— Stai! Opreşte-te!

Nami a luat-o la fugă iar. Chiar dacă se împiedica şi cădea, se ridica şi continua să alerge cu respiraţia întretăiată. Ceva îi flutura deasupra capului.

De ceva vreme, era ceva care flutura legănându-se încontinuu. Nami se întreba ce era oare. Ce să fi fost? Origami? Ce putea fi? A ridicat privirea şi a mijit ochii. Litere. Asta era. H – A – I – D – E! H – A – I – D – E! Pe fiecare geam de la etaj era lipită câte o foaie.

Pe foile pregătite de profesoară pentru ora de desen, folosind pensulele şi acuarelele, copiii scriseseră litere. Erau de tot felul de culori şi mărimi. Albastre, roz, galbene, verzi, mov. Litere colorate: H – A – I – D – E! H

– A – I – D – E!

28

Dintr-odată, foile au dispărut în acelaşi timp. Şi în locul lor au apărut altele: L – U – P – T – Ă – N – A – N – A!

Nana a scos un suspin.

H – A – I – N – A – N – A! M – A – I – R – E – P – E – D – E – N – A – N – A!

M – A – I – R – E – P – E – D – E! M – A – I – R – E – P – E – D – E!

În acel moment, Nana nu înţelegea încă adevăratul sens al mesajelor colegilor ei.

Mai apoi, profesoara care o urmărise alergând după ea şi-a prins piciorul în ceva şi a căzut, iar directorul-adjunct a dus-o cu maşina la spital.

A fost diagnosticată cu fracturi multiple şi şi-a luat o vreme concediu de la şcoală. Nu se ştie dacă a demisionat după asta, dar la şcoală n-a mai văzut-o nimeni.

Însă mingea pe care o aruncase cu înverşunare spre Nami n-o atinsese pe aceasta nici măcar o dată. Acesta a fost „incidentul cu mingea de baseball”.

După acest eveniment, la şcoala unde mergea Nami, jocul cu mingea a fost interzis. Copiii cărora li se răpise distracţia, în special cei din clasele mai mari, erau foarte indignaţi şi şi-au îndreptat toată furia spre Nami.

— Din cauza ta nu ne mai putem juca cu mingea! îi reproşau mereu.

Aproape în fiecare zi îi puneau în papucii de interior insecte moarte sau excremente de câine. Astfel, Nami a început să lipsească din ce în ce mai mult de la şcoală.

Se strecura afară din casă şi mergea pe un deluşor căruia localnicii îi spuneau „la munte”, unde îşi petrecea ziua. Când era mică, trecea adesea împreună cu părinţii ei prin acest loc de unde se vedea cimitirul oraşului, în drumul lor spre mormintele celor dispăruţi. Era acolo o bancă din lemn unde îşi făcuseră un obicei din a se aşeza toţi trei ca să mănânce câte un onigiri5.

Nami, care venea acum singură aici în timpul săptămânii, ziua, nu mai mânca onigiri, ci lingea o acadea şi îşi omora timpul citind câte o manga pe care şi-o aducea de acasă.

În acest loc l-a întâlnit pe Nunotarō.

Nu era nimeni în oraş care să nu-l cunoască. Desigur, şi Nami ştia de existenţa lui. Nunotarō era un bătrân care aduna gunoaie. De dimineaţă

până seara, cu un sac mare de plastic în spate, silueta lui umblând prin oraş

era parcă o parte din peisajul acestuia. Unii spuneau că nu avea casă. Alţii, că

5 Mâncare japoneză din orez modelat în formă triunghiulară sau sferică, de obicei învelit în foaie de alge şi având în interior diverse umpluturi, de regulă acre (de exemplu, prună

japoneză murată) sau sărate (peşte, icre, alge marine etc.). (N. tr.) 29

de fapt ar fi fost moştenitorul unui teren foarte mare. Se mai zicea despre el că ar fi omorât un copil sau că toţi banii adunaţi din reciclarea gunoaielor îi dona la UNICEF.

Cu Nami a început să vorbească într-o zi, când ea stătea ca de obicei pe bancă şi bea un suc.

— Hei, fetiţo! a bătut-o el pe umăr.

Întorcându-se, Nami l-a văzut în spatele ei.

— Când termini de băut, dă-mi-o mie.

Prea uluită ca să spună ceva, Nami doar a încuviinţat din cap. Când îi spusese „Dă-mi-o mie”, Nunotarō se referise la doza de suc de portocale pe care Nami o ţinea în mână. Icnind, Nunotarō a lăsat de pe umăr sacul lângă

bancă şi s-a aşezat turceşte pe iarbă. Cu mâneca murdară, şi-a şters sudoarea de pe frunte şi a scos din buzunarul cămăşii o ţigară de foi, pe care şi-a aprins-o.

Sacul transparent îi era plin pe jumătate cu doze goale. Întâlnind privirea lui Nami, a spus cumva ruşinat:

— Încă n-am apucat să-l umplu. De-acum încolo.

— Da, sigur, i-a răspuns Nami cu politeţe.

Şi-atunci, Nunotarō a început să râdă. Dinţii lui negri şi sparţi îi păreau atârnaţi în gură.

Pentru că o aştepta, Nami s-a grăbit să termine de băut sucul. Luând cu mâna murdară doza goală, Nunotarō i-a mulţumit.

Din ziua aceea, ori de câte ori mergea la munte, Nami lua cu ea o doză

de suc. Nunotarō uneori apărea, alteori nu. În zilele în care el nu venea, Nami lăsa doza goală pe bancă după ce termina de băut, şi apoi cobora în oraş. Dacă revenea a doua zi, nu o mai găsea acolo.

Când nu avea bani ca să-şi cumpere suc, aducea doar o doză goală.

Inima începea să-i bată cu putere în clipa în care îi dădea lui Nunotarō

dozele goale de alcool sau de la tot felul de conserve adunate din gunoiul din casă. O făceau să se simtă aşa dinţii negri şi sparţi pe care Nunotarō îi dezvelea de fiecare dată când, primind doza, îi mulţumea.

Şi în ziua aceea Nami chiulise de la şcoală şi se dusese la munte. Nu adusese cu ea nici o doză goală. Nu avusese bani să-şi cumpere suc şi nici acasă nu găsise nimic prin gunoi. Pe drum, se uitase peste tot, căutând vreuna care să se fi rostogolit din întâmplare pe undeva. Se gândise că o să

găsească măcar una pe undeva, dar, oricât căutase, nu dăduse peste nimic.

Nici în coşurile de gunoi din parc, nici prin şanţuri, nici în coşurile de lângă

automatele de băuturi. După vreo oră de scotocit, deşi nu găsise nici o doză, 30

a dat peste o sticluţă goală. Era maronie, cu o etichetă pe care scria

„Vitamine”. A luat-o în mână şi a pornit spre munte.

Nunotarō era lângă bancă. Niciodată nu se aşeza, şi nici acum n-o făcuse, ci stătea pe iarbă, cu picioarele încrucişate, fumând. Sacul de plastic de lângă el era atât de plin, încât părea gata-gata să se răstoarne. Prin oraş

nu mai era nici urmă de doză de aluminiu, fiindcă le strânsese deja Nunotarō