te-a constrâns să ucizi o necunoscută, o femeie pe care n-o cunoștea! împotriva căreia n-aveai nimic?
— Da, da.
Răspunsul fusese mai ferm de data asta, dând la iveală furia.
— Bine. Atunci, ultima întrebare. Te-ai văzut cu el doar la cabinetul lui de pe Church Street?
— Da.
— Nu v-ați întâlnit niciodată în altă parte? O cafenea? Un apartament? Vreo ascunzătoare, pe undeva?
— Nu, numai în biroul lui.
Și Helen bănuia la fel. Blythe era prea șiret ca să ofere vreun indiciu despre viața sa în afara biroului discret. Autocontrolul și disciplina lui erau impresionante, dar acum le făceau lor viața mai grea. Arhitectul acestui măcel era în libertate, fără îndoială hotărât să dispară pentru totdeauna din Southampton, poate chiar și din țară. Ce puteau face fără vreo localizare, fără
vreun indiciu concret legat de locul unde se afla?
De unde să înceapă acest joc letal de-a v-ați ascunselea?
Capitolul 122
O privi ieșind din spital. Motocicleta ei era în parcarea vizitatorilor, o fiară
într-o mare de mopeduri înghesuite în colțul cel mai îndepărtat, iar Helen se îndrepta acum spre ea fără întârziere. În timpul ăsta, el stătea lângă un telefon public, pregătit s-o intercepteze, și-i urmărea înaintarea. Helen părea să nu bage de seamă, mergând cu capul plecat și pierdută în gânduri.
VP - 252
Ajunse la Kawasaki și desfăcu șaua. Era clar că se grăbea, ceea ce însemna că
el trebuie să acționeze acum. Verificând parcarea după potențiali martori, ieși din ascunzătoare și se îndreptă direct spre ea.
Timpul părea să se grăbească acum – ajunse la ea în doar câteva secunde –, apoi se năpusti spre ea. Întinse mâna și o prinse de umăr, dar în aceeași clipă, Helen se răsuci, îl apucă de braț și-l roti, până ajunse țintuit cu fața în pielea fierbinte a șeii.
— Iisuse Hristoase, Joseph. Ce dracu faci?
— Trebuie să vorbesc cu tine…, protestă el, cu fața încă lipită de șa.
— Ne-am spus tot ce aveam de spus.
— Te rog, Helen…
Preț de o clipă, Joseph crezu că n-o să-i dea voie să se ridice, că o să-l lase acolo, țintuit, umilit. În cele din urmă, Helen se domoli, slăbi strânsoarea și se îndepărtă de el, privindu-l în continuare cu prudență.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Helen, n-am venit să te atac.
— Întotdeauna merită să fii prudentă.
— Cum am zis, vreau doar să vorbim…
Întinse mâinile în semn de implorare. Helen păru să se relaxeze și să coboare garda, dar păstră o distanță precaută.
— Atunci spune. Pentru că trebuie să ajung în altă parte.
— Uite, lucrurile au luat-o razna. Am spus amândoi lucruri pe care le regretăm…
— Poftim?
— Dacă te-am supărat sau te-am alarmat, atunci îmi pare rău. Ce-am spus înainte… în fine, au fost doar vorbe goale. Eram furios și umilit. Voiam să
meargă relația, chiar voiam, dar dintr-odată totul a luat-o razna.
— Astea-s tâmpenii cât casa, Joseph, știi și tu. M-ai amenințat.
— Dădeam din gură, atâta tot. Dar ai dreptate. Am fost deplasat. Voiam să-mi cer scuze, sincer…
Nu putea fi mai autentic, mai sincer, dar ea tot părea să reziste. Avea trupul încordat și fața imobilă.
— Prea puțin și prea târziu, Joseph. Dar accept scuzele.
Dădu să plece, dar el puse o mână pe ea ca s-o rețină.
— Te rog, Helen. Știu că ultimele luni au fost grele – pentru amândoi –, dar nu trebuie să se termine așa. Sunt un polițist priceput și pot să-ți fiu un aliat bun.
Habar n-avea dacă e adevărat, dar trebuia s-o spună.
VP - 253
— Putem s-o luăm de la început, să fim echipa de pe vremuri. Dumnezeu știe, avem nevoie de toți oamenii în momentul ăsta…
