Mintea lui Helen intrase deja în acțiune. Să fi fost crima săvârșită de vreun iubit? Cineva de care se despărțise de curând? Cineva furios, care se simțise respins? Sau fusese un act aleatoriu de violență, o fată care căzuse victimă unui străin vicios, cu motivații sexuale?

— Deci agresorul era decis s-o violeze, dar și-a pierdut curajul? S-a speriat?

— Tu să-mi spui, doar tu ești detectivul, ripostă Grieves, cu o plăcere răutăcioasă.

Helen încasă lovitura, recunoscând în sinea sa că rangul i se părea, mai mult ca niciodată, o piatră de moară. Atâta vărsare de sânge, atâta durere în ultima vreme, și totuși atât de puține indicii! Helen avea senzația că înoată cu o mână

legată la spate și se îneacă într-un val de violență și brutalitate.

— Mai am de făcut niște mărunțișuri, urmă Grieves conciliant. Dacă găsesc ceva important, te anunț. Voiam doar să-ți spun care sunt concluziile inițiale.

— Mersi, Jim. Apreciez.

Și chiar aprecia. Numai că nu-i era de niciun folos. Amintirea părinților îndurerați ai lui Eve – suferința, devastarea lor – era încă proaspătă în mintea lui Helen. Era un caz care se cerea rezolvat, nu doar de dragul lui Eve, ci și pentru ceilalți care ar fi putut fi în pericol din cauza acestui agresor violent, dar până

acum n-aveau nimic. Privind chipul inocent al fetei, Helen se simți copleșită de VP - 5

vinovăție și tristețe – pentru pierderea a tot ce ar fi putut fi Eve, a tot ce-ar fi putut deveni.

Pentru o viață tânără înăbușită brutal.

Capitolul 3

Bricheta scoase o scânteie în mâna lui, apoi se stinse. Îi venea să urle, să-și verse mânia și neliniștea, dar nu se punea problema – victima zăcea la doar câțiva metri, docilă, dar periculoasă. Dacă McManus se trezea acum, dacă se opunea atacatorului său, nu putea exista decât un singur învingător.

Încercă din nou, iar bricheta țăcăni în ritmul său tăcut și fără speranță. Tot nu se aprinse; rămânea fără viață în mâna lui. N-avea nicio noimă, o cumpărase abia ieri – era plină cu gaz. O folosise pe drum încoace, o ultimă țigară, mersese fără probleme. Și atunci, care era problema acum? Da, îi tremura mâna, dar nu într-atât încât să scoată din funcțiune obiectul, nu?

Încercă iar, brutal, insistent. Făcu scânteie, mai încurajator de data asta, dar flacăra se aprinse doar pentru o clipă, după care se stinse din nou. Iar acum McManus se foi, fornăi și se frecă la nas, tulburat de țăcănitul repetat al brichetei. Se mișca, mutându-și greutatea considerabilă pe canapeaua veche îmbrăcată în piele artificială, care reacționa scârțâind zgomotos și-l deranja și mai tare. O încruntătură, o tuse și apoi scăpă din mână sticla de bourbon, care ateriză pe podea cu un bufnet puternic. Acum trupul i se cutremură, ca pentru a reveni la conștiență. Nu era nicio îndoială – era pe punctul să se trezească.

Ca să se calmeze, intrusul se uită la brichetă, încercând s-o convingă să

meargă. Puse degetul pe rotița metalică și apăsă cu putere. O dată, de două ori, de trei ori și acum – ca prin farmec – se ridică o flacără. O flacără puternică, stabilă. Aerul îi ieși șuierând din plămâni, iar încordarea dispăru; nu mai ezită și ridică flacăra până la sticla de lapte pe care o ținea strâns în mâna stângă. Cârpa murdară care atârna din gura sticlei, udă și grea, cerea să fie aprinsă. O ținu cu grijă deasupra flăcării și privi cu încântare cum se aprinde fitilul artizanal. Focul se ridica de-a lungul cârpei îmbibate, avansând spre benzina din sticlă.

Făcu un pas înapoi și-și coborî privirea spre bărbatul din fața lui. Îi tresăreau pleoapele și nu mai avea decât câteva secunde până să se trezească, așa încât intrusul ridică mâna și aruncă sticla, care se sparse pe podeaua tare și explodă

în flăcări, devorând lacom bourbonul vărsat, canapeaua uzată și hainele bărbatului. Ferocitatea și dogoarea focului erau mult mai puternice decât se VP - 6

așteptase atacatorul, care se împletici în spate, departe de vâlvătaie, temându-se brusc pentru siguranța lui.

Se retrase, apucă recunoscător mânerul ușii și-l smuci ca s-o deschidă. Era cât pe ce să iasă în fugă – cât îl țineau picioarele –, când ceva, un fel de calm, o urmă de planificare îl făcu să se oprească. Refuză să se uite în spate la scena groazei, se adună și se aplecă să tragă cheia din broască. Apoi, mișcându-se agil și fără zgomot, ieși din baracă, închise ușa în urma lui și răsuci cheia.

După ce ieși în aerul răcoros al nopții, porni în grabă pe trepte, disperat să

ajungă departe de locul ăla nenorocit. Însă chiar în momentul acela, un sunet venit dinspre baraca în flăcări îl făcu să încremenească.

Un singur urlet de agonie.

