Meredith se conformă, aplecându-se să cerceteze urma.
— Aș zice că e un fel de pantof sport, 42-43? zise ea, făcându-i deja semn fotografului să se apropie. Crezi că e incendiatorul nostru?
— Ar fi logic. Comite fapta, se retrage la distanță sigură ca să privească
incendiul, apoi, cu totul improbabil, McManus scapă. Se îndreaptă spre poartă, apoi schimbă direcția când zărește pe cineva aici. Probabil crede că e cineva care o să-l ajute. Sau poate știe că vrea să-l omoare și are de gând să-l înfrunte…
— Trebuie să fi fost o priveliște deosebită, să vină spre tine, cu hainele în flăcări, cu părul arzând.
— Exact, răspunse Helen în șoaptă, căutând încă urme ale retragerii.
Se îndepărtă de baltă și cercetă pământul. Aici era ceva mai bătătorit, panta urcând spre gard, dar chiar și așa parcursul incendiatorului care se îndepărta de locul faptei era evident, urmele neclare ale pantofilor de sport familiari dezvăluindu-i traseul de fugă.
— Acum trebuie să mai descoperim cum a ieșit…
Cuvintele se pierdură, pentru că își răspunsese deja la întrebare. Urmele de pantofi duceau direct la limita proprietății, unde văzuse o ruptură în gardul de VP - 22
sârmă. În scurt timp, erau amândouă ghemuite lângă ea, cercetând sârma ruptă
și pământul de dincolo de ea, în speranța că vor găsi și alte dovezi ale retragerii incendiatorului. De data asta, o văzu Meredith.
— Acolo.
Helen se uită în direcția pe care i-o indica. La început, nu își dădu seama ce încerca să-i arate Meredith, apoi zări brusc. Prins în marginea zimțată a uneia dintre sârmele rupte, era un fir bleumarin.
Capitolul 11
Sandra Keaton era la limită, riscând să cedeze în orice moment.
Tânăra iubită a lui McManus trăgea cu sete dintr-o țigară king-size și-l privea pe detectivul-sergent Joseph Hudson cu ochii înroșiți, care amenințau să se umple iar de lacrimi. Din câte reușise el să-și dea seama, relația ei cu McManus fusese în cel mai bun caz intermitentă, dar tot era foarte afectată de vestea atacului, nereușind să scape de imaginea iubitului ei luminând cerul nopții, cu pielea și părul trosnind în flăcări.
— Când ai fost ultima dată cu Declan? urmă Hudson cu blândețe, încercând să reorienteze discuția.
Tânăra fornăi și-și șterse nasul agresiv, în timp ce se gândea ce să răspundă.
— Acum câteva zile, dar n-a rămas. Era prost-dispus…
— De ce?
— N-avea legătură cu mine, ripostă ea. Avusese niște probleme la muncă, atâta tot. Riscurile meseriei, bănuiesc…
— Ce fel de probleme?
— Era cineva pe urmele lui.
— Cine? întrebă Hudson, aplecându-se spre ea.
— Doar atât, nu știa…
Trase din nou din țigară și-și trecu mâna prin părul lung și lins. Fără îndoială, erau un cuplu ciudat; ea era cu cel puțin 20 de ani mai tânără și considerabil mai atrăgătoare decât McManus. Totuși, suferea de o lipsă de încredere cumplită și s-ar putea să fi fost impresionată de fosta lui carieră de polițist și de „farmecul”
actualei reîncarnări ca detectiv particular.
— Ce anume s-a întâmplat?
— Nimic grav. Acum vreo săptămână, a încercat cineva să-i spargă casa. Are un apartament în blocurile din Thornhill…
— Știm.
VP - 23
— Ei, cineva a încercat să forțeze fereastra când era plecat. N-a făcut treabă
prea bună, din câte se pare – dar tot trebuie înlocuită…
Rămase cu gândul la fereastră, poate întrebându-se dacă Declan o să mai fie vreodată în stare să se ocupe de reparație sau ar trebui să facă ea ceva.
— Ce căutau?
— Laptopul lui. Acolo-și ține toate fișele.
— De ce ești așa de sigură că asta căutau?
— Pentru că au pus mâna pe el acum două zile.
— Au pus?
— El, ea, mă rog…
