Gândindu-se probabil că avea să urmeze ceva interesant, unul câte unul au început să intre pe teren chiar şi copiii care rămăseseră iniţial cu gura căscată la vederea profesoarei care, întinzând ambele mâini, luase o poziţie oarecum neobişnuită. În cele din urmă, toată lumea a intrat pe teren şi a început meciul dintre profesoară şi copii.
Se pare că era adevărat că profesoara fusese jucătoare de volei. Reuşea să prindă chiar şi cele mai înalte mingi şi să le arunce înapoi imediat. Mingi aruncate cu o viteză atât de mare, încât aproape că nu le vedeai, izbeau piepturile şi picioarele copiilor. Copiii care fuseseră loviţi imediat după
începerea partidei şi care-şi pierduseră dreptul de a intra în joc au început să se plângă pe margine.
27
— Gata, ne-am plictisit! Doamna profesoară, mai facem ora? Avem desen şi lucru manual!
Prinzând o minge care tocmai se lovise de pământ după ce ajunsese la ea în zbor, profesoara le-a răspuns:
— În regulă! Cei loviţi cu mingea se întorc în clasă şi fac studiu individual!
Strigând asta, a aruncat cu mingea.
— Lovit! Studiu individual!
Scoţând strigăte de bucurie, a eliminat un jucător, apoi încă unul şi, cât ai zice peşte, a scos de pe teren toată echipa adversă.
Privind la terenul pe care nu mai era nimeni, profesoara a şoptit:
— Ce plictiseală!
Apoi s-a întors încet. Acolo era Nami. Pe tot parcursul meciului, se ascunsese în umbra profesoarei şi fugise de atacurile celor din echipa adversă.
Uitându-se la ea, profesoara a zâmbit cu subînţeles. Aşezându-se pe poziţie, cu mingea în mână, s-a pregătit să arunce spre Nami, spunând:
— Încă unul!
„Deci nu era de partea mea?” Uluită, Nami a luat-o la fugă. A sărit peste marginea terenului şi a traversat în linie dreaptă toată curtea.
— Nu fugi!
Cu mingea în mână, profesoara alerga după ea. Deja nu mai era un joc, nu mai era nimic.
— Ţi-am zis să nu fugi!
Mingea aruncată de profesoară a trecut pe lângă Nami, ştergându-i şoldul şi s-a rostogolit până la magazia sălii de sport. Profesoara a alergat după minge, a ridicat-o şi a aruncat-o din nou spre Nami.
— Stai! Opreşte-te!
Nami a luat-o la fugă iar. Chiar dacă se împiedica şi cădea, se ridica şi continua să alerge cu respiraţia întretăiată. Ceva îi flutura deasupra capului.
De ceva vreme, era ceva care flutura legănându-se încontinuu. Nami se întreba ce era oare. Ce să fi fost? Origami? Ce putea fi? A ridicat privirea şi a mijit ochii. Litere. Asta era. H – A – I – D – E! H – A – I – D – E! Pe fiecare geam de la etaj era lipită câte o foaie.
Pe foile pregătite de profesoară pentru ora de desen, folosind pensulele şi acuarelele, copiii scriseseră litere. Erau de tot felul de culori şi mărimi. Albastre, roz, galbene, verzi, mov. Litere colorate: H – A – I – D – E! H
– A – I – D – E!
28
Dintr-odată, foile au dispărut în acelaşi timp. Şi în locul lor au apărut altele: L – U – P – T – Ă – N – A – N – A!
Nana a scos un suspin.
H – A – I – N – A – N – A! M – A – I – R – E – P – E – D – E – N – A – N – A!
M – A – I – R – E – P – E – D – E! M – A – I – R – E – P – E – D – E!
În acel moment, Nana nu înţelegea încă adevăratul sens al mesajelor colegilor ei.
Mai apoi, profesoara care o urmărise alergând după ea şi-a prins piciorul în ceva şi a căzut, iar directorul-adjunct a dus-o cu maşina la spital.
A fost diagnosticată cu fracturi multiple şi şi-a luat o vreme concediu de la şcoală. Nu se ştie dacă a demisionat după asta, dar la şcoală n-a mai văzut-o nimeni.
Însă mingea pe care o aruncase cu înverşunare spre Nami n-o atinsese pe aceasta nici măcar o dată. Acesta a fost „incidentul cu mingea de baseball”.
După acest eveniment, la şcoala unde mergea Nami, jocul cu mingea a fost interzis. Copiii cărora li se răpise distracţia, în special cei din clasele mai mari, erau foarte indignaţi şi şi-au îndreptat toată furia spre Nami.
— Din cauza ta nu ne mai putem juca cu mingea! îi reproşau mereu.
Aproape în fiecare zi îi puneau în papucii de interior insecte moarte sau excremente de câine. Astfel, Nami a început să lipsească din ce în ce mai mult de la şcoală.
Se strecura afară din casă şi mergea pe un deluşor căruia localnicii îi spuneau „la munte”, unde îşi petrecea ziua. Când era mică, trecea adesea împreună cu părinţii ei prin acest loc de unde se vedea cimitirul oraşului, în drumul lor spre mormintele celor dispăruţi. Era acolo o bancă din lemn unde îşi făcuseră un obicei din a se aşeza toţi trei ca să mănânce câte un onigiri5.
Nami, care venea acum singură aici în timpul săptămânii, ziua, nu mai mânca onigiri, ci lingea o acadea şi îşi omora timpul citind câte o manga pe care şi-o aducea de acasă.
În acest loc l-a întâlnit pe Nunotarō.