Capitolul 4

Mergea în grabă pe alee, căutându-și nerăbdător prada. Un polițist cu ochi ageri o zărise cu jumătate de oră înainte, iar detectivul-sergent Joseph Hudson se pusese în mișcare fără să stea pe gânduri. Coborâse în fugă în parcarea de motociclete și gonise prin tot orașul, hotărât să vină cu ceva până la sfârșitul zilei.

Îl zări pe polițist, care stătea de pază lângă BMW-ul abandonat. Hudson era convins că mașina furată fusese deja golită și abandonată, iar instinctele lui se dovediră corecte. Era mașina de lux pe care o căuta, simbolul statutului pentru care cineva fusese dispus să ucidă.

— N-am atins-o, îndrăzni să spună scurt polițistul, în timp ce Hudson se apropia. Am notat doar numărul și l-am anunțat în centrală.

— Mulțumesc, domnule polițist…

— Atkins, domnule.

— Bravo, Atkins, răspunse Hudson, bătându-l cu putere pe umăr. Bravo, dar pot să preiau eu de-aici…

Polițistul încuviință, mulțumit de compliment, apoi se îndepărtă. Hudson îl privi plecând, mulțumit că a mai cultivat încă un pălmaș, apoi își îndreptă

atenția asupra vehiculului abandonat.

Deloc surprinzător, mașina nu era încuiată. De fapt, nu era nici măcar închisă, pentru că portiera șoferului era întredeschisă. Hudson își puse o pereche de mănuși și o deschise încet, lăsându-se pe vine ca să se uite înăuntru. Era un BMW seria 5, cu o vechime de patru ani, dar era vârf de gamă și, înainte să fi fost furat, avusese sisteme de entertainment și navigație de ultimă oră, care se VP - 7

adăugau interiorului din piele cusută manual. Acum însă era o harababură

totală. Cu vopseaua metalică izbitoare și geamurile fumurii, la exterior încă

arăta impresionant, dar priveliștea din interior era foarte diferită. Fusese

„canibalizată” – ecranul fusese smuls și în locul lui rămăseseră doar firele care atârnau, cotiera principală fusese scoasă, până și mânerele cromate fuseseră

luate. Văzu cu surprindere că scaunele îmbrăcate în piele erau încă la locul lor, dar probabil hoțul fusese un amator, dornic să facă bani repede. Dacă așa era, spera să obțină un preț bun. Costurile fuseseră mari și pedeapsa avea să fie severă.

Lui Hudson îi atraseră atenția petele întunecate de pe covorașul de la picioarele șoferului, apoi urmele ruginii de pe geam. Până în urmă cu zece zile, acest vehicul de lux îi aparținuse lui Alison Burris, directoare administrativă la spitalul pentru copii din Southampton. Fusese un dar de aniversare extravagant de la soțul său îndrăgostit nebunește și era mândria și bucuria ei. Îl lăsa întotdeauna într-o parcare discretă, la câteva străzi de spital, unde și fusese atacată într-o miercuri noapte.

Probabil că fusese o prostie din partea ei să se ducă singură în parcare atât de târziu, dar tot ar fi avut toate motivele să se simtă în siguranță. De fapt, fusese atacată când voia să plece spre casă. Urmase o luptă – se alesese cu hainele sfâșiate și un smoc de păr smuls – când Burris încercase să scape de hoț.

Se dovedise o decizie proastă, tânăra fiind înjunghiată de două ori în inimă, după care agresorul fugise cu mașina.

Alison Burris fusese găsită de un om de afaceri imediat după miezul nopții, însă era deja moartă. Hudson fusese anchetatorul principal la locul faptei și pusese repede cap la cap informațiile. În ultima perioadă, în Southampton avusese loc un val de furturi de mașini de lux, un alt front în bătălia împotriva criminalității din oraș, deși puține dintre jafuri fuseseră atât de violente. Când se aplecase peste trupul bietei femei, privirea îi fusese atrasă de rănile înguste cu formă cilindrică. Încă aștepta rezultatele autopsiei – Jim Grieves trebuia să se ocupe de o mulțime de cadavre și rămăsese în urmă –, dar lui Hudson îi era destul de clar ce o ucisese pe Burris. Fusese doborâtă cu o șurubelniță ascuțită, înfiptă în inimă de aproape. Era un mod dezgustător de a muri și pentru ce? În Southampton exista o piață neagră înfloritoare de piese de schimb, declanșată

de criza post-Covid, dar chiar și așa, cu ce se alegea hoțul de pe urma pieselor pe care le săltase? Cinci mii de lire? Șase? Părea o răsplată nesemnificativă, însă

în vremurile astea tulburi poate că merita. Coborî privirea spre interiorul vandalizat al mașinii și la petele de pe geam și își zise că în ultima vreme a devenit limpede un singur lucru: viața n-avea prea mare preț.

VP - 8

Capitolul 5

Stătea cu privirea țintuită de baracă, încremenit de priveliștea din fața lui.

Prin obloanele subțiri, zărea flăcările care ajungeau până în tavan, disperate să-și potolească setea de distrugere. Și chiar și peste trosnetul scândurilor, plăcilor aglomerate și plasticului, auzea urletul.

Nu mai auzise niciodată un bărbat răcnind. În domeniul lui, nu te întâlneai cu așa ceva. Și cu siguranță nu mai auzise niciodată un bărbat răcnind astfel. Nu părea un sunet omenesc – era ascuțit, insistent, scos din străfundul stomacului.