forma și dimensiunile rănii de impact, aș zice că e vorba despre un ciocan. Ați găsit ceva la locul crimei?
VP - 4
Helen clătină din cap și se aplecă puțin când Jim Grieves o întoarse pe tânără, dezvăluind masa însângerată de la ceafa ei. Trupul pe jumătate dezbrăcat fusese găsit cu cinci zile în urmă, în tufărișul din Lakeside Country Park. Nu descoperiseră nicio armă, nu găsiseră niciun martor și nici nu aveau vreun recidivist în vizor. Helen sperase că Jim Grieves o să-i ofere ceva cu care să
meargă mai departe, însă el îi spulberase rapid speranțele.
— Mă tem că nu mai am mare lucru să-ți spun. A fost lovită de opt, poate nouă ori, cu o forță considerabilă, care i-a fracturat craniul și a declanșat o hemoragie internă masivă. Probabil că n-a mai fost conștientă după a doua lovitură, dar chiar și așa…
— Vreun fir de păr? Transpirație? Sânge?
Grieves clătină din cap.
— Nimic sub unghii, niciun semn de luptă. Îmi închipui că făptașul s-a apropiat din spate și a preluat controlul înainte ca ea să aibă ocazia să se apere.
— Dar spermă? Pe corp, pe haine?
— Trebuie s-o întrebi pe Meredith despre haine, dar pe corp nu e nimic; de fapt, nici nu există propriu-zis urme de agresiune sexuală, nicio zgârietură sau vânătaie pe organele genitale. Era activă sexual, dar nu în zilele, poate chiar săptămânile dinainte să moară.
Mintea lui Helen intrase deja în acțiune. Să fi fost crima săvârșită de vreun iubit? Cineva de care se despărțise de curând? Cineva furios, care se simțise respins? Sau fusese un act aleatoriu de violență, o fată care căzuse victimă unui străin vicios, cu motivații sexuale?
— Deci agresorul era decis s-o violeze, dar și-a pierdut curajul? S-a speriat?
— Tu să-mi spui, doar tu ești detectivul, ripostă Grieves, cu o plăcere răutăcioasă.
Helen încasă lovitura, recunoscând în sinea sa că rangul i se părea, mai mult ca niciodată, o piatră de moară. Atâta vărsare de sânge, atâta durere în ultima vreme, și totuși atât de puține indicii! Helen avea senzația că înoată cu o mână
legată la spate și se îneacă într-un val de violență și brutalitate.
— Mai am de făcut niște mărunțișuri, urmă Grieves conciliant. Dacă găsesc ceva important, te anunț. Voiam doar să-ți spun care sunt concluziile inițiale.
— Mersi, Jim. Apreciez.
Și chiar aprecia. Numai că nu-i era de niciun folos. Amintirea părinților îndurerați ai lui Eve – suferința, devastarea lor – era încă proaspătă în mintea lui Helen. Era un caz care se cerea rezolvat, nu doar de dragul lui Eve, ci și pentru ceilalți care ar fi putut fi în pericol din cauza acestui agresor violent, dar până
acum n-aveau nimic. Privind chipul inocent al fetei, Helen se simți copleșită de VP - 5
vinovăție și tristețe – pentru pierderea a tot ce ar fi putut fi Eve, a tot ce-ar fi putut deveni.
Pentru o viață tânără înăbușită brutal.
Capitolul 3
Bricheta scoase o scânteie în mâna lui, apoi se stinse. Îi venea să urle, să-și verse mânia și neliniștea, dar nu se punea problema – victima zăcea la doar câțiva metri, docilă, dar periculoasă. Dacă McManus se trezea acum, dacă se opunea atacatorului său, nu putea exista decât un singur învingător.
Încercă din nou, iar bricheta țăcăni în ritmul său tăcut și fără speranță. Tot nu se aprinse; rămânea fără viață în mâna lui. N-avea nicio noimă, o cumpărase abia ieri – era plină cu gaz. O folosise pe drum încoace, o ultimă țigară, mersese fără probleme. Și atunci, care era problema acum? Da, îi tremura mâna, dar nu într-atât încât să scoată din funcțiune obiectul, nu?
