uite de plânsul supărător al bebeluşului şi de tristeţea cauzată de faptul că

doctorul nu mai venea.

De la el soseau în continuare pachete. Pâine atât de multă, încât nu o putea mânca, orez, ramen instant, dulciuri. Erau şi biscuiţii în formă de 43

animale care mai demult îi plăceau lui Nami atât de mult. În loc să gătească, Nami mânca biscuiţi, din care îi dădea şi bebeluşului, căruia nici nu-i crescuseră încă dinţii. În pachet nu erau doar produse alimentare sau pentru viaţa de zi cu zi, ci şi cărţi ilustrate, jucării sau plastilină. Cel puţin când venea vorba de lucruri, avea din belşug. Însă, de la un moment dat, nici pachetele n-au mai sosit.

Într-o zi fierbinte de iulie, ţinându-l în braţe pe Nanao, care imediat avea să împlinească un an, Nami a mers la spitalul unde lucra doctorul. Când a spus la recepţie numele lui şi a transmis că voia să vorbească cu el, i s-a răspuns că în spital nu exista nici un medic cu numele acela. Nami a simţit cum mintea i se goleşte. A insistat, spunând că aşa ceva nu era posibil şi, chiar atunci, o femeie de serviciu care trecea pe acolo i-a şoptit ceva pe furiş.

Un doctor cu numele acela fusese arestat cam cu două luni în urmă, fiind suspectat de prostituţie infantilă. Cam de pe atunci încetaseră şi pachetele să mai vină. Chestiunea s-a rezolvat în afara tribunalului, printr-o înţelegere, iar medicul a fost eliberat. Nami s-a dus după aceea acasă la el, însă a descoperit că deja vânduse locuinţa şi nu mai stătea acolo.

Chiar şi aşa, a continuat să locuiască împreună cu Nanao în apartamentul pe care el i-l pusese la dispoziţie încă şapte ani. Cu lumina, gazul şi apa oprite, Nanao plângea, spunând că-i era frică de întuneric, plângea, spunând că-i e foame, plângea spunând că-i e sete. La un moment dat, într-o zi oarecare când Nami se lovea din nou cu pumnii peste faţă, Nanao s-a aruncat peste ea. Îl credea adormit, dar s-a trezit cu el plângând, agăţându-se de braţul ei drept. O implora să se oprească, dar Nami l-a împins cu cealaltă mână. Nanao s-a lovit cu capul de perete şi a început să

plângă şi mai tare. Nami l-a lăsat să plângă. Poate fiindcă se temea de pocniturile care se auzeau când Nami se lovea, Nanao şi-a acoperit urechile, plângând fără încetare.

Şi atunci când Nami a încercat să sară în faţa unei maşini în mers, Nanao s-a agăţat de fusta ei, rugând-o în lacrimi să se oprească. Şi atunci când Nami a vrut să treacă de bariera lăsată la o trecere de cale ferată, Nanao şi-a desfăcut mânuţele şi, plângând, i-a strigat să se oprească.

Într-o zi furtunoasă, când vântul sufla cu putere, Nanao a luat-o de mână pe Nami, care rătăcea pe afară fără noimă şi, plângând, a rugat-o să se întoarcă acasă. Nanao plângea mereu. Într-o seară, plângând, a întrebat-o ceva pe Nami.

— Mama, de ce faci tu aşa? Să-ţi dai singură cu pumnii, să vrei să te calce maşina. . lucrurile astea.

44

Nami a început să-i povestească fiului ei. A început de la incidentul cu ghindele şi i-a vorbit despre incidentul cu baloanele cu apă, despre cel cu mingea, despre Nunotarō, despre copiii care o încurajaseră şi despre tatăl lui, doctorul.

Povestea lui Nami a ţinut de la lăsarea serii până în zori. La un moment dat, nu mai ştia nici ea despre ce anume vorbea. A folosit multe cuvinte pe care Nanao nu le înţelegea. Şi, cu toate acestea, Nanao, frecându-şi ochii somnoroşi, a stat şi a ascultat până la sfârşit.

