Încă apăsa pieptul tinerei, dar nu mai prea spera să vadă o reacție. Se aplecă
și împinse din nou aer în plămânii femeii, într-o ultimă încercare disperată să
readucă viața în trupul de sub ea. Știa că n-are rost, că se mințea singură, dar trebuia să încerce.
Și acum, spre marea ei surprindere, pleoapele lui Hill tremurară, apoi se deschiseră încet. Era cu totul năucită, globii oculari i se mișcau haotic, dar exista o scânteie acolo, un semn de viață.
— Doamne, Dumnezeule…
Helen rosti cuvintele în șoaptă, chiar când Hill deschidea ochii.
Preț de o clipă, cele două femei se priviră în ochi, una semiconștientă și amețită, cealaltă, înlăcrimată și ușurată; chiar atunci, un zgomot din spatele lor o făcu pe Helen să se întoarcă. Era Bentham, transpirat și întunecat la față, care se oprise în prag.
— N-am avut noroc, mă tem…
Era dezamăgit și descurajat.
— Am dat o alertă generală. Cum merge aici?
Pusese întrebarea șovăitor, ca și cum s-ar fi temut de ce era mai rău. Însă
Helen îi răspunse emoționată:
— Suntem în regulă, o să supraviețuim…
Și era adevărat. Hill fusese aproape de moarte, foarte aproape, dar avea să
supraviețuiască. După toată vărsarea de sânge și măcelul din ultimele VP - 248
săptămâni, era poate o consolare slabă, dar tot era o victorie, prima dată când reușiseră să fie cu un pas înainte, prima dată când zădărniciseră planurile sinistre ale lui Alex Blythe.
Capitolul 120
Berbecul lovi în ușă, făcând țăndări încuietoarea grea. Polițistul îl trase înapoi și lovi din nou și, de data asta, ușa ieși din balamale, căzând pe podea cu un bubuit asurzitor. Se retrase și-i lăsă pe cei patru polițiști înarmați să intre.
Detectivul-agent Ellie McAndrew era chiar în urma lor, urcând în grabă
scările. Inima îi bătea nebunește și avea toate simțurile în alertă. De obicei nu lua parte la raiduri – în mod tradițional, acesta era rolul detectivului-sergent Brooks și, mai recent, al detectivului-sergent Hudson. El ar fi trebuit să se afle aici și să conducă asaltul, dar fusese exclus brusc și fără explicații din anchetă, începuseră deja să circule zvonuri că fusese sancționat, poate chiar suspendat, dar n-avea nicio importanță acum. Ce conta era că trebuia să preia ea și să
conducă echipa care-l va aresta pe dr. Alex Blythe.
Îi atraseră atenția niște zgomote puternice care se auzeau de sus, pașii grei ai polițiștilor înarmați, însoțiți de strigăte agresive care-i cereau lui Blythe să se predea, să capituleze. Oare o să cedeze în liniște sau o să se opună? Părea puțin probabil să reprezinte o amenințare serioasă, luând în considerare statura și profesia, dar cine știe, ținând cont că se dovedise un ucigaș prolific? N-ai de unde să știi niciodată cum o să meargă lucrurile astea, și de-aici și neliniștea lui McAndrew.
Ajunse în capul scărilor și intră în camera principală. Era un spațiu simplu, primitor, cu o masă, scaune și un bidon cu apă. Dincolo de ea se aflau câteva camere mai mici, inclusiv baia și o debara. Obloanele erau trase și Blythe nu se vedea, dar lampa de pe birou încă lumina, ceea ce determinase echipa de supraveghere să creadă că se afla încă aici. Îl văzuseră intrând cu câteva ore înainte, dar de-atunci nu auziseră și nu văzuseră nicio mișcare. McAndrew se temuse că fie s-a ascuns, așteptând confruntarea finală, fie și-a luat viața, conștient că lațul se strângea în jurul său.
Însă privind în jur în încăperea generoasă care-i folosea ca birou și cabinet de consultații, McAndrew își dădu seama că nu era valabilă niciuna dintre variante.
Pe jos se vedea un laptop distrus și în jurul lui fâșii de hârtii tocate, ca niște confetti la o nuntă. Blythe știuse că e urmărit, că riscă să fi arestat, și acționase în consecință.
VP - 249
Polițiștii înarmați ieșiră pe ușile care duceau spre celelalte încăperi, anunțând la unison că nu se află nimeni acolo. Rămânea o singură variantă, iar McAndrew preluă conducerea, pornind în grabă spre fereastra din spate, care dădea spre o scară metalică. Aceasta cobora într-o curte și de-acolo într-o alee, dar traseul l-ar fi dus pe Blythe spre o echipă de supraveghere, așa că McAndrew nu coborî, ci o luă în sus.
Urcă treptele câte trei odată, înaintând în viteză un etaj, două, trei, apoi ajunse pe acoperiș, cu priveliștea majestuoasă a Southamptonului în zori. Dar nu vederea orașului îi dădu fiori azi; de fapt, chiar dimpotrivă. Pentru că acum era clar că existau vreo zece trasee diferite pe care le-ar fi putut alege Blythe pentru retragere, urcând pe acoperișurile clădirilor învecinate ca să se adăpostească.
McAndrew blestemă și-și scoase stația. Venise plină de speranță, disperată
să facă prima arestare majoră din carieră, dar rămăsese cu mâna goală. Nu fuseseră suficient de atenți, nici suficient de rapizi, și-i dăduseră psihiatrului duplicitar suficient timp să scape. Pasărea zburase.
Capitolul 121
O pierdea. Helen știa că trebuie să se miște repede.
— Uite, Lilah, știu că suferi. Știu că ești înspăimântată. Dar trebuie să ai încredere în mine. Te putem apăra și o să te apărăm. Ai cuvântul meu.
Lilah Hill era întinsă într-un pat la spitalul universitar Southampton.
Personalul medical se asigurase că viața ei nu e în pericol, iar acum așteptau rezultatele analizelor care aveau să evalueze cât de afectate îi erau gâtul și esofagul. Fără prea mare entuziasm, îi permiseseră lui Helen s-o interogheze, dar martorul ei cheie nu părea dispus să vorbească.
— O să mă ocup personal de situația asta. O să-ți găsim o clinică sigură unde să te poți recupera, iar mai târziu un loc sigur până la proces. O să fii păzită și supravegheată permanent, în siguranță și nevătămată. Nu pot să-ți promit nimic mai mult, dar crede-mă că n-are niciun rost să-l mai protejezi pe Alex Blythe.
Vrea să te omoare – cred că evenimentele de azi-dimineață au demonstrat clar.
Lilah Hill clipi, dar nu spuse nimic, în timp ce pe obraz i se prelingeau lacrimile. Încă mai încerca să se împace cu ideea că Blythe ordonase să fie ucisă
– și aproape că reușise.
— Cel mai bine pentru tine e să ne ajuți să-l arestăm. După ce e prins și închis, în așteptarea procesului, n-o să-ți mai poată face rău. Însă câtă vreme e VP - 250
