Nami s-a transformat într-o fiinţă care nu fugea. Nu fugea. Orice s-ar fi întâmplat, nu fugea. Nici de ghinde, nici de baloane cu apă, nici de mingi, nici de doze goale, de nici un fel de lucru aruncat spre ea. Faţă de chinul fugii, atacul şi durerea pe care le experimenta doar un pic în momentul în care era nimerită nu însemnau nimic. La capătul durerii era ceva. Biscuiţi în formă de animale, lapte, studiu individual, Yogghurpe, pijamale curate, o palmă blândă
şi caldă, un loc sigur. Nami nu putuse nici măcar o dată să ajungă acolo. De ce oare? Pentru că nu fusese nimerită. Dacă ar fi fost, ar fi putut. Cu siguranţă. Nu se putea ca toţi să reuşească, şi ea nu. Putea ajunge. Avea să
ajungă. Azi. În clipa asta.
Nami n-a mai putut să se opună nevoii de a-şi dori să fie nimerită, pe care o simţea urcând din adâncul trupului ei şi cuprinzând-o cu totul. Şi tot atunci, pentru ea a început o luptă nouă.
34
Din ziua următoare, Nami a început să iasă să se plimbe la întâmplare.
Asta pentru că, dacă ar fi stat în clasă sau în casă, nu ar fi putut fi nimerită.
Din zori şi până seara, umbla prin tot oraşul. În prima zi, n-a nimerit-o nimic.
Nici a doua zi. Nici a treia şi nici după o săptămână. Nami a hotărât să
meargă în locuri unde se adunau mulţi oameni. Destinaţia pe care şi-o alesese urcând în autobuz era cel mai mare parc din oraş.
În clipa în care a pus piciorul acolo, a ştiut că avea să fie cu siguranţă
nimerită. În spaţiul acela vast erau şi mingi, şi doze goale, şi gunoi, şi ghinde
– cât vedeai cu ochii, era plin de lucruri cu care puteai fi nimerit. Erau atât de multe, încât era greu să alegi, dar pentru Nami orice era bun, atâta vreme cât avea să fie şi ea lovită.
Tocmai atunci privirea i s-a oprit asupra unui disc frisbee şi a decis că
acela era obiectul potrivit. Era un frisbee galben. Descriind un arc de cerc prin aer, se îndrepta spre ea. Nami era chiar acolo, aşteptând. De la depărtare păruse micuţ, dar, pe măsură ce se apropia, se făcea din ce în ce mai mare. „Mă nimereşte!”, s-a gândit Şi, chiar în clipa aceea, un ghem mare de blană s-a băgat în faţa ei, împiedicând-o să mai vadă. În aceeaşi secundă, s-a auzit de undeva o voce:
— Bravo!
Când câmpul vizual i s-a eliberat, discul galben îi dispăruse din faţa ochilor.
A durat câteva secunde până când a înţeles ce se petrecuse. Un câine, un câine cu blană pufoasă, venise în goană şi prinsese în ultima clipă discul care ar fi trebuit să se lovească de faţa ei. Cu el în gură, se întorsese la bărbatul care părea să-i fie stăpân.
— Bravo, bravo!
Bărbatul a luat discul din gura câinelui, a mângâiat patrupedul pe cap, şi apoi a ridicat un deget, părând să-i arate că avea să mai arunce o dată.
— După el, John!
De data aceasta, Nami s-a luat hotărâtă după câine, urmărind discul.
Avea să fie lovită. Cu siguranţă!
Dar nici de data aceasta nu a reuşit. A mai încercat de câteva ori după
aceea, dar nicicum nu reuşea să-l învingă pe câinele de talie mare la sărituri.
După disc, următorul lucru despre care a crezut că o va lovi a fost o minge de fotbal. Văzând într-un colţ al parcului câţiva oameni care dădeau cu piciorul într-o minge, a decis că acolo trebuie să meargă. Dar când a intrat alergând între ei, s-a auzit un fluier nervos.
— Ne scuzaţi, dar jocul e în desfăşurare. Vă rugăm să nu ne întrerupeţi!
35
Cineva a prins-o de braţ şi a scos-o de pe teren.
După mingea de fotbal, a ales nişte ghinde. Sub un stejar, câţiva părinţi cu copii se aflau la cules de ghinde, aşa că s-a îndreptat spre ei. Erau acolo o mamă şi o fetiţă care abia începuse să meargă, iar Nami s-a aşezat lângă ele şi a început să adune şi ea ghinde. I-a dat fetiţei ghindele strânse de ea.
— Vai, mulţumim! Chiar pe toate? Ce drăguţă sunteţi! Uite, Yui, spune mulţumesc domnişoarei!
— Mulumec.
A tot cules ghinde aşteptând, dar nici fetiţa, nici mama ei n-au dat semne că ar avea de gând să arunce spre ea. „Dac-ar fi aici directorul grădiniţei! „ s-a gândit Nami.
Nemaiputând răbda, Nami i-a arătat fetiţei cum se face. A ridicat o ghindă căzută la picioarele sale şi a aruncat-o spre fetiţă, spunând: „Uite-aşa!” Ghinda a lovit-o pe fetiţă în faţă, şi aceasta a început să plângă tare.
— Ce faci?! Ce-i asta?
Auzind strigătul mamei, lumea a început să se adune. Nami a ieşit în grabă din parc.
Expediţia din parc se terminase cu un eşec, dar, ca să fie nimerită, Nami a continuat să iasă cu încăpăţânare în locuri în care cineva ar fi putut s-o lovească cu ceva.
O dată a mers într-un parc unde nişte copii se jucau cu mingea. Altă
dată a mers pe un stadion la un meci de baseball şi a aşteptat să fie nimerită
de o minge lovită în afara careului. Iar altă dată, în speranţa că îi va cădea un ghiveci în cap, s-a tot plimbat pe sub balconul unui bloc. Şi-a petrecut o noapte afară aşteptând ca vântul puternic să-i arunce în cap vreun panou publicitar sau altceva. Sperând că ar putea fi lovită de o maşină, a sărit în mijlocul străzii. Dar totul a fost în zadar. Orice ar fi încercat, nimic nu o nimerea. Nu au lovit-o în cap nici vreo minge şi nici vreun panou, nu i-a căzut nici un ghiveci, iar maşina care mergea pe stradă a evitat-o, a intrat într-un stâlp, şi apoi într-un zid şi a început să scoată fum.
