(N. tr.)

54

liniştiţi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Festivalul dura trei zile. Oare putea Nami să facă rost de biscuiţii în formă de animale în timpul acesta?

Se pare că bărbatul cu bască suspecta ceva, căci i-a aruncat din nou o privire bănuitoare lui Nami.

Odată cu lăsarea serii, oamenii au început să se adune. Erau bărbaţi şi femei lipiţi unii de alţii şi copii exuberanţi. O femeie îmbrăcată în yukata7, deşi afară începuse deja să fie mai răcoare, a arătat spre un stand care-i atrăsese atenţia, scoţând un strigăt de entuziasm. Melodia care se revărsa din difuzoare amestecată cu alte zgomote se pare că era imnul oraşului. „Hei, ce mai faci? Toate bune?” se auzeau de ici şi colo voci vesele care marcau reîntâlnirea unor prieteni.

Taraba bărbatului era foarte populară. Chiar când a început festivalul, acesta şi-a dat jos basca, şi-a legat o bandană pe frunte şi s-a postat în faţa magazinului improvizat.

— Poftiţi! Poftiţi! Aşezaţi-vă la rând aici! striga cu o voce puternică, bătând din palme.

Încercând să-l evite, Nami se apropia de biscuiţii în formă de animale din ce în ce mai mult. Prefăcându-se că se uită şi la celelalte standuri, venea din ce în ce mai aproape. Un pas. Încă unul. După aproximativ o oră de la începutul festivalului, reuşise în cele din urmă să ajungă într-o poziţie din care putea să întindă mâna şi să înşface un pachet. Bărbatul s-a uitat iritat la Nami, care stătea lângă el, dar n-a alungat-o. În schimb, în clipa în care Nami a dat să întindă mâna spre biscuiţi, s-a repezit la ea furios şi a început s-o ameninţe. Voia să o prindă în flagrant delict. Nami pândea momentul. A avut mai multe ocazii – când bărbatul punea premiile în pungi, când vorbea cu clienţii, când realimenta cu bani mărunţi – dar, în cele din urmă, prima zi s-a sfârşit fără ca ea să fi putut măcar să atingă cutia.

După plecarea clienţilor, proprietarii de chioşcuri şi tarabe au început să strângă în linişte. Lăsau corturile şi maşinăriile aşa cum erau, dar strângeau toate obiectele şi le îndesau în camionete şi dubiţe. Când a plecat toată lumea, şi bărbatul şi-a dat jos bandana şi şi-a pus pe cap basca pe care o scosese dintr-un buzunar. Înainte să se urce în maşină, s-a mai întors o dată spre Nami, dar nu i-a spus nimic şi a plecat.

A doua zi, cerul se umpluse de nori. Când acele ceasornicului au trecut de ora patru, la fel ca în ziua precedentă, au început să apară camionetele şi dubiţele. Bărbatul a început pregătirile în acelaşi loc. Uitându-se la Nami, nervos că-i stătea în drum, a înşirat iar pe stand toate lucrurile scoase din cutiile de carton. Biscuiţii în formă de animale i-a scos ultimii. De parcă ar fi 7 Chimono de vară. (N. tr.)

55

vrut să facă paradă cu ei în faţa lui Nami, a ridicat cutia într-un mod exagerat, cu ambele mâini, ca şi cum ar fi fost un lucru foarte important, şi a pus-o jos fără nici un zgomot. Parcă dinadins, a îndreptat cutia cu faţa spre Nami. Pe vârful botului leului cu o expresie relaxată a căzut o picătură de ploaie.

Spre ora cinci, când trebuia să înceapă festivalul, ploaia se înteţise bine de tot. Bărbatul s-a ridicat de pe scăunelul pliant, a rulat ziarul pe care-l ţinuse deasupra capului şi, nervos, a început să bată cu el în pământ. A smuls violent prelata cu care acoperise produsele şi, pornind dintr-un capăt, a început să îndese obiectele într-o cutie de carton. A împins-o pe Nami, care nu dădea semne că ar fi vrut să plece de-acolo, forţând-o să se tragă într-o parte, a luat standul pe umeri şi l-a dus la una dintre camionetele parcate într-un colţ al pieţei. Când s-a întors, proprietarul standului vecin, care vindea calamar fript, l-a întrebat dacă închide. Fără să-i răspundă, bărbatul a continuat să strângă în linişte. Ceilalţi proprietari păreau aşteaptă ca ploaia să se oprească, adăpostindu-se sub acoperişuri improvizate sau în corturi, trăgând relaxaţi din ţigări sau ascultând radioul.

