— O să-i sun eu familia mai încolo, urmă Peters, deși Dumnezeu știe ce o să
le spun. Anthony Parks și-a trădat vocația, colegii, chiar oamenii pe care ar fi trebuit să-i apere. E o rușine, o rușine nenorocită.
Helen era tentată să fie de acord, deși dezamăgirea ei avea și o doză de tristețe, de compasiune. Parks fusese dintotdeauna o prezență plăcută în secție și cu siguranță că nu s-ar fi gândit la o asemenea tentativă lașă asupra lui Lilah Hill dacă n-ar fi fost împins s-o facă.
— Deduc din întrebările tale de mai devreme că nu ne apropiem de localizarea lui Blythe, nu?
Helen era uimită de capacitatea lui Peters de a trece de la moartea lui Parks la aspectele operaționale fără o tresărire de emoție.
VP - 256
— Nimic concret încă, domnule. Dar au fost notificate agențiile de frontieră
și toți polițiștii disponibili răscolesc toată țara în căutarea lui. Blythe nu deține niciun vehicul și dacă încearcă să cumpere un bilet de călătorie sau să închirieze o mașină, o să aflăm. E doar o chestiune de timp până îl reținem.
În realitate, Helen era mult mai puțin convinsă decât părea. Peters își dădea seama și răspunse ușor batjocoritor:
— Păi, mă bucur că tu ești convinsă, detectiv-inspector Grace. Deși, judecând după aparențe, nu prea știu de ce. Blythe a fost cu un pas înaintea noastră tot timpul.
Helen încasă lovitura. Acuzația lui conținea destul de mult adevăr, iar ea n-avea timp să se certe acum, cât psihiatrul se afla în libertate.
— Păi, dacă asta-i tot, domnule, as face bine să mă întorc la centrul…
— Nu încă.
Helen se întorsese să plece, dar se opri.
— Nu te-am chemat doar ca să ne plângem de pierderea lui Anthony Parks…
Orice urmă de empatie dispăruse de mult. Tonul lui Peters avea o duritate care îi dădea un sentiment neplăcut lui Helen.
— Știi că detectivul-sergent Hudson a fost suspendat și comisia pentru standarde profesionale a deschis o investigație asupra evenimentelor din ultimele luni.
— Da, domnule, răspunse Helen cu prudență.
— Am acceptat versiunea ta asupra evenimentelor, pentru că dovezile disponibile îmi indică această direcție, deși sigur că sergentul Cooper o să vrea să ia la bani mărunți cu tine situația, la momentul potrivit. Deocamdată însă
rămâi în funcție, în speranța că o să putem încheia cu bine această saga nefericită. Dar vreau să știi ceva. Nu trec cu vederea acțiunile tale din ultimele luni; de fapt, sunt șocat și dezamăgit că ofițerul meu superior s-a comportat atât de nesăbuit.
Helen nu spuse nimic, dar îl privi în continuare în ochi, refuzând să plece capul, să se lase intimidată.
— Ai dat dovadă de o nesăbuință și o lipsă de judecată extraordinare în viața personală și profesională, ai indus în eroare membri ai conducerii, ai divizat echipa și ai compromis investigații în cursul…
— Cu tot respectul, domnule, am fi încă la primii pași dacă n-aș fi…
— DESTUL.
Peters răcnise, reducând-o pe loc la tăcere. Se încruntă la ea și continuă:
— Reputația acestei secții e deja făcută zdrențe. Acum trebuie să facem față
și faptului că unul dintre polițiștii de la arest ne-a trădat, încercând să ucidă un VP - 257
suspect aflat în custodia noastră. E un dezastru, o nenorocire curată care amenință perspectivele oricui de la Southampton Central. Hai să fiu foarte clar, detectiv-inspector Grace. Nu ne mai permitem alte greșeli, alte rateuri și ultimul lucru – absolut ultimul lucru – de care are nevoie secția acum este un ofițer superior care n-are niciun respect pentru protocol sau proceduri. Începând din clipa asta, totul trebuie făcut ca la carte și respectând litera legii sau, crede-mă, o să fie ultima ta acțiune sub comanda mea. Să nu-ți faci niciun fel de iluzii, Helen, ăsta e ultimul avertisment, încheie el, cu o privire pătrunzătoare, în care se citea furia.
Capitolul 125
Helen intră trântind ușile centrului de comandă, clocotind. Confruntarea neplăcută cu Hudson fusese urmată întâi de vestea sinuciderii tragice a lui Parks, apoi de o mustrare umilitoare. Helen era înfuriată de momentul prost și de cât de nedrepte erau acuzațiile lui Peters, dar tot o șocase întâlnirea. Pentru prima dată, avusese senzația că îi era amenințată cariera la Southampton Central.
Fără să ia în seamă privirile întrebătoare ale echipei, Helen se duse direct la panoul cu datele crimelor, încercând cu disperare să-și regăsească puterea de concentrare. Alan Peters o pusese la punct și poate căuta o scuză să scape de ea. Nu putea face mare lucru, nu se putea metamorfoza peste noapte într-un polițist convențional, dar arestarea și punerea sub acuzare a lui Alex Blythe i-ar fi putut asigura un răgaz, puțin spațiu. Toate energiile, toată furia ei trebuiau canalizate în direcția lui.
Helen se opri și se uită la fotografia lui Anthony Parks, afișată acum alături de celelalte pe panoul aglomerat. Acum câteva zile, Helen se uitase la același colaj de fețe și incidente, nedumerită de izbucnirea aparent întâmplătoare a brutalității și vărsării de sânge. Acum această tapiserie a distrugerii părea foarte diferită – victimele, suspecții și diferitele linii de anchetă se adunaseră la un loc, într-o diagramă cumplită, dar elegantă, care ducea înapoi la un singur bărbat, a cărui fotografie trona chiar în mijlocul panoului.
Ce și-ar mai fi dorit să smulgă poza lui Blythe și s-o rupă într-o sută de bucăți!
De la confruntarea ei distrugătoare cu Marianne, de-acum mulți ani, nu mai avusese de-a face cu un adversar atât de detașat, de precis, de eficient. Ucisese fără nicio mustrare de conștiință, alimentând agonia celor pe care-i silea să-și înăbușe propriile conștiințe. Ce trebuie să-i mai fi plăcut chinul marionetelor lui, VP - 258
pe care le amenința cu darea în vileag, apoi le obliga să comită trei infracțiuni din ce în ce mai grave, într-un joc pervers de „adevăr sau provocare”. Și așa îi trăgea tot mai adânc în plasa lui, desensibilizându-i la fiecare pas. Veniseră la el căutând ajutor, mântuire, iar el îi transformase în criminali.
Deși clocotea de furie, știa că trebuie să-și controleze emoțiile, să rămână
concentrată, să-și stimuleze echipa pentru vânarea fugarului. Acum aveau tot ce le trebuia – mărturia scrisă a lui Lilah Hill, care descria rolul lui în acest ciclu cumplit al violenței. După ce avea să afle și Robert Downing, după ce va fi pus în fața dovezilor recuperate de echipa de scafandri din râul Itchen, poate că o să
revină și el la sentimente mai bune și o să adauge dovezi împotriva psihiatrului.
Nu era capătul drumului; tot nu știau cine erau ceilalți pacienți ai lui Blythe, de când dura toată povestea, dar măcar aveau niște răspunsuri.
Sigur, aveau nevoie și de Blythe. Nu fusese văzut pe nicăieri în ultimele ore și, potrivit grănicerilor, nu încercase să iasă din țară. Era pe undeva, dar unde?
