Când acesta a zărit-o, s-a năpustit spre ea cu toată puterea. Ţintind spre faţa ei, a aruncat doza pe care o ţinea în mână.

— Haide! Haide!

— Hai, Nana!

— Haide! Haide!

— Mai repede, Nana!

Doza goală azvârlită de Nunotarō a căzut la picioarele lui Nami, rostogolindu-se.

Nunotarō a fost înşfăcat de poliţişti.

Chiar şi aşa, încerca să o lovească cu ceva.

Nu cu doze goale. Cu aer. Nunotarō a apucat aerul şi l-a aruncat de câteva ori spre Nami.

Nami s-a ferit de fiecare dată. S-a aplecat, s-a ghemuit, a sărit.

Şi apoi a luat-o din nou la fugă.

— Haide! Haide!

— Hai, Nana!

— Haide! Haide!

— Mai repede, Nana!

Aaah..

Dintr-odată, Nami s-a oprit, şi-a luat faţa în mâini şi s-a prăbuşit plângând.

— Mai repede, Nana!

33

— Mai repede, Nana!

— Mai repede, Nana!

Aaah..

Deci asta era..

În clipa aceea, Nami a înţeles.

Deci asta însemna acel „Haide!” pe care i-l spuneau toţi. A înţeles în sfârşit adevăratul sens al lui „Mai repede!”. Întotdeauna crezuse că voia să

însemne „Aleargă mai repede!”. Dar nu era aşa. Ce-i spuneau ei era: „Lasă-te lovită mai repede!” „Nana, lasă-te nimerită mai repede şi vino aici!” De la bun început. Mereu.

Deci asta era..

Când Nami şi-a ridicat privirea, ca şi când i-ar fi răspuns întrebărilor, vocile copiilor s-au auzit mai tare ca niciodată.

Ecoul lor puternic atingând cerul verii era un cântec de încurajare pentru Nami.

Haide, haide

Hai, Nana

Haide, haide

Mai repede, Nana

Mai repede, mai repede

Lasă-te nimerită mai repede

Vino aici

Când te nimereşte, se termină

Când te nimereşte, se termină

Se termină.

Din ziua aceea, Nana s-a schimbat.

Nami s-a transformat într-o fiinţă care nu fugea. Nu fugea. Orice s-ar fi întâmplat, nu fugea. Nici de ghinde, nici de baloane cu apă, nici de mingi, nici de doze goale, de nici un fel de lucru aruncat spre ea. Faţă de chinul fugii, atacul şi durerea pe care le experimenta doar un pic în momentul în care era nimerită nu însemnau nimic. La capătul durerii era ceva. Biscuiţi în formă de animale, lapte, studiu individual, Yogghurpe, pijamale curate, o palmă blândă

şi caldă, un loc sigur. Nami nu putuse nici măcar o dată să ajungă acolo. De ce oare? Pentru că nu fusese nimerită. Dacă ar fi fost, ar fi putut. Cu siguranţă. Nu se putea ca toţi să reuşească, şi ea nu. Putea ajunge. Avea să

ajungă. Azi. În clipa asta.

Nami n-a mai putut să se opună nevoii de a-şi dori să fie nimerită, pe care o simţea urcând din adâncul trupului ei şi cuprinzând-o cu totul. Şi tot atunci, pentru ea a început o luptă nouă.

34

Din ziua următoare, Nami a început să iasă să se plimbe la întâmplare.

Asta pentru că, dacă ar fi stat în clasă sau în casă, nu ar fi putut fi nimerită.

Din zori şi până seara, umbla prin tot oraşul. În prima zi, n-a nimerit-o nimic.

Nici a doua zi. Nici a treia şi nici după o săptămână. Nami a hotărât să

meargă în locuri unde se adunau mulţi oameni. Destinaţia pe care şi-o alesese urcând în autobuz era cel mai mare parc din oraş.