În clipa în care a pus piciorul acolo, a ştiut că avea să fie cu siguranţă

nimerită. În spaţiul acela vast erau şi mingi, şi doze goale, şi gunoi, şi ghinde

– cât vedeai cu ochii, era plin de lucruri cu care puteai fi nimerit. Erau atât de multe, încât era greu să alegi, dar pentru Nami orice era bun, atâta vreme cât avea să fie şi ea lovită.

Tocmai atunci privirea i s-a oprit asupra unui disc frisbee şi a decis că

acela era obiectul potrivit. Era un frisbee galben. Descriind un arc de cerc prin aer, se îndrepta spre ea. Nami era chiar acolo, aşteptând. De la depărtare păruse micuţ, dar, pe măsură ce se apropia, se făcea din ce în ce mai mare. „Mă nimereşte!”, s-a gândit Şi, chiar în clipa aceea, un ghem mare de blană s-a băgat în faţa ei, împiedicând-o să mai vadă. În aceeaşi secundă, s-a auzit de undeva o voce:

— Bravo!

Când câmpul vizual i s-a eliberat, discul galben îi dispăruse din faţa ochilor.

A durat câteva secunde până când a înţeles ce se petrecuse. Un câine, un câine cu blană pufoasă, venise în goană şi prinsese în ultima clipă discul care ar fi trebuit să se lovească de faţa ei. Cu el în gură, se întorsese la bărbatul care părea să-i fie stăpân.

— Bravo, bravo!

Bărbatul a luat discul din gura câinelui, a mângâiat patrupedul pe cap, şi apoi a ridicat un deget, părând să-i arate că avea să mai arunce o dată.

— După el, John!

De data aceasta, Nami s-a luat hotărâtă după câine, urmărind discul.

Avea să fie lovită. Cu siguranţă!

Dar nici de data aceasta nu a reuşit. A mai încercat de câteva ori după

aceea, dar nicicum nu reuşea să-l învingă pe câinele de talie mare la sărituri.

După disc, următorul lucru despre care a crezut că o va lovi a fost o minge de fotbal. Văzând într-un colţ al parcului câţiva oameni care dădeau cu piciorul într-o minge, a decis că acolo trebuie să meargă. Dar când a intrat alergând între ei, s-a auzit un fluier nervos.

— Ne scuzaţi, dar jocul e în desfăşurare. Vă rugăm să nu ne întrerupeţi!

35

Cineva a prins-o de braţ şi a scos-o de pe teren.

După mingea de fotbal, a ales nişte ghinde. Sub un stejar, câţiva părinţi cu copii se aflau la cules de ghinde, aşa că s-a îndreptat spre ei. Erau acolo o mamă şi o fetiţă care abia începuse să meargă, iar Nami s-a aşezat lângă ele şi a început să adune şi ea ghinde. I-a dat fetiţei ghindele strânse de ea.

— Vai, mulţumim! Chiar pe toate? Ce drăguţă sunteţi! Uite, Yui, spune mulţumesc domnişoarei!

— Mulumec.

A tot cules ghinde aşteptând, dar nici fetiţa, nici mama ei n-au dat semne că ar avea de gând să arunce spre ea. „Dac-ar fi aici directorul grădiniţei! „ s-a gândit Nami.

Nemaiputând răbda, Nami i-a arătat fetiţei cum se face. A ridicat o ghindă căzută la picioarele sale şi a aruncat-o spre fetiţă, spunând: „Uite-aşa!” Ghinda a lovit-o pe fetiţă în faţă, şi aceasta a început să plângă tare.

— Ce faci?! Ce-i asta?

Auzind strigătul mamei, lumea a început să se adune. Nami a ieşit în grabă din parc.

Expediţia din parc se terminase cu un eşec, dar, ca să fie nimerită, Nami a continuat să iasă cu încăpăţânare în locuri în care cineva ar fi putut s-o lovească cu ceva.

O dată a mers într-un parc unde nişte copii se jucau cu mingea. Altă

dată a mers pe un stadion la un meci de baseball şi a aşteptat să fie nimerită

de o minge lovită în afara careului. Iar altă dată, în speranţa că îi va cădea un ghiveci în cap, s-a tot plimbat pe sub balconul unui bloc. Şi-a petrecut o noapte afară aşteptând ca vântul puternic să-i arunce în cap vreun panou publicitar sau altceva. Sperând că ar putea fi lovită de o maşină, a sărit în mijlocul străzii. Dar totul a fost în zadar. Orice ar fi încercat, nimic nu o nimerea. Nu au lovit-o în cap nici vreo minge şi nici vreun panou, nu i-a căzut nici un ghiveci, iar maşina care mergea pe stradă a evitat-o, a intrat într-un stâlp, şi apoi într-un zid şi a început să scoată fum.

Zilele treceau fără ca dorinţa ei să se fi îndeplinit. Cumva, Nami a reuşit să încheie şcoala primară de la care chiulise aproape tot timpul şi să intre în gimnaziu aproape fără să-şi dea seama.