— De asta fac aşa. Ai înţeles?

— Am înţeles, a răspuns Nanao.

Însă doar pentru că Nami vorbise cu cineva nu însemna că dorinţa ei de a fi lovită era ceva ce se putea domoli uşor. Şi doar pentru că Nanao voise să ştie motivul acelui comportament nu însemna că putea să se uite la ea şi să pretindă că nu o vede. Nimic nu se schimbase. Nami ieşea afară ca de obicei. În urma ei, încălţat cu nişte pantofi de damă prea mari, venea Nanao.

Nami aştepta lângă terenul de baseball să sară de undeva o minge. Stând numai afară toată ziua atunci când bătea tare vântul, Nami aştepta ca de undeva să cadă ceva. Iar când nimic nu o lovea, ca pentru a-şi şterge resentimentele, seară de seară Nami îşi lovea faţa cu pumnii. Iar Nanao se agăţa de mâinile ei, plângând şi implorând-o să se oprească. Acestea erau scenele obişnuite în relaţia părinte-copil.

Zilele lor în doi aveau să se sfârşească.

S-a întâmplat în vara în care Nanao a împlinit şapte ani. Oamenii aceia au apărut dintr-odată la uşa apartamentului.

În hol, oamenii aceia i-au pus nişte întrebări lui Nami. Prosteşte, Nami a scuturat din cap spunând: „Nu se poate! Nu! Nu se poate!” În timpul acesta, unul dintre oameni i-a zâmbit lui Nanao, care stătea într-un colţ al camerei, şi l-a chemat spre el, făcându-i un semn cu mâna. Când Nanao a dat să se încalţe cu pantofii lui Nami, el l-a întrebat:

— Şi pantofii tăi. .?

Nanao a scuturat din cap. Bărbatul a ieşit pe uşă, dar a venit imediat înapoi. Reuşise să facă rost de undeva de nişte pantofi de sport albi pentru copii. Îi ţinea în mână. Nami nu avea să uite niciodată figura lui Nanao din momentul acela. Expresia lui din secunda în care, după ce a luat pantofii, i-a pus în picioare şi s-a luminat de parcă era un boboc care într-o clipă

înflorise. Şi mărimea i se potrivea. Erau acei pantofi care, din toată lumea, fuseseră pregătiţi pentru el. Nami s-a oprit brusc în hol, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Nanao parcă era Cenuşăreasa.

— Ce bine, Nanao! Chiar e foarte bine aşa.

45

Cu pantofii cei noi în picioare, Nanao a redevenit imediat neîncrezător şi speriat. În timp ce un bărbat îl împingea de la spate, s-a întors de nenumărate ori să se uite înapoi. De dincolo de uşa care s-a trântit cu zgomot, a început să ţipe:

— Mamă!!!

La câteva zile după ce Nanao a fost luat, Nami şi-a făcut bagajele şi a plecat să locuiască în altă parte. Locul se numea Căminul Azami şi era o instituţie publică ce oferea ajutor femeilor în dificultate. Aici, împreună cu alte locatare, Nami a început să ducă o viaţă conform regulilor şi să urmeze un program de pregătire în muncă pentru reintegrarea în societate.

Era vorba despre reintegrare în societate, dar Nami, care nu mai mersese la şcoală cum trebuie din clasele primare, nu numai că nu cunoştea regulile sociale, dar nu ştia nici măcar ideogramele de bază, ca să poată scrie şi citi. Deşi nu prea ştiau ce să facă cu Nami, cei de la cămin i-au oferit îndrumare cu mare răbdare. Nami îi era îndatorată mai ales doamnei Yoneda. Aceasta nu doar că a învăţat-o pe Nami regulile de bună purtare şi lucrurile de bun-simţ, dar i-a arătat şi cum să înveţe formulele de calcul sau numele erelor imperiale care se predau în şcoala primară, a învăţat-o cum se scot petele de ketchup sau cum putea să cultive pe balcon ceapă verde. Într-o seară, invitată de doamna Yoneda, Nami a urcat pe acoperiş împreună cu celelalte locatare. În timp ce băga cheia în lacătul de la uşa spre acoperiş, doamna Yoneda s-a întors spre ele şi le-a spus zâmbind:

— E special, doar azi.

