Dintr-odată a simţit o privire aţintită asupra ei. S-a întors şi a văzut că

în banca de alături era un băiat care se uita la ea alb ca varul. Întorcându-şi privirile spre tablă, a văzut că şi profesorul o privea cu aceeaşi expresie plină de teamă. „Ah, da. Eram în timpul orei.” Nami a dat să adune lucrurile împrăştiate pe jos, dar înainte de asta şi-a mai tras un pumn. Da, era limpede. Se auzise o pocnitură. Încă o dată. Poc! Şi încă o dată. Poc! Sala de clasă în care Nami se lovea singură cu pumnii răsuna de zgomotele făcute de pumnul ei. Amestecându-se cu ecoul pocnetelor, dintr-odată, cine ştie de ce, au început să se audă nişte sunete scoase de un fluier alto.. Mi, Fa, Sol, poc, poc, Mi, Fa Sol, poc, poc. . Probabil că undeva într-o sală de clasă se ţinea ora de muzică, iar Nami părea că prinsese ritmul şi interpreta împreună cu toată

lumea. . Mi, Fa, Sol, Sol~, poc, La, Sol, Mi~, poc, poc, Sol, #Fa, Sol, Re, Re, Do, Si~, hai-de-hai-de-Na-Na-hai-de, Re, Do, Si, La, Sol~, Fa, Mi~, când-te-ni-mereş-te-se-ter-mi-nă, da-că-nu-te-nime-reş-te-nu-se sfâr-şeş-te, poc, poc.

„Ce ciudat”, s-a gândit Nami. Nimerea ţinta, dar nu se termina deloc.

La puţin timp după aceea, s-a decis ca Nami să fie internată în spital.

În dimineaţa când se îndreptau spre spital, Nami s-a opus violent. Nici măcar un adult dintre cei aflaţi în jurul ei n-a folosit forţa ca s-o liniştească.

A fost alinată cu răbdare, cu cuvinte pline de blândeţe. „Ai ţipat mult, cred că

ţi-e sete, nu-i aşa? Ia şi bea un pic din asta”, i-a spus cineva şi i-a dat nişte Cola. Imediat ce-a băut o gură, a simţit cum o cuprinde somnul şi, când s-a trezit, era deja la spital.

A fost internată într-un salon de patru persoane. Celelalte trei paciente aveau toate puţin peste douăzeci de ani şi o priveau pe Nami, care era mai tânără decât ele, foarte de sus. Deşi nu le rugase nimeni, s-au prezentat pe 38

rând, vorbind destul de mult despre ele, şi au forţat-o şi pe Nami să facă

asta: — Şi tu? Ce boală ai?

Nami nu a răspuns. Nami nu era bolnavă.

Pentru că ele insistau cu întrebările, le-a spus doar:

— Nu sunt bolnavă.

Dar, cine ştie de ce, cele trei au început să râdă în hohote. Nu avea cum să-i fie bine acolo cu astfel de oameni.

Toată activitatea din spital se desfăşura conform unui program, însă

Nami a minţit că se simte rău şi, în afară de orele pentru terapie, îşi petrecea aproape toată ziua în pat. Cele trei n-au mai venit să vorbească cu ea, care îşi trăgea perdelele de lângă pat chiar şi în timpul mesei, dar au început să-i facă zile fripte. I-au aruncat lucrurile personale la gunoi, au vorbit-o intenţionat de rău cu voce tare, i-au mâzgălit cuvinte urâte pe papucii de interior. Erau lucruri stupide şi foarte infantile, dar, într-o zi, când după ce s-a întors de la toaletă şi-a găsit patul ud, s-a înfuriat. În faţa lor, a scuipat pe rând în cana fiecăreia.

— Ce crezi că faci? s-a dat jos din pat cea mai grasă dintre cele trei, năpustindu-se asupra ei.

Şi-a ridicat mâna grea în faţa ei şi a lăsat-o să cadă cu putere. Palma a tăiat aerul cu un fâşâit, iar Nami a închis instinctiv ochii. Dar nu s-a întâmplat nimic. Când a deschis ochii într-un final, cele trei o arătau cu degetul şi râdeau:

— Ce s-a speriat!

Nami a apucat-o de piept pe femeia grasă. Aceasta a căzut pe spate cu o bufnitură, iar Nami a încălecat-o, strigând fără încetare:

— De ce? De ce? Mai aveai aşa de puţin şi mă loveai! De ce?

A strâns pumnii şi i-a lăsat să cadă. Femeia a ţipat scurt. Poc! Încă o dată. Poc!

— De ce? De ce? repeta Nami, lovindu-se peste obraji iar şi iar.

În seara aceea, târziu, Nami a fost chemată la sala de terapie. Cel care o chemase era un doctor scund, cu capul mare. El era medicul ei curant. O dată

pe săptămână, în fiecare luni, de la două la trei, Nami şi medicul ei se întâlneau în sala de terapie. În locul lui Nami, care nu voia să vorbească

deloc, doctorul povestea tot felul de lucruri. Vorbea despre filmele şi cărţile lui preferate, despre amintirile din călătoriile în străinătate, despre gafele şi eşecurile din timpul şcolii. Lui Nami îi plăcea să-l asculte. Din toată viaţa oribilă din spital, dacă era să aibă câteva ore mai luminoase, acestea erau cele petrecute cu doctorul în sala de terapie.

39

Seara în care Nami a fost chemată acolo nu era una de luni.

Cu o expresie foarte gravă, medicul s-a aşezat în faţa lui Nami şi a privit-o lung. Adunându-şi curajul, Nami l-a întrebat pe doctorul care arăta complet diferit de celelalte dăţi:

— Ce s-a întâmplat?

Şi atunci, doctorul a întins mâna spre ea. Degetele lui i-au atins cu blândeţe obrazul umflat.

— Nu te doare?

Nami a scuturat din cap.

— Cred că te doare.

Nami a scuturat iar din cap. În acel moment, a observat tristeţea de pe chipul lui.

Nu mai văzuse niciodată pe cineva atât de trist.

Medicul pe chipul căruia era zugrăvită toată acea tristeţe i-a spus:

— Nu-mi spui mie, te rog?

„Ce?”

— De ce te loveşti singură?

— Dar nu mă lovesc, s-a repezit Nami să spună. Nu mă lovesc. Mă

nimeresc cu pumnul.

— Aha, a dat trist din cap doctorul. Te nimereşti cu pumnul. De ce?

— De ce? Pentru că nimeni altcineva nu mă nimereşte. Nu trebuie să

fie cu pumnul. Poate fi şi cu mingea şi cu doze goale de aluminiu, cu orice, atâta vreme cât m-ar nimeri. Vreau să mă nimerească şi pe mine cineva. Dar, chiar dacă vreau asta atât de mult, niciodată nu mă nimereşte nimeni. De asta mă lovesc singură. Cel mai la îndemână lucru pe care-l am este doar pumnul meu.

Nami nu reuşea să explice cum trebuie. Îi transmisese însă medicului dorinţa ei de a fi nimerită. Voia atât de mult să fie şi ea nimerită!

— Dar de ce vrei să te nimerească cineva?

„Iar «de ce»?”

— De ce vrei tu atât de tare să te nimerească cineva?