Nici aici zilele ei nu s-au schimbat prea mult. Îşi petrecea fiecare clipă

gândindu-se doar cum să facă să fie şi ea nimerită măcar o dată. Prima oară

când a mers la gimnaziu a fost cam la două luni după festivitatea de deschidere. Într-o dimineaţă, îmbrăcată în uniforma nouă-nouţă, Nami i-a lăsat cu gura căscată pe cei de acasă spunându-le: „De azi merg la şcoală.” A plecat fără să ia micul-dejun. De fapt, cu o seară înainte, după ce se băgase în 36

pat, lui Nami îi trecuse ceva prin minte: faptul că, la gimnaziu, jocul cu mingea nu era interzis. De la „incident”, fusese interzis la şcoala primară, dar acum, că era elevă de gimnaziu, putea să joace cât voia. Cu siguranţă că la aruncatul mingii avea să se întâmple ce-şi dorea! Trebuia doar să n-o ia la fugă. N-avea de ce s-o facă. Doar abia aştepta să fie nimerită. Nemaiputând să stea locului de nerăbdare, se pregătise şi se îmbrăcase în uniformă încă

de cu seară.

Profesoara de serviciu i-a arătat lui Nami, care intra pentru prima oară

pe poarta şcolii gimnaziale, unde era clasa ei. În minte îşi repetase exact scena. Apoi a continuat să aştepte pauza.

În sfârşit, s-a făcut ora mult aşteptată. Dar, dintr-un motiv sau altul, nimeni nu se juca cu mingea. Până la sfârşitul pauzei, Nami a stat singură, aşteptând în curtea şcolii.

A mers la şcoală şi în ziua următoare. În clipa în care a sunat clopoţelul, a alergat în curtea şcolii, dar acolo nu era nimeni.

S-a întors în clasă şi s-a uitat din nou împrejur. Colegii ei, îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă bleumarin ca şi ea, erau acolo. Împărţiţi în grupuri mici, îşi mâncau pacheţelele cu mâncare, pălăvrăgind între ei. După ce au terminat de mâncat, au început să vorbească despre programele TV la care se uitaseră cu o zi înainte sau despre fetele sau băieţii de care le plăceau, iar printre ei erau şi unii care-şi deschiseseră caietele şi învăţau.

Aruncatul cu mingea nu era un joc pe care să-l poţi juca singur. Nami a trecut pe la fiecare, rugându-i să joace cu ea. Toţi cei pe care-i întreba ridicau din umeri şi îi întorceau spatele. Dacă aruncatul cu mingea nu era pe placul lor, atunci volei sau baschet – orice! Orice era bun, dacă reuşea să fie şi ea nimerită o dată. În timpul orei de educaţie fizică, a strigat mai tare decât toţi ceilalţi: „La mine! La mine!” Dar, oricât a strigat, nimeni n-a aruncat spre ea. Şi nu era vorba doar despre aruncatul mingii. Îi evitau privirea şi încercau să nu vorbească cu ea. Nami devenise ţinta bullyingului.

Era un tip de bullying prin care i se anula practic existenţa. Există multe feluri de bullying, iar în clasa ei mai era un coleg în care ceilalţi aruncau cu gunoaie sau cu cârpele de şters. Nami îl privea cu coada ochiului şi se gândea că şi-ar fi dorit să fie în locul lui. Căci nimeni nu arunca cu nimic în Nami, a cărei existenţă fusese ştearsă.

Dacă avea să continue aşa, nimic nu avea să se schimbe. Poate chiar niciodată în toată viaţa ei.

Nerăbdarea lui Nami creştea pe zi ce trece.

Când a luat radiera, a făcut-o doar pentru că era lângă ea. A ridicat micul obiect cu vârful degetelor şi şi l-a aruncat în faţă.

37

Cu un pocnet, radiera s-a lovit de obrazul ei drept.

Nami a luat apoi creionul mecanic şi şi l-a aruncat în faţă. La fel ca radiera, şi creionul mecanic s-a lovit de obrazul ei drept, apoi s-a rostogolit pe bancă.

Următorul obiect pe care Nami l-a luat a fost rigla. Aceasta a plesnit-o pe Nami peste frunte, apoi a ricoşat, după care a alunecat pe bancă, şi de-acolo a căzut pe podea. Pixul, penarul, manualul, caietul, dicţionarul – a luat la rând şi s-a lovit cu toate lucrurile pe care i-a căzut privirea. Penarul i s-a izbit de nas, manualul i s-a trântit de cap. Caietul a lovit-o în piept, iar colţul dicţionarului de engleză i-a venit în tâmplă. Când n-a mai văzut nimic cu care să se lovească, Nami şi-a tras una cu pumnul. În momentul în care pumnul i-a lovit obrazul drept, s-a auzit o bufnitură puternică, cel mai greoi sunet de până atunci.