— Centrul de comandă.
Dincolo de zgomotul motorului, recunoscu vocea detectivului-agent Osbourne.
— Sunt detectivul-inspector Grace. Urmăresc un Fiat roșu, număr de înmatriculare K R unu nouă R F, care se deplasează în sens invers acelor de ceasornic pe A33. Suspecta se îndepărtează acum de portul Red Funnel – solicit localizare completă și interceptare.
— Imediat. Cine e?
— Lilah Hill. Cât mai repede, te rog.
Încheie convorbirea și-și îndreptă din nou privirea asupra mașinii care gonea.
Fiatul era la mai mult de 50 de metri în față, chiar acum făcând slalom de pe o bandă pe alta și încercând cu disperare să-și păstreze avansul. Helen acceleră și se apropie de ea, hotărâtă să recupereze distanta dintre ele. Dar urmărirea deveni și mai periculoasă. Centura care ocolea Southampton și apoi ajungea în M27 era una dintre principalele artere ale orașului. Ca atare, era întotdeauna aglomerată. Ceea ce ar fi putut fi în avantajul lui Helen, pentru că o putea încetini sau chiar opri cu totul pe Hill, dar putea însemna și victime, iar Helen era perfect conștientă de asta.
Ar fi fost de bun-simț să rămână în spate ca să urmărească de la distanță ce se întâmplă, rămânând cu ochii pe suspectă, și să aibă răbdare până când Hill putea fi reținută în siguranță. Dar ar fi fost dificil să oprească brusc pe o arteră
atât de aglomerată, iar instinctul îi spunea s-o scoată pe Hill de pe drum înainte să ajungă la Mountbatten Way. Coborî privirea spre vitezometru și văzu că avea deja aproape 100 km/h, dar acceleră până la 130, hotărâtă să se apropie.
Hill părea să fi simțit, accelerând și ea, dar chiar și așa, Helen începu să se apropie tot mai mult. Fiatul era vioi, dar nu era conceput pentru urmăriri de mare viteză și nu se compara cu motocicleta Kawasaki a lui Helen. Apăsând în continuare pe accelerație, o depăși pe Hill și apoi intră pe banda ei, chiar în fața Fiatului. Sensul giratoriu de la Mayflower era chiar în față, iar producerea unei coliziuni devenise tot mai probabilă, însă Helen încerca s-o oprească pe Hill reducând brusc viteza și obligând-o să frâneze abrupt. Roțile Fiatului patinară
zgomotos când cauciucurile protestară viguros, în momentul în care mașina derapă. Preț de o clipă, Helen crezu că o s-o lovească și se pregăti pentru coliziune, dar Hill trase de volan în ultimul moment, ieșind de pe șosea și intrând pe o bretea care mergea de-a lungul apei.
VP - 220
Helen își atinsese obiectivul principal, dar Hill tot se îndepărta în viteză, așa că întoarse motocicleta și o luă după ea, ieșind de pe drumul principal. În timp ce gonea după Fiat, zări priviri curioase în Mayflower Park, unde părinții tineri și copilașii lor erau intrigați de urmărirea în viteză care se petrecea chiar în fața lor. Însă Helen își ținu privirea ațintită pe mașină. Era o zonă mai puțin aglomerată a orașului, formată în principal din depozite și complexuri de afaceri, dar pericolul tot era prezent, pentru că Fiatul tocmai vira ca să evite o dubă de livrări. Helen îl urma îndeaproape, lăsând spațiu dubei, după care acceleră din nou.
Trecură în trombă pe lângă vechiul Odeon, apoi pe lângă un șir de clădiri comerciale, cele două vehicule mergând unul lângă altul. Helen se aștepta să
vadă din clipă în clipă Fiatul virând spre ea, dar Hill rămânea cu ochii pe drum, iar Helen înțelese de ce. La nici șase metri în fața lor, era un alt sens giratoriu.
Dacă Hill făcea dreapta, putea să intre înapoi pe centură și să se îndepărteze în viteză de oraș. Suspecta părea să știe și aruncă o privire spre pasajul de deasupra. Apăsă pe accelerator și se apropie de intersecție, abia frânând când trecu peste sensul giratoriu și se îndreptă spre a treia ieșire și breteaua către A33.
