcolii.
A mers la şcoală şi în ziua următoare. În clipa în care a sunat clopoţelul, a alergat în curtea şcolii, dar acolo nu era nimeni.
S-a întors în clasă şi s-a uitat din nou împrejur. Colegii ei, îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă bleumarin ca şi ea, erau acolo. Împărţiţi în grupuri mici, îşi mâncau pacheţelele cu mâncare, pălăvrăgind între ei. După ce au terminat de mâncat, au început să vorbească despre programele TV la care se uitaseră cu o zi înainte sau despre fetele sau băieţii de care le plăceau, iar printre ei erau şi unii care-şi deschiseseră caietele şi învăţau.
Aruncatul cu mingea nu era un joc pe care să-l poţi juca singur. Nami a trecut pe la fiecare, rugându-i să joace cu ea. Toţi cei pe care-i întreba ridicau din umeri şi îi întorceau spatele. Dacă aruncatul cu mingea nu era pe placul lor, atunci volei sau baschet – orice! Orice era bun, dacă reuşea să fie şi ea nimerită o dată. În timpul orei de educaţie fizică, a strigat mai tare decât toţi ceilalţi: „La mine! La mine!” Dar, oricât a strigat, nimeni n-a aruncat spre ea. Şi nu era vorba doar despre aruncatul mingii. Îi evitau privirea şi încercau să nu vorbească cu ea. Nami devenise ţinta bullyingului.
Era un tip de bullying prin care i se anula practic existenţa. Există multe feluri de bullying, iar în clasa ei mai era un coleg în care ceilalţi aruncau cu gunoaie sau cu cârpele de şters. Nami îl privea cu coada ochiului şi se gândea că şi-ar fi dorit să fie în locul lui. Căci nimeni nu arunca cu nimic în Nami, a cărei existenţă fusese ştearsă.
Dacă avea să continue aşa, nimic nu avea să se schimbe. Poate chiar niciodată în toată viaţa ei.
Nerăbdarea lui Nami creştea pe zi ce trece.
Când a luat radiera, a făcut-o doar pentru că era lângă ea. A ridicat micul obiect cu vârful degetelor şi şi l-a aruncat în faţă.
37
Cu un pocnet, radiera s-a lovit de obrazul ei drept.
Nami a luat apoi creionul mecanic şi şi l-a aruncat în faţă. La fel ca radiera, şi creionul mecanic s-a lovit de obrazul ei drept, apoi s-a rostogolit pe bancă.
Următorul obiect pe care Nami l-a luat a fost rigla. Aceasta a plesnit-o pe Nami peste frunte, apoi a ricoşat, după care a alunecat pe bancă, şi de-acolo a căzut pe podea. Pixul, penarul, manualul, caietul, dicţionarul – a luat la rând şi s-a lovit cu toate lucrurile pe care i-a căzut privirea. Penarul i s-a izbit de nas, manualul i s-a trântit de cap. Caietul a lovit-o în piept, iar colţul dicţionarului de engleză i-a venit în tâmplă. Când n-a mai văzut nimic cu care să se lovească, Nami şi-a tras una cu pumnul. În momentul în care pumnul i-a lovit obrazul drept, s-a auzit o bufnitură puternică, cel mai greoi sunet de până atunci.
Dintr-odată a simţit o privire aţintită asupra ei. S-a întors şi a văzut că
în banca de alături era un băiat care se uita la ea alb ca varul. Întorcându-şi privirile spre tablă, a văzut că şi profesorul o privea cu aceeaşi expresie plină de teamă. „Ah, da. Eram în timpul orei.” Nami a dat să adune lucrurile împrăştiate pe jos, dar înainte de asta şi-a mai tras un pumn. Da, era limpede. Se auzise o pocnitură. Încă o dată. Poc! Şi încă o dată. Poc! Sala de clasă în care Nami se lovea singură cu pumnii răsuna de zgomotele făcute de pumnul ei. Amestecându-se cu ecoul pocnetelor, dintr-odată, cine ştie de ce, au început să se audă nişte sunete scoase de un fluier alto.. Mi, Fa, Sol, poc, poc, Mi, Fa Sol, poc, poc. . Probabil că undeva într-o sală de clasă se ţinea ora de muzică, iar Nami părea că prinsese ritmul şi interpreta împreună cu toată
lumea. . Mi, Fa, Sol, Sol~, poc, La, Sol, Mi~, poc, poc, Sol, #Fa, Sol, Re, Re, Do, Si~, hai-de-hai-de-Na-Na-hai-de, Re, Do, Si, La, Sol~, Fa, Mi~, când-te-ni-mereş-te-se-ter-mi-nă, da-că-nu-te-nime-reş-te-nu-se sfâr-şeş-te, poc, poc.
„Ce ciudat”, s-a gândit Nami. Nimerea ţinta, dar nu se termina deloc.
La puţin timp după aceea, s-a decis ca Nami să fie internată în spital.
În dimineaţa când se îndreptau spre spital, Nami s-a opus violent. Nici măcar un adult dintre cei aflaţi în jurul ei n-a folosit forţa ca s-o liniştească.
A fost alinată cu răbdare, cu cuvinte pline de blândeţe. „Ai ţipat mult, cred că
ţi-e sete, nu-i aşa? Ia şi bea un pic din asta”, i-a spus cineva şi i-a dat nişte Cola. Imediat ce-a băut o gură, a simţit cum o cuprinde somnul şi, când s-a trezit, era deja la spital.
A fost internată într-un salon de patru persoane. Celelalte trei paciente aveau toate puţin peste douăzeci de ani şi o priveau pe Nami, care era mai tânără decât ele, foarte de sus. Deşi nu le rugase nimeni, s-au prezentat pe 38
rând, vorbind destul de mult despre ele, şi au forţat-o şi pe Nami să facă
asta: — Şi tu? Ce boală ai?
Nami nu a răspuns. Nami nu era bolnavă.
Pentru că ele insistau cu întrebările, le-a spus doar:
— Nu sunt bolnavă.
Dar, cine ştie de ce, cele trei au început să râdă în hohote. Nu avea cum să-i fie bine acolo cu astfel de oameni.
Toată activitatea din spital se desfăşura conform unui program, însă
Nami a minţit că se simte rău şi, în afară de orele pentru terapie, îşi petrecea aproape toată ziua în pat. Cele trei n-au mai venit să vorbească cu ea, care îşi trăgea perdelele de lângă pat chiar şi în timpul mesei, dar au început să-i facă zile fripte. I-au aruncat lucrurile personale la gunoi, au vorbit-o intenţionat de rău cu voce tare, i-au mâzgălit cuvinte urâte pe papucii de interior. Erau lucruri stupide şi foarte infantile, dar, într-o zi, când după ce s-a întors de la toaletă şi-a găsit patul ud, s-a înfuriat. În faţa lor, a scuipat pe rând în cana fiecăreia.
— Ce crezi că faci? s-a dat jos din pat cea mai grasă dintre cele trei, năpustindu-se asupra ei.
Şi-a ridicat mâna grea în faţa ei şi a lăsat-o să cadă cu putere. Palma a tăiat aerul cu un fâşâit, iar Nami a închis instinctiv ochii. Dar nu s-a întâmplat nimic. Când a deschis ochii într-un final, cele trei o arătau cu degetul şi râdeau:
— Ce s-a speriat!
