— Mai repede! Mai repede!
Nami a rupt-o iar la fugă.
Când o lua la dreapta, ferestrele caselor din dreapta ei se deschideau imediat. Dacă o lua înainte, ferestrele caselor din faţă se deschideau în aceeaşi clipă. Dacă dădea primul colţ, ferestrele caselor de-acolo se deschideau de îndată, iar dacă se uita în depărtare, ferestrele caselor din depărtare se deschideau pe loc. Cei care strigau încurajând-o, aplecaţi peste pervazul ferestrelor, erau copiii care fugiseră împreună cu ea din curtea şcolii. O înşiruire de feţe.
25
— Haide! Haide!
— Hai, Nana!
— Luptă, Nana!
— Nana, mai repede!
— Mai repede! Mai repede!
Ascunzându-se pe după cuştile câinilor şi prin gardurile vii, a continuat să fugă. În timp ce aştepta să treacă de ea claxoanele bicicletelor, avea senzaţia că nici nu mai era în viaţă.
Când, în sfârşit, a ajuns acasă, soarele asfinţea. Ai ei s-au uitat la ea, dar nu i-au spus nimic special. Dacă hainele sau părul i-ar fi fost ude, probabil că
ar fi întrebat-o măcar ce se întâmplase. Dar părul lui Nami era uscat, iar hainele nu-i erau nici măcar umede. Se întâmplase la fel ca la incidentul cu ghindele. Dintre toate baloanele ce fuseseră aruncate spre ea, nici unul n-o atinsese. Nami i-a pus singură acestui incident numele de „incidentul cu baloane cu apă”.
Lucruri asemănătoare i s-au mai întâmplat şi după aceea. „Incidentul cu mingea de baseball” sau „incidentul cu dozele goale”.
Când s-a petrecut incidentul cu mingea de baseball, Nami era în clasa a treia. Până să intre la şcoala primară, Nami nu ştiuse nimic despre mingea aceea care se lovea de cei doi jucători. „Am murit!”, striga tare cel lovit şi ieşea de pe teren. Apoi, dacă reuşea ca din afara terenului să lovească
spectaculos un adversar, revenea strigând: „Am înviat!” Iar când pe teren mai rămânea un singur jucător, toţi strigau bătând din palme, ca să ţină
ritmul: „În-că u-nul! În-că u-nul!”
Întotdeauna Nami era cea care rămânea ultima. Mingea o ocolea, trecându-i pe deasupra capului sau razant pe lângă ea. Chiar dacă un jucător mort învia şi revenea pe teren, imediat murea din nou şi ieşea. Zi după zi, cea care rămânea ultima pe teren era Nami. Până când se suna şi se anunţa sfârşitul recreaţiei, Nami alerga pe tot terenul, încercând să scape.
Incidentul s-a petrecut într-o zi aproape de vacanţa de vară, după
prânz. Dintr-un motiv sau altul, în ziua aceea clopoţelul care anunţa sfârşitul pauzei n-a sunat. La cinci minute după ce trecuse de ora de începere a celui de-al cincilea curs, o profesoară a ieşit în curte să-i cheme:
— Gata, copii! Recreaţia s-a terminat!
Poate pentru că profesoara venise în grabă, cu paşi mari, tivul fustei i se desfăcuse.
— Haideţi, gata, gata! Toată lumea în clase! Imediat începe ora.
Profesoara se învârtea prin curte, lovindu-i pe copii peste fund. Şi, în cele din urmă, a ajuns şi la ultima grupă, cei care aveau oră cu ea.
26
— Haideţi! Şi voi! Cât mai staţi la joacă? Avem desen şi lucru manual!
— Dar încă nu s-a sunat.. au început ei să protesteze.
— Soneria s-a stricat şi durează până se repară, aşa că azi ţinem ora cu ochii la ceas.
Spunând acestea, profesoara s-a oprit din mers şi şi-a aţintit privirea într-un punct fix. Acolo era Nami, pe teren, singură, stând nemişcată în picioare.
— Ce-i asta? s-a întors profesoara spre copii, privindu-i pe rând. Voi toţi aţi atacat un singur om?
— Nu, nu-i adevărat!
— Doar ne jucam!
— Aruncam şi noi cu mingea!
Vocile copiilor s-au unit într-un cor de proteste, dar profesoara n-avea urechi pentru ei.
— Adică, dacă e doar un joc, credeţi că aveţi voie să aruncaţi toţi într-o singură direcţie? În sporturile de echipă, dacă nu există un echilibru între forţele celor două părţi, n-are nici un sens. Ce-aţi găsit interesant să vă
adunaţi şi să atacaţi un om singur?
Profesoara, pe care Nami uitase şi cum o cheamă, avea în general prejudecăţi puternice şi era o persoană cu care nu te puteai înţelege uşor. A pufnit pe nări şi a intrat pe teren anunţând:
— În regulă. Din momentul ăsta intru şi eu în echipă.
Spunând asta, a bătut-o pe Nami pe umăr.
— Voi de colo! Toată lumea să intre pe teren! a arătat ea spre ceilalţi copii, în afară de Nami. Aşa ajungem la un echilibru. Ce nu aţi ştiut voi e că
eu am fost mai demult jucătoare de volei. Cred că-mi mai aduc aminte cum se aruncă. Hai! Aici! Veniţi aici imediat!