Helen se așteptase însă și se mișcă mai repede, intrând în viraj și depășind cu totul girația, riscându-și viața când intră pe contrasens ca să ajungă prima la bretea. Reuși cu greu, iar bara de protecție a Fiatului aproape că-i tăie cauciucul când Hill dădu să se îndepărteze în viteză de sensul giratoriu. Breteaua se întindea în fața lor – 30 de metri de asfalt care urca spre centură. Helen acceleră și se îndepărtă de Fiat, luând-o cu ceva mai mult de trei metri înainte.
Hill nu se lăsa, hotărâtă să scape, iar Helen tocmai pe asta conta. Acum, când se apropia de intersecție, frână în forță, trăgând în același timp și de ghidon. Cum sperase, motocicleta derapă și se opri elegant, rotindu-se ușor, astfel încât acum forma un baraj de-a latul drumului. Era ceva nebunesc și nesăbuit – Helen vedea că Hill e șocată, știind că are doar o fracțiune de secundă să ia o decizie.
O să încerce să evite o coliziune sau o să treacă direct prin ea, adăugând încă o victimă pe listă? Era o strategie necugetată, pentru că Helen își risca viața ca să
o rețină pe suspectă, dar se dovedi că instinctul ei fusese corect. Hill nu era o ucigașă versată; trase brusc de volan spre dreapta, iar mașina viră violent, ratând-o pe Helen.
Încă avea viteză mare, iar disperarea lui Hill era vizibilă, așa că Helen o văzu fără surprindere că trage de volan în sens opus, încercând să intre pe centură.
Însă plecase prea târziu. Zidul solid de beton al pasajului se apropia în viteză –
prea mare –, iar Fiatul era purtat implacabil de inerție spre el. După câteva VP - 221
clipe, se auzi un trosnet puternic, iar metalul și fibra de sticlă se zdrobiră
cumplit când mașina se izbi de parapet, oprindu-se brusc.
Capitolul 109
— Ești absolut sigur?
— Da, domnule. Detectivul-inspector Grace a sunat acum nici cinci minute.
Comisarul-șef Alan Peters ținea strâns telefonul în mână, rămas fără cuvinte.
Nici nu-i venea să creadă ce spunea detectivul-agent Malik – Lilah Hill tocmai omorâse un alt suspect, pe Belinda Raeburn, pe care o lovise cu mașina în centru. Și mai ciudat, detectivul-inspector Grace era chiar acolo și o putuse urmări pe suspectă pe A33, până când Hill își distrusese mașina, intrând cu ea într-un zid de beton. Părea puțin probabil, dacă nu de-a dreptul imposibil –
avusese o discuție aprinsă cu detectivul-inspector în urmă cu nicio oră.
— Care-i starea suspectei? întrebă el în cele din urmă, adunându-se cât de cât.
— Rezonabilă, cred. Acum o consultă paramedicii, dar se pare că airbagul și-a făcut treaba. Imediat ce e declarată aptă, detectivul-inspector Grace o aduce la secție.
— Bine, ține-mă la curent, încheie Peters, cu mai mult calm decât simțea în realitate.
Închise și se prăbuși pe scaun, privind telefonul fără să-l vadă, ca și cum s-ar fi întrebat ce lucruri neașteptate l-ar mai putea lovi. Ultimele săptămâni fuseseră un vis urât, fiecare întâmplare șocantă fiind urmată imediat ce câte ceva și mai rău. O serie de crime nerezolvate, apoi un grup pestriț de suspecți fără legătură între ei, iar acum un șir de ucigași care păreau să se atace unii pe alții. Oare Robert Downing stătea acum în celula lui, punând la cale vreun plan ciudat și minunat s-o atace pe Amanda Davis în Australia? Sau invers? Părea o nebunie, chiar ridicol, dar Peters nu putea să nege că până la urmă Helen părea să fi avut dreptate, că teoriile ei aparent nebunești aveau de fapt o bază reală.
Era năucitor, dar mai adaugă la toate astea și ciudățeniile care se întâmplau în echipă și aveai o anchetă cum Peters nu mai întâlnise. Era ceva previzibil sau simplu aici? Se părea că nu și, pentru a sublinia complexitatea situației, secretara îl apelă la interfon.
— A venit detectivul-sergent Hudson, domnule.
— Mulțumesc, Jackie.
VP - 222
În câteva clipe, intră Joseph Hudson. Nu avea aerul unui om presat. De fapt, părea chiar bine dispus.