Bărbatul s-a urcat în camionetă pe locul şoferului şi a trântit uşa. A deschis geamul pe jumătate şi a strigat către Nami, care era destul de departe de el:

— Hei, tu de colo!

Era prima oară când vorbea cu ea.

Cu un gest, i-a făcut semn, arătându-i locul din spate.

Oare îi cerea să urce? Nami a scuturat din cap. Bărbatul a părut că mai voia să spună ceva, dar până la urmă şi-a suflat nasul cu zgomot şi a plecat.

Ziua a treia. Ploaia începută cu o zi în urmă a ţinut până dimineaţa.

După ce bărbatul a plecat, şi ceilalţi proprietari de tarabe s-au ridicat şi, renunţând să mai spere că se opreşte, au început să-şi strângă lucrurile.

După ce a plecat şi ultima maşină, când pe teren nu mai rămăsese altcineva în afară de Nami, a apărut o mamă cu un copil, ţinând o umbrelă deschisă.

— Deci? Ai înţeles? Azi nu e festival.

Mama îi vorbea cu blândeţe, dar copilul plângea întruna. Era o fetiţă cu o pelerină la fel de roşie ca şi umbrela. Dar, chiar şi după ce au plecat, lui Nami nu i s-au şters din minte suspinele copilei.

Acum, biscuiţii în formă de animale erau chiar în faţa ochilor ei. Nami stătea într-un punct din care, dacă ar fi întins mâna dreaptă, ar fi putut să-i atingă. Bărbatul n-o vedea. În ultima zi a festivalului, la taraba lui se formase o coadă lungă.

56

Aceasta să fi fost strategia lui? S-o facă să se relaxeze şi să-şi piardă

vigilenţa şi, când Nami ar fi întins mâna spre biscuiţi, s-o prindă? Sau să fi fost o invitaţie nerostită, prin care o îndemna să-şi ia ce voia? Oricare ar fi fost răspunsul, Nami n-a putut să întindă mâna spre cutie. Voia, dar nu putea. De ce oare? Ce se întâmpla? Din noaptea trecută, de pe la miezul nopţii, nu-şi mai putea mişca nici măcar un deget. „Poftiţi, poftiţi! Aşezaţi-vă

la rând aici!” Vocea bărbatului de lângă ea se auzea parcă din depărtare, ca ţipătul unui animal. Şi muzica festivalului, şi râsul cuiva şi sfârâitul suculent al calamarilor pe grătar, şi câte un pocnet ce răzbătea de undeva – toate erau departe.

Din când în când, Nami avea senzaţia că-şi pierde cunoştinţa. În acele momente, îşi spunea că trebuie să-şi revină, să se ţină tare. Dar simţea că nu mai poate. Conturul biscuiţilor în formă de animale devenea neclar, iar vederea îi pierea într-un nor roz.

— Mamă?

Auzind o voce pe care o ştia de undeva, Nami a deschis dintr-odată

ochii. — Mamă?

Oare o înşela auzul?

— Eşti. . mama?

Nu, nu o înşela. Era Nanao. Nanao!

— Mamă!

Da, era Nanao! În faţa ochilor ei stătea Nanao!

Nu-i venea să creadă! Nanao! Era Nanao! Nanao!

— Mamă!

Chiar era Nanao. Crescuse. Când se despărţiseră în acel apartament, avea şapte ani. Câţi ani să fi avut acum oare? Purta o cămaşă albastră cu mâneci lungi şi blugi, şi avea chiar şi ceas la mână. Nanao! Se întâlnise cu Nanao, nu era un vis. Nanao! Nanao! Nanao!

— Mamă!

Şi, în clipa în care Nanao a întins mâna s-o atingă..

— Hei! s-a auzit vocea tunătoare a bărbatului.

Năpustindu-se asupra mâinii întinse a lui Nanao, a apucat-o cu putere.

— Nu pune mâna! Stai la coadă! Nu te băga în faţă! l-a tras bărbatul pe Nanao în spatele cozii.

— Mamă! Mamă!

Nanao! Nanao!

Împins de bărbat, Nanao s-a aşezat ultimul la rând.

— Cine e?

57