pe toate. Când a observat-o pe Nami că vine, a ridicat mâna şi a salutat-o.

Deja se împrieteniseră.

Nami şi-a plecat capul în semn de salut. Şi apoi a scos sticla pe care o culesese mai devreme. Văzând-o, Nunotarō a rămas înlemnit, o clipă.

— Ce-i asta? a întrebat el şoptit.

— N-am găsit nici o doză.. a răspuns Nami.

Într-o clipită, înfăţişarea lui Nunotarō s-a schimbat. Chipul lui smead s-a învineţit şi şi-a aţintit privirile asupra lui Nami. Uluită de schimbarea aceasta bruscă, Nami a rămas pe loc, împietrită.

— Sticlele mă sfâşie! a urlat el, împroşcând-o cu salivă. Sticlele mă

sfâşie! Mă sfâşie!

Făcând instinctiv un pas în spate, Nami a scăpat sticla pe care o ţinea în mână. Fără să se spargă, aceasta a început să se rostogolească la vale.

Nunotarō a luat-o la fugă după ea, a prins-o şi a aruncat-o spre Nami. Cu un vâjâit, sticla a trecut pe lângă capul ei şi s-a lovit de trunchiul unui copac.

— Sticlele mă sfâşie! Mă sfâşie!

Nami a luat-o la fugă. Nunotarō s-a năpustit după ea. Urla şi arunca în ea cu dozele din sacul de plastic.

— Nu-mi mai trebuie nici conservele! Nu-mi trebuie nici conserve!

Încă o urmărea când au ajuns la baza dealului. Era ora la care se terminau lecţiile, şi nişte copii cu ghiozdane în spate apăruseră chiar în faţa lui Nami. O doză pe care Nunotarō o aruncase spre ea a nimerit din greşeală

în capul unui copil.

— Au! Mă doare! a strigat el, căzând la pământ.

Nunotarō arunca la nimereală cu dozele din sac care-i cădeau în mână.

— Nu-mi mai trebuie nici conservele! Nu-mi trebuie nici conserve! Nu-mi trebuie nimic! Nimic!

Forţa loviturilor lui era atât de mare, încât copiii pe care-i nimerea în cap sau în spate cădeau cu zgomot la pământ. Sărind peste trupurile prăbuşite în faţa ei, Nami fugea din toate puterile din faţa furiei lui Nunotarō. Dar, oricât de tare alerga, el era mereu pe urmele sale. Nami nu avea nici o idee unde se afla şi nici când avea să înceteze atacul. Într-o după-amiază de vară, roşie la faţă şi cu răsuflarea tăiată, alerga încontinuu într-un 31

parc. A reuşit să se ascundă după un gard viu şi a auzit din depărtare sunetul unei sirene care se apropia. Nino, nino! În momentul când sirena a părut să

fie foarte aproape, Nami s-a ridicat, căutând ajutor. Dar, în clipa următoare, cu un şuierat, figura fioroasă a lui Nunotarō a apărut de cealaltă parte a tufişului. Văzând doza de aluminiu pe care acesta o strângea în mână, Nami a luat-o din nou la fugă.

Nami alerga. Gonea la nesfârşit. Şoseaua, poteca dintre lanurile de orez, templul, parcul, lanurile, complexul comercial, cinematograful.

Alergând, ascunzându-se, poticnindu-se, Nami îşi continua fuga. Haide!

Haide! Hai, Nana!

În cele din urmă, a ajuns într-o parcare întinsă. Acolo s-a oprit şi s-a prăbuşit lângă o maşină.

Nu mai putea face nici măcar un pas. Nu se mai putea nici măcar ridica.

Lăsându-şi capul lângă cauciucul maşinii, s-a întins pe spate şi a închis încet ochii. — Nana!

Auzindu-şi numele strigat, i-a deschis.

— Nana!

Acum îşi dădea seama că cineva o striga de ceva vreme. S-a ridicat în şezut şi s-a uitat spre cer. Ori de câte ori i se striga numele, sunetul venea de sus. — Haide! Haide!

— Hai, Nana!

— Luptă, Nana!

— Mai repede, Nana!

— Mai repede! Mai repede!

De la ferestrele unei clădiri mari ce se înălţa chiar lângă parcare se zăreau o mulţime de feţe. Toate erau îndreptate spre Nami, şi toţi acei oameni îi făceau cu mâna. Privind mai bine, Nami a văzut că erau copii în pijamale şi că toţi aveau bandaje sau plasturi pe faţă sau pe frunte.

Atunci şi-a dat seama că se afla în parcarea spitalului. Clădirea aceea mare era spitalul, iar copiii erau în saloane. Se pare că toţi copiii pe care Nunotarō îi lovise mai devreme fuseseră transportaţi aici cu ambulanţa.

Fuseseră consultaţi, iar acum, de la ferestrele saloanelor, îi făceau cu mâna.

Nami s-a uitat în sus, cerându-le: „Şşş, şşş.. linişte. .” Nunotarō avea s-o observe.

Dar, fără să ia în seamă rugămintea ei, copiii au început s-o încurajeze din ce în ce mai tare.

— Haide! Haide!

32

— Hai, Nana!

— Luptă, Nana!

— Mai repede, Nana!

— Mai repede! Mai repede!

„Şşş! Vă rog. .”, le-a mai atras Nami o dată atenţia, privind în sus. Şi atunci a zărit în mâinile lor ceva alb şi pătrat. Nami a înţeles dintr-o privire ce era. Yogghurpe. O băutură pe bază de lapte fermentat, ambalată în cutii, care se găsea întotdeauna la magazinele spitalelor când Nami era mică.

Băutura care-i plăcea cel mai mult din lume.

— Haide! Haide!

— Hai, Nana!

Fără să se gândească prea mult, Nami s-a ridicat în picioare. Să fi fost pentru că toţi acei copii care primiseră îngrijiri medicale de la asistente, care se schimbaseră în pijamale curate şi, din încăperi răcorite de aerul condiţionat, sorbind din băutura dulceagă cu gust de lapte, îi strigau încurajări? Nami a început să meargă. Chiar când şi-a îndreptat privirea spre spital, căutând intrarea, a dat cu ochii de Nunotarō, care venea în direcţia ei.