— Haide! Haide! Hai, Nana!
Probabil că vreunul dintre angajaţi a făcut o sesizare, căci imediat au apărut în curte doi poliţişti care l-au pus la pământ pe director. La acea vârstă fragedă, Nami a văzut de aproape pe cineva încătuşat şi reţinut de poliţie. Poliţiştii au întrebat-o dacă era rănită şi dacă o durea ceva, dar Nami a scuturat din cap şi a spus că nu. Spre deosebire de ceilalţi copii, ea nu fusese lovită. Din toate ghindele aruncate de director, nici măcar una n-o nimerise.
Povestea despre „incidentul cu ghinde”, aşa cum a fost numit, s-a răspândit repede printre oamenii din cartier. Dar chiar şi o întâmplare cu un impact atât de mare a început să se şteargă din memoria oamenilor după
vreo jumătate de an, aşa că, în primăvara următoare, nici părinţii şi nici copiii nu mai vorbeau despre cele petrecute atunci. Înăbuşindu-şi în suflet amintirea incidentului, Nami a terminat grădiniţa şi, din luna aprilie, a devenit şcolăriţă.
Grădiniţa fusese aproape de casă, dar până la şcoală avea de mers pe jos cam patruzeci de minute. Familia lui Nami avea un aprozar, aşa că toţi erau mereu ocupaţi, iar ea trebuia să-şi pregătească singură micul-dejun în fiecare zi.
Când Nami era în clasa întâi, a avut loc următoarea întâmplare.
Era într-o sâmbătă, când orele se terminau la prânz. Fetiţa a ajuns acasă după patruzeci de minute şi, după ce a mâncat şi cealaltă jumătate din cornul pe care îl lăsase neterminat de dimineaţă, a mai făcut patruzeci de minute ca să se întoarcă, pentru că trebuiau să exerseze rotirea peste cap la bară, în curtea şcolii. În afară de duminici şi sărbători, curtea şcolii era deschisă pentru toată lumea. În ziua aceea, când Nami a ajuns înapoi la şcoală, în curte se jucau deja câţiva copii. Toţi erau cam de vârsta ei, nici unul mai înalt ca ea. Toată lumea se adunase la leagăne şi la complexul de căţărat, care erau foarte populare, iar la bară nu era nimeni. Nami a început imediat să exerseze. După vreo jumătate de oră, s-a aşezat puţin să se odihnească lângă straturile cu flori, când, dintr-odată, a început de undeva să sune foarte tare un clopoţel. Când s-a uitat de unde veneau clinchetele, a văzut un grup de băieţi pe biciclete intrând pe poarta şcolii şi venind spre ea. S-au oprit, şi-au pus bicicletele lângă cişmea şi au început să zbiere din toate puterile la copiii care se dădeau în leagăne şi se căţărau:
— Dispăreţi de-aici imediat, piticilor! Ăsta e locul nostru acum.
23
Judecând după înălţime şi după cum vorbeau, erau probabil în clasa a şasea4. Şi intratul cu bicicletele în curtea şcolii, şi ocuparea echipamentelor de joacă erau interzise. De obicei, într-o astfel de situaţie, un profesor ar fi apărut imediat din cancelarie, dar, doar în ziua aceea, nu se ştie de ce, n-a ieşit nimeni.
— Voi n-aţi auzit c-am zis să dispăreţi? Nu pricepeţi, sau ce?
Văzând cum toţi copiii o luaseră la fugă spre poarta şcolii, Nami s-a ridicat şi ea în mare grabă. Dar, când a trecut alergând prin faţa lor, a auzit din spate:
— Hei, tu! Stai pe loc!
S-a oprit şi, întorcându-se, a văzut cum cineva arunca ceva spre ea. Era un obiect rotund, portocaliu, cam de mărimea unei mingi de baseball. Acesta a trecut pe deasupra lui Nami, s-a izbit cu putere de capul unui copil care se afla în spatele ei, într-o parte, şi s-a spart, împroşcând totul în jur.
— Aaau!!!
Într-o secundă, părul şi faţa copilului s-au făcut ciuciulete. Obiectul pe care-l aruncaseră cei mari era un balon plin cu apă.
— Super! Am nimerit!
Imediat a zburat şi al doilea balon, apoi şi al treilea. Al doilea, verde, a lovit umărul unui băiat din stânga lui Nami, iar al treilea, roz, şoldul unei fete care era chiar lângă ea, în dreapta. Curtea şcolii vuia de zgomotele baloanelor care-şi atingeau ţintele şi de ţipetele copiilor loviţi. La cişmea, un grup de băieţi umpleau alte baloane, unul după altul. „E rece!”, „Mă doare!”,
„Au!”. Nici un adult nu le venea în ajutor. Se prea poate ca în cancelaria de la etaj să nu fi fost nimeni, căci nu se zărea nici o mişcare pe la ferestre. Uzi leoarcă, copiii ieşeau pe poarta şcolii alergând şi plângând, împrăştiindu-se către casele lor. Nami a luat-o şi ea la fugă spre casă. În spatele ei, pe biciclete, băieţii de-a şasea o urmăreau. Au ajuns-o imediat din urmă şi au început să arunce cu baloane în ea.
— Ia-l pe ăsta! i-a strigat unul şi, în acelaşi timp, balonul aruncat spre ea s-a lovit de stâlpul de electricitate din faţa ei şi s-a spart.
— Şi pe astea!
Din mâinile unui băiat au zburat deodată două baloane. Unul a căzut la picioarele lui Nami şi s-a spart, iar celălalt s-a lovit de un afiş electoral lipit pe un panou.
— La naiba! Iar am ratat-o!
4 Ultimul an de şcoală primară. În Japonia, şcoala primară durează şase ani, iar gimnaziul şi liceul au fiecare câte trei ani. (N. tr.)
24
Plin de nervi, băiatul care aruncase cele două baloane a lovit cu putere în ghidonul bicicletei.
— Aruncăm în ea până o nimerim!
Şi, exact cum spusese, au continuat atacul multă vreme. Lui Nami i se părea că nu se mai termină.
— Aaah! Nu mai avem baloane! au început să se agite ei la un moment dat. Profitând de momentul de confuzie, Nami a sărit peste un zid, căzând în curtea unei case. O luase la fugă spre casa ei, dar acum nu mai ştia unde se află. De frică şi de oboseală, picioarele n-o mai ascultau şi de mai multe ori s-a împiedicat, fiind cât pe ce să cadă. Înaintând cum-necum pe o stradă pe care nu-şi amintea să mai fi fost vreodată, a auzit deodată pe cineva strigând-o:
— Nana!
Uitându-se în direcţia de unde venea vocea, a zărit la o fereastră de la etajul unei clădiri din imediata apropiere o figură cunoscută. „Aha, pe mine mă strigă”, s-a gândit ea. Dar cine era? Nu-şi amintea numele. Era unul dintre copiii cu care fugise din curtea şcolii. Deşi mai devreme fusese ud leoarcă, acum era complet uscat.
— Nana!
— Da, i-a răspuns ea.
— Haide, Nana!
— Ce?
Şi-atunci, fereastra de la etaj a casei din spatele lui Nami s-a deschis brusc. Şi-apoi, şi fereastra de la etajul casei de alături s-a deschis brusc.
— Haide! Haide!
— Hai, Nana!
— Luptă, Nana!
— Nana, mai repede!