Încercă iar, brutal, insistent. Făcu scânteie, mai încurajator de data asta, dar flacăra se aprinse doar pentru o clipă, după care se stinse din nou. Iar acum McManus se foi, fornăi și se frecă la nas, tulburat de țăcănitul repetat al brichetei. Se mișca, mutându-și greutatea considerabilă pe canapeaua veche îmbrăcată în piele artificială, care reacționa scârțâind zgomotos și-l deranja și mai tare. O încruntătură, o tuse și apoi scăpă din mână sticla de bourbon, care ateriză pe podea cu un bufnet puternic. Acum trupul i se cutremură, ca pentru a reveni la conștiență. Nu era nicio îndoială – era pe punctul să se trezească.
Ca să se calmeze, intrusul se uită la brichetă, încercând s-o convingă să
meargă. Puse degetul pe rotița metalică și apăsă cu putere. O dată, de două ori, de trei ori și acum – ca prin farmec – se ridică o flacără. O flacără puternică, stabilă. Aerul îi ieși șuierând din plămâni, iar încordarea dispăru; nu mai ezită și ridică flacăra până la sticla de lapte pe care o ținea strâns în mâna stângă. Cârpa murdară care atârna din gura sticlei, udă și grea, cerea să fie aprinsă. O ținu cu grijă deasupra flăcării și privi cu încântare cum se aprinde fitilul artizanal. Focul se ridica de-a lungul cârpei îmbibate, avansând spre benzina din sticlă.
Făcu un pas înapoi și-și coborî privirea spre bărbatul din fața lui. Îi tresăreau pleoapele și nu mai avea decât câteva secunde până să se trezească, așa încât intrusul ridică mâna și aruncă sticla, care se sparse pe podeaua tare și explodă
în flăcări, devorând lacom bourbonul vărsat, canapeaua uzată și hainele bărbatului. Ferocitatea și dogoarea focului erau mult mai puternice decât se VP - 6
așteptase atacatorul, care se împletici în spate, departe de vâlvătaie, temându-se brusc pentru siguranța lui.
Se retrase, apucă recunoscător mânerul ușii și-l smuci ca s-o deschidă. Era cât pe ce să iasă în fugă – cât îl țineau picioarele –, când ceva, un fel de calm, o urmă de planificare îl făcu să se oprească. Refuză să se uite în spate la scena groazei, se adună și se aplecă să tragă cheia din broască. Apoi, mișcându-se agil și fără zgomot, ieși din baracă, închise ușa în urma lui și răsuci cheia.
După ce ieși în aerul răcoros al nopții, porni în grabă pe trepte, disperat să
ajungă departe de locul ăla nenorocit. Însă chiar în momentul acela, un sunet venit dinspre baraca în flăcări îl făcu să încremenească.
Un singur urlet de agonie.
Capitolul 4
Mergea în grabă pe alee, căutându-și nerăbdător prada. Un polițist cu ochi ageri o zărise cu jumătate de oră înainte, iar detectivul-sergent Joseph Hudson se pusese în mișcare fără să stea pe gânduri. Coborâse în fugă în parcarea de motociclete și gonise prin tot orașul, hotărât să vină cu ceva până la sfârșitul zilei.
Îl zări pe polițist, care stătea de pază lângă BMW-ul abandonat. Hudson era convins că mașina furată fusese deja golită și abandonată, iar instinctele lui se dovediră corecte. Era mașina de lux pe care o căuta, simbolul statutului pentru care cineva fusese dispus să ucidă.
— N-am atins-o, îndrăzni să spună scurt polițistul, în timp ce Hudson se apropia. Am notat doar numărul și l-am anunțat în centrală.
— Mulțumesc, domnule polițist…
— Atkins, domnule.