Secretul pe care doamna Yoneda li l-a arătat au fost artificiile. Toate femeile adunate acolo s-au uitat la artificii şi au plâns. Unele plângeau fiindcă îşi aminteau de o seară în care priviseră artificiile cu cineva, altele plângeau pentru că atunci le vedeau pentru prima oară. Nami plângea pentru că se gândea la Nanao. Se gândea că poate şi el se uita la aceleaşi artificii şi îşi dorea cu disperare să-l vadă.

De fapt, instituţia în care se afla Nanao şi cea în care se afla Nami erau gestionate de aceeaşi organizaţie. Nu erau nici departe una de alta, aşa că, dacă făcea demersurile necesare şi obţinea permisiunea, putea să iasă afară

şi chiar să meargă să-l întâlnească.

Cu toate că avea posibilitatea să-l întâlnească oricând, Nami nu-şi dorise nici măcar o dată să dea ochii cu Nanao. Nici când doamna Yoneda o întreba „Nu vrei să-ţi vezi fiul?”, nu făcea altceva decât să scuture din cap în tăcere.

46

Lui Nami îi era frică. Se temea că Nanao avea s-o respingă. Îi era groază

că Nanao, căruia nu-i putuse cumpăra nici măcar o pereche de pantofi şi pe care nu-l putuse da la şcoală, avea să-i spună în faţă: „Tu nu eşti mamă!”

— Ştii? i-a spus doamna Yoneda, având pe chip o expresie de parcă

tocmai îi dezvăluia locul ascuns al unei comori. Pentru un copil, mama e totul. Nami nu era mamă. Nami era o fiinţă care cu mult timp în urmă eşuase în a fi mamă. Pentru ca Nami să devină mama lui Nanao, pentru ca să-l poată

primi pe Nanao la ea, era nevoie să se pregătească.

După ce şi-a terminat în mare parte programul de instruire în muncă, Nami a început să facă eforturi pentru a-şi găsi un serviciu. Management, vânzări, muncă administrativă şi de birou, recepţie. A picat la toate examenele de angajare. Pentru că nu era foarte pricepută la interacţiunea cu oamenii, doamna Yoneda i-a sugerat să se angajeze la o fabrică de cutii pentru alimente.

Despre posibilitatea ca Nanao să fie dat spre adopţie a aflat la o zi după

ce a primit răspuns pozitiv de la fabrică.

Vestea a lovit-o ca un trăsnet. Adopţie? Nu se gândise niciodată să-l dea pe Nanao spre adopţie. Mereu îşi imaginase că într-o zi avea să meargă

să-l ia. Tot efortul de a-şi găsi o slujbă fusese pentru el, pentru ca ei doi să-şi consolideze relaţia.

— Chiar? De asta ai făcut-o? a întrebat-o foarte mirată doamna Yoneda. Atunci neapărat trebuie să le spui. Nu tu ziceai mereu că nu eşti o mamă bună? Nu te-ai dus nici măcar o dată să-l vezi. Ei cred probabil că nu vrei să-l creşti. Of! Nu te supăra acum, o să fie bine. Nu pot să facă asta fără

consimţământul mamei. Sigur e doar ceva ce-au spus ca să se afle în treabă.

În regulă. N-o să le spun de discuţia noastră, dar o să vorbesc cu ei. Sigur că

Nanao ar fi mai fericit să trăiască împreună cu mama lui decât cu nişte oameni pe care nu-i cunoaşte, chiar dacă sunt bogaţi